Prețul revoltei

 

„Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Și cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Și-un Dumnezeu să-l cheme lăcrimând?”
                 De ce nu vii? – Costache Ioanid

Întors acasă, mezinul risipitor a descoperit că lumea pe care o ştia nu mai era aceeaşi. Patina timpului se putea vedea peste tot și pe fața tuturor.

O legendă indiană spune că după ce s-a încheiat masa de dragoste a sărbătorii întoarcerii sale, tatăl l-a invitat pe fiul regăsit să meargă împreună cu el ca să-i arate curtea și grădina; diferite acum cu trecerea anilor. Aceiaşi pomi din grădină, ştiuţi din copilărie, erau mari și rămurosi. Via își arcuise mlădițele peste curtea bătrână, iar liliacul din colţ era un adevărat copac. Uitate, printre buruienile unui unghier părăsit, zăceau nişte jucării din copilărie.

Mezinul privea nostalgic la fiecare detaliu care-i amintea de copilărie, în curtea și grădina casei. Amintirile îi înlăcrimau ochii şi sufletul suspina în regretele pierderilor atâtor comori. Simţea că în lipsa sa, raiul de altădată și-a consumat fericirea fără el. O întreagă istorie se derulase în lipsa lui, care acum lăsase un gol uriaş în sufletul său. Nu-şi imaginase niciodată că rebeliunea sa va trebui plătită și cu un astfel de preţ. A crezut că preţul era numai în banii cheltuiţi, în singurătatea născută datorită trădării prietenilor; în sărăcia și mizeria traiului printre străini; în sănătatea ruinată în urma turmei de porci; în dorul de-acasă… Dar acum îşi dădea seama că revolta lui prostească se plătea încă prin golul acela căscat pe dinăuntru ca o prăpastie, care-l despărţea de ai săi și locurile dragi prin istoria consumată fără el. Stătea faţă în faţă cu o lume dragă, care s-a maturizat în absența sa. Crescuseră florile și pomii grădinii fără el. Primăverile îşi semănaseră covoarele de brânduşi fără să primească bucuria și admiraţia sa. Zambilele din crâng se veştejiseră ani la rând fără sărutul privirilor sale. Mieii turmei veniseră pe lume fără să-l cunoască de stăpân. Rândunicile făcuseră pui pe streaşină casei fără să-i simtă lipsa. Strugurii s-au copt pe ramurile viţei brumării şi dulci, în fiecare toamnă, fără cântecul lui alături de culegătorii lor… Era preţul absenţei din istoria lucrurilor dragi.

Când s-a întors spre casă, razele soarelui, care coborâse spre asfinţit, au luminat deodată faţa tatălui… Vai, ce brazde adânci! Ce cearcăne la ochi! Ce păr alb!

Deodată, îngrozit, a înţeles că și alţii au plătit preţul absenţei sale nelegiuite. Faţa plină de dragoste a tatălui păstra urmele durerii şi brazdele lacrimilor plecării lui. Anii absenţei sale se întipăriseră dureros pe obrazul peste care lovise obrăznicia sa. Aşteptarea reîntoarcerii sale încărunţiseră capul şi barba bătrânului. I se păru de nesuportat. Era prea mult. Un preţ prea mare!

Când a plecat de acasă şi-a asumat riscul eşecului, pe care l-a avut din plin. I se părea normal să sufere din partea deciziei sale imature, din cauza spiritului său aventurier… Dar să plătească și tatăl? El nu a greşit cu nimic. De ce oare trebuie să sufere şi alţii pentru nebuniile noastre? O, dacă ar fi ştiut atunci care vor fi consecinţele!

Privind faţa stinsă a bătrânului tată, părul cărunt și faţa aplecată, simţi povara uriaşă a vinovăţiei. Rănise atât de mult iubirea acestui om, și ea, dragostea aceea pură, purta pe ea semnele răstignirii la care o condamnase prin plecarea sa. Se simţea zdrobit sub povara aceea uriaşă de vinovăţie, privind în ochii atât de strălucitori de fericire ai celui pe care-l rănise atât de mult.

La toate durerile sufletului său se mai adăuga și faptul că fratele lui mai mare, singurul lui frate, nu s-a bucurat de întoarcerea sa acasă. A auzit frânturi din discuţiile de la poartă, când acesta a refuzat să vină la masă şi să-l întâlnească. Rănile lăsate de plecarea lui nu se vindecaseră pe deplin. În inima fratelui său mai sângerau încă.

Preţul păcatului e mare. Când semănăm ceva, culegem mai mult. Consecinţele revoltei nu le plătim doar noi, ci și cei care ne iubesc. Uneori ei plătesc mai mult şi mai greu. Oricare dintre noi putem citi acest adevăr pe faţa părinţilor noştri. Anii de când „George nu mai vine“ se văd pe faţa mamei.

Acele vremi ce „vuiet dau în cale“ sapă adânci canioane în existenta acelor ființe suferinde din iubire, cu flecare zi de absentă a celui iubit.