Ieri am dat peste o rețetă de pâine pentru vremuri de răstriște. Mi-am copiat-o. Pentru că suntem într-o perioadă de austeritate și pentru că am făcut alaltăieri tăieței de casă și am prins curaj cu industria alimentară locală.
Închiși în casele noastre de frica unui virus nevăzut, cu o cămară nu prea dotată de răstriște, am început să ne aducem aminte de rețetele părinților și mai ales ale bunicilor. Ce minunat ar fi să crească ceva urzici sau lobodă prin curtea mea, în care cresc doar pietre de toate mărimile. Pe ele nu poți face nici ciorbă și nici supă.
Când ieșim cu câinele la plimbare, singurul iosag de pe lângă casă, ne ducem la un câmp viran din apropiere, acoperit, acum în primăvara asta, de un covor de flori galbene. Seamănă cu mușețelul nostru și la culoare și la miros, dar n-avem curajul să încercăm măcar un ceai cu ele. Nici acum nu cunoaștem plantele de aici și nici ele pe noi. Am căutat ceva măcriș sălbatic sau ștevie, ceva comestibil cunoscut din vremea copilăriei. Nimic.
Venind spre casă am privit din nou cu jind un mandarin supraîncărcat în curtea unui vecin. Nu cred că le culege și nici nu le mănâncă. Dacă se îmbolnăvește omul, nu poate da pe nimeni în tribunal? De aceea se duce, probabil, să cumpere mandarine de la magazin. Să nu-mi spuneți că lumea asta e normală!
Noi ne mulțumim cu lămâiul nostru, plin de roadă și binevoitor. În fiecare dimineață storc una din lămâi și o beau cu apă caldă. Așa spun unii că poți lupta cu virusul. Probabil că o fi ceva, dar de slăbit, e doar o altă falsă speranță.
Când am plecat la cumpărături, după o săptămână de stat în casă, m-am dotat cu mănuși de doctori și soția mi-a făcut un instructaj intensiv. Să nu mă ating cu hainele de nimic. Să nu mă apropii de nimeni la mai puțin de 2 metri. Dacă îmi vine să strănut sau să tușesc, mă abțin sau o fac în cotul îndoit la nivelul nasului și gurii. În copilărie ne ștergeam și la nas tot așa, cu mâneca de la haină. Echipat și instruit pentru confruntarea cu lumea ostilă și periculoasă, m-am aventurat afară din casă.
La prăvălie, mi-au aprobat doar o pungă cu cartofi. Mai e puțin și ne vor da și cartelă. Am găsit (mărturisesc, cam cu greu) articolele recomandate de soție și scrise de mine pe telefon. N-am găsit făină și nici drojdie. Cred că i-a apucat și pe americani coptul pâinii, sau cine știe? Dacă au furat rețeta noastră de langoși? Un nene binevoitor, de care nu m-am apropiat prea mult, mi-am spus că a doua zi, dacă vin de dimineață, vor băga hârtie igienică. Mi s-a părut tare curios de ce nu s-a interesat el de ce bagă la ghiozdan, ci era preocupat de ce iese din el. Oricum, lumea asta a înnebunit de tot.
La întoarcere am trecut la decontaminare. Mănușile de cauciuc la gunoi. Toate hainele cu care am fost la spălat și eu la duș. Proaspăt spălat mă simțeam victorios împotriva virușilor și a lumii ostile din jur, până am deschis televizorul, unde un alt nene binevoitor, ne-a informat că s-ar putea ca virusul acesta să se transmită și prin aer. Laurii victoriei mi s-au ofilit la secundă. N-am avut mască și nici ceilalți cu care m-am întâlnit n-au avut. Nici acasă n-avem. De unde să ne luăm, mai ales că am auzit că sunt făcute în China? Poate împreună cu virusul!
Mi-am adus aminte un verset pe care-l scriu așa cum îl ințeleg eu acum: „Dacă nu păzește Domnul pe cineva, degeaba poartă mască și mănuși!’
paşi spre lumină 