paşi spre lumină

A venit şi a şi trecut Căciunul din anul ăsta. Ca şi cel de anul trecut. Toate trec. Un pic mai lung ca-n alţi ani, dar a trecut. Au venit şi colindătorii. Nu prea mulţi, că de când s-a stricat liftu nu mai are curaj multă lume să urce până la noi la etaju patru. Numai eu ştiu ce înseamnă, mai ales când Veta mă trimite după apă minerală. Norocul meu că nu bem şi altceva. Cumpăr întotdeauna mai multă, că mai bine mă chinui cu o greutate mai mare decât să urc de mai multe ori cu greutăţi mai mici. Nici nu mai ştiu cum e mai bine.

M-am întâlnit în dimineaţa asta cu fratele Nicolae, pastorul de la fraţii baptişti. Ne ştim bine că stăm şi în acelaşi bloc. El e mai norocos ca mine, stă şi la etajul doi şi la scara lor merge şi liftul. Ne salutarăm ca de obicei. N-am avut timp să vorbim mai multe. Era şi el grăbit. Eram şi eu. Dar de înţeles ne înţelegem bine. Ca fraţii. Îl mai invit câteodată să predice la noi şi vine. Predică tare frumos şi le place fraţilor. Eu să predic la ei? Am fost odată când s-a măritat o fată de la noi cu un băiat de la ei. M-a pus să fac rugăciunea de la urmă. Ba să nu uit, odată chiar mi-a zis, „Frate Ioane, ce faci joia asta seara? N-ai putea să vii să saluţi biserica noastră?” I-am spus că mai bine să vină el pe la noi, s-o salute el pe a noastră. O zis că vine, şi o şi venit.

La Căciunul ăsta care, aşa cum spuneam, a fost mai lung ca de obicei, portivindu-se ca a doua zi de Crăciun să fie duminica, mi-a venit aşa o idee, citind despre magii care au mers să se închine Domnului Isus. Mi-a trecut aşa prin minte că ăştia precis au fost de-ai noştri, penticostali sau străjeri, chiar dacă fraţii baptişti cred că erau de-ai lor. Până nu demult şi eu credeam că au fost baptişti, că erau mai cu carte. La noi nu prea avem mulţi cu şcoli. Baptiştii sunt mai şcoliţi decât noi şi să citeşti în stele e nevoie de multă carte. Dar, aşa cum spuneam, am început la Crăciunul acesta să cuget mai adânc şi mi-am dat seama că magii au fost, ori penticostali de-ai noştri, ori charismatici sau străjeri. Am citit că atunci când au ieşit de la Irod şi au văzut din nou steaua „n-au mai putut de bucurie”. Cine ştie ce or fi făcut înţelepţii ăia? Cred că au început să sară în sus, să cânte, să chiuiască, să bată din palme, să strige în gura mare Aleluia! Dacă erau baptişti nu aveau curajul să facă larmă. Nu cred că voiau ei să fie suspendaţi când ajung acasă. Sau chiar mai rău. Puteau să fie excluşi, sau să li se retragă ordinările, dacă erau ordinaţi.

M-am tot cugetat şi sunt mai convins ca oricând că magii erau de-ai noştri. Aveau voie să se bucure şi bucuria lor a scăpat de sub control. N-au mai putut s-o ţină. Îmi imaginez cum arătau de caraghioşi în costumele lor de savanţi dănţuind pe uliţă în văzul lumii. Am văzut şi eu multe la viaţa mea. Oameni mari, cu funcţii, cu galoane, când îi cercetează Domnul şi îi umple cu Duhul Sfânt, se bucură cum se bucură copiii. Nu mai contează impresiile altora şi nici faţada lor de oameni importanţi. Joacă din răsputeri ca David când a adus chivotul la Ierusalim. Socot că şi magii aceia au făcut la fel.

Când fratele Nicolae predică la noi se simte tare bine, că fraţii noştri participă şi-l încurajează. „Vorbeşte Doamne!”, „Doamne, dă-i cuvânt!” „Întăreşte-l Doamne!” şi multe alte îndemnuri de felul acesta. Că la noi nu e ca-n alte părţi unde nu ştii oare le-a plăcut la fraţi s-au nu. O să mă felicite sau o să-mi tragă o mamă de bătaie la urmă? La noi, fraţii se bucură nu numai plângând. Şi când se bucură de Cuvântul Domnului te ajută să ştii şi tu care predici. Strigă Amin! şi Aleluia! tot timpul. Fratele Nicolae nu-i prea obişnuit cu larma noastră, că la ei, mi-o zis el, nu zice nimeni nimic. Ba unii notează ideile predicii în carneţele. Ce bine că acum nu mai au unde să meargă cu notiţele! Sau poate au. Cine mai ştie?

Un alt indiciu al meu (de care n-am zis nimănui până acum), pentru care am început să cred că magii erau penticostali, este că atunci când i-a părăsit călăuzirea stelei, au prea dat-o pe la Irod. Că aşa se întâmplă. Când nu te mai călăuzeşte Duhul Sfânt oamenii se bagă în politică. Şi boala aceasta n-o au numai ai noştri. Din păcate…

Ce bine este că magii s-au trezit la timp! Au văzut steaua şi plini de bucurie au alergat la Isus. Parcă asta este o trezire. Te luminează Domnul, te laşi de politică, alergi plin de bucurie la Domnul fără să-ţi mai pese de ce zice lumea. Ca Străjerii!

Situaţi la distanţa celor două mii de ani de la evenimentele primului Crăciun, putem pătrunde cu greu misterul acelei nopţi neasemuite, cu mare dificultate putem înţelege evantaiul multicolor al trăirilor care înveşmântă momentul unic în istoria lumii când creatorul ei a venit s-o cerceteze. Dacă n-ar fi textul Sfintelor scrieri, să ne între-deschidă mici ferestre spre tainele acelui nou început de lume, n-am avea nici o şansă să explorăm ceva din taina Cuvântului care „S-a făcut trup şi a venit să locuiască printre noi plin de slavă şi adevăr”. O, dacă aş fi putut fi acolo! Numai o nemijlocită experienţă ne-ar facilita acea saturaţie a simţurilor întru cunoaşterea după care tânjim atât de mult. Fructul oprit nu ne-a oferit promisiunea înşelătoarei reptile. 

O,  dacă aş fi putut fi acolo!
Aş fi înţeles ceea ce Scriptura spune despre vremurile de întuneric şi cât de mare era bezna aceea. Cruzimea faţă de semeni era lucru obişnuit. Regele Irod era un nebun. Se murea atât de uşor. Răscoalele şi revoltele trecuseră din evenimente în banalităţi zilnice. Sărăcie şi mizerie la orice pas. Boli. Mai ales lepră. Viaţa era atât de ieftină şi scurtă. Deasupra tuturor suferinţelor flutura pajura romană adăugând umilinţă complexului iudaic. În candela nădejdilor flacăra vegherii mai pâlpâia din loc în loc, din vreme-n vreme. În suflet de ciobani, în inimi de văduve bătrâne.

De sute de ani amuţise glasul profeţilor. Glasul lor nu se mai auzea nici măcar în pustie. Se aşternuse tăcerea grea peste un popor uitat de Dumnezeul lui. Patru sute de ani de tăcere divină s-a aşternut ca un colb al uitării peste ţinutul de dincolo de Iordan, Galileia neamurilor. Şi cerul era de plumb şi de oţel, de care aripile rugăciunilor se frângeau cu vaet. Templul restaurat de Irod, păstra doar mândria seacă a unei religii goale de dumnezeul ei. Preoţimea acoperea în haine sacerdotale corupţia şi falsul. Mână în mână cu guvernanţii se străduiau să păstreze aparenţele şi credulitatea unui popor de ale căror zeciuieli aveau atâta nevoie.

Şi totuşi, norodul care zăcea în întuneric a văzut o lumină…

O, cât aş fi dorit să fiu acolo! Să mă las impresionat până la lacrimă de umilele împrejurări ale naşterii Mesiei. Numai mirosul de fân, căldura unui grajd de vite, faţa obosită şi îngrijorată a lui Iosif, ochii mari, întrebători şi frământaţi ai Mariei, îngenunchierea umilă a ciobanilor amirosind a miei, mi-ar putea şterge din minte imaginile idilice şi false ale felicitărilor de Crăciun, scenele personajelor de plastic translucid, feeric luminând nopţile oraşelor americane, miile de beculeţe colorate ce au luat locul frunzelor smulse de vânturile iernii din crengile copacilor marilor bulevarde, întreaga recuzită de decoruri estivale. Numai îngenunchiat în faţa ieslei Sale aş putea vedea întruparea Logosului cu alţi ochi decât cei ai Hollywood-ului şi artiştilor comerciali. Numai în peştera întunecoasă a Betleemului aş putea reabilita adevărul pângărit în mine însumi de supracomercializarea evenimentului, de frenezia cadourilor şi felicitărilor pe care ni le trimitem unii altora, într-o halucinantă petrecere în care uităm de însuşi sărbătoritul şi cel ce ne-a invitat.

O, de aş fi fost acolo! Să stau de vorbă cu Iosif, cioplitorul în piatră, cu mâinile aspre de rocile Iudeii, meserie pe care şi-a convertit-o în dulgherie, probabil când s-a stabilit în Nazaret. Bărbatul acela liniştit, modest, temător de Dumnezeu şi ascultător de El în cele mai mici detalii. Nu avem nici un cuvânt în Scripturi rostit de Iosif, tatăl ce L-a adoptat pe Dumnezeu. Ce n-aş da să-i aud vocea, să-i văd ochii aceia mari în care se oglideşte cerul cu îngerii lui bun-vestitori. Omul sărac al Iudeii cu care ingerii vorbesc adesea. Omul care de atât ascultat la spusele cerului nu are nimic de comentat. El face. Ia la el pe Maria, ţărăncuţa adolescentă însărcinată, pleacă împreună cu ea spre Betleem la porunca imperiului, primeşte tăcut vizita păstorilor şi magilor. Pleacă în exil purtând de grijă Pruncului şi mamei Lui.

O, aş fi dorit să fiu acolo! Să văd luceferii din ochii Mariei când aduna în inima ei tot ce oameni şi îngeri spuneau despre Prunc. Să-mi spulbere modestia şi credincioşia ei toate spoielile false din icoanele religiilor lumii. Să-mi curăţească chipul ei oglinzile sufetului de toate preînchipuirile pictorilor şi scenografilor lumii. S-o cunosc aşa cum era ea fără argintul felicitărilor şi coroanele iconografiei, fără purpura Madonei lui Rafael, fără albastrul imperial al lui El Greco, fără aurul bătul al lui Rubliov. Maria. Numele mamei lui Dumnezeu, femeia săracă şi simplă, adorată şi divinizată de milioane de contemporani. Mi-ar fi arătat Pruncul, comoara ei cea mai de preţ.

De la Ignaţiu (30-107 A.D.), moştenim o scrisoare a Mariei. Cât este ea de autentică, numai Dumnezeu ştie. Dincolo însă de autenticitatea ei istorică, micuţa epistolă îndeamnă pe martirul Iganţiu, astfel:
„Lucrurile pe care le-ai auzit de la Ioan despre Isus, sunt adevărate. Crede-le, ţine-te de ele, păstrează cu tărie acel creştinism pe care l-ai îmbrăţişat, potrivindu-ţi obiceiurile şi viaţa cu el. Voi veni împreună cu Ioan să te vedem, pe tine şi pe cei ce sunt împreună cu tine. Stai tare în credinţă, arată-ţi bărbăţia, nu lăsa ca persecuţia crudă să te clintească, ci întăreşte-te în duhul şi bucură-te în Dumnezeu, mântuitorul tău”.

O, de-aş fi putut fi acolo! Să-i cunosc pe păstori, pe magi, pe bătrânul Simeon şi pe Ana! Să mă minunez de graţia divină, de demnitatea pe care Dumnezeu nevăzutul, atotputernicul şi atotştiutorul o conferă unor oameni pe care societatea dacă nu-i dispreţuieşte, îi ignoră. Să mă uimesc de riscul pe care şi-l asumă dragostea lui Dumnezeu. Venind să ne caute în întuneric şi pierzare Creatorul a luat chipul creaţiei Sale. S-a născut pe paiele unui grajd în fragilitatea unui nou născut, la cheremul patimilor unui neam obosit de aşteptarea Lui, la un vis distanţă de sabia lui Irod.

Cât aş fi vrut să fiu acolo! Să văd cerul îmbobocind discret cu îngeri în vegherea unor păstori obscuri. Să aud cântul celest revelat doar paznicilor de mioare într-o ţară unde se doarme de patrusute de ani. Să-I văd steaua al cărui mesaj doar câţiva înţelepţi l-au putut descifra. Şi mai ales să-L văd pe El. Copilul Isus. Dumnezeul Prunc.
Fără început şi fără sfârşit, dintotdeauna etern. Părintele veşniciilor, are o zi de naştere în coordonatele planetei noastre. Şi dacă totuşi, aş fi putut fi acolo, oare ce i-aş fi spus de ziua Lui? La mulţi ani Doamne?

La acest Crăciun, găzduim în paginile blogului nostru, un material primit recent de la fratele Iosif Ţon

Semnificația Întrupării Fiului lui Dumnezeu

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl… Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:14,16-17).

După ce ni L-a înfățișat pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind ”cu Dumnezeu” și ca fiind Dumnezeu și fiind Agentul lui Dumnezeu în creație, Evanghelistul Ioan ne înfățișează Întruparea Fiului, dar o face în cuvinte extrem de condensate, care conțin în ele enorm de multă informație și semnificație. Ioan face referire la două evenimente cheie din Vechiul Testament: (1) momentul în care Dumnezeu Se descrie pe Sine Însuși în Exod 34: 6-7 și (2) momentul în care cortul întâlnirii a fost terminat și sfințit și când ”norul a acoperit cortul și slava Domnului a umplut cortul” (Exod 40: 34).

Cuvintele prin care Dumnezeu S-a descris pe Sine trebuie văzute și înțelese după originalul ebraic și o traducere semnificativă este aceasta: Dumnezeu ”este plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate generoasă și adevărat (credincios cuvântului dat), care Își ține bunătatea generoasă până în mii de generații de oameni, poartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul…”

Cuvintele ebraice cheie în acest text sunt: hesed, a cărui traducere în românește nu poate fi cuprinsă într-un singur cuvânt și de aceea l-am tradus prin ”bunătate generoasă” (un alt cuvânt apropiat ar fi ”mărinimie”); emet, care înseamnă ”adevăr” și poartă în el sensul de ”cel ce își ține cuvântul dat”, sau ”este credincios cuvântului dat” și de aceea este tradus prin ”credincioșie”; al treilea cuvânt pe care trebuie să-l remarcăm este ”poartă”, în loc de ”iartă” și cuvântul ne duce la Isaia 53, unde ”Brațul Domnului”, adică Cel care este o extensie în afară a lui Dumnezeu, ”poartă” păcatele și astfel face posibilă iertarea lor.

Perechea ”hesed” și ”emet” se găsește de peste o sută de ori în Vechiul Testament și este tradusă de regulă prin ”bunătate și credincioșie” și Îi este atribuită lui Dumnezeu, dar îi este cerută și omului. De exemplu: ”Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia: leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale” (Proverbe 3:3).

Pe la anul 250 Î. Cr., s-a început traducerea Vechiului Testament în limba greacă (traducere numită ”Septuaginta”). Din nefericire, traducătorii au ales să traducă pe hesed, termenul extraordinar care exprima bunătatea generoasă și mărinimoasă a lui Dumnezeu, prin cuvântul  ”milă”, care este mult mai limitat din punct de vedere semantic. De exemplu, acolo unde Dumnezeu spune prin Osea ”Bunătate voiesc, nu jertfe” (Osea 6:6), Septuaginta traduce prin ”Milă voiesc, nu jertfe”. Evanghelistul Matei, care atunci când citează din Vechiul Testament citează din Septuaginta, scrie că Isus le-a zis fariseilor să se ducă și să învețe de la Osea ce înseamnă ”Milă voiesc, nu jertfe” (Matei 9:13 și 12:7), ceea ce este mult mai slab decât ”Bunătate voiesc, nu jertfe.”

Apostolul Pavel, care era adâncit în scrierile ebraice, a simțit că ”milă” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru a-l reda pe hesed și de aceea el a ales să vorbească despre haris, care în limba greacă avea exact sensul de bunătate generoasă. În cartea mea Bunătate dau o mulțime de argumente în favoarea acestei afirmații.

Dar unul dintre cele mai puternice argumente că hesed se poate traduce cel mai bine în greacă prin haris ne este oferit de apostolul Ioan în textul nostru despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1:14-17). Majoritatea comentatorilor scriu că Ioan are în gând perechea ebraică ”hesed” și ”emet” și că el o traduce în greacă prin haris kai aletheia, adică ”har și adevăr”.

Să ne uităm acum din nou la textul din Ioan 1:14-17. O traducere mai literală sună astfel: ”Și Cuvântul S-a făcut trup și Și-a instalat cortul (eskenosen) între noi… și noi am privit slava Lui”, o slavă exact ca a lui Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt o replică exactă a instalării cortului întâlnirii la Sinai și a coborârii slavei lui Dumnezeu peste acel cort. Dar Ioan adaugă că Fiul Întrupat al lui Dumnezeu era ”plin de haris și de aletheia”, care este modul lui de a traduce în greacă descrierea pe care Și-a făcut-o Dumnezeu: ”plin de bunătate generoasă și de credincioșie” din Exod 34:6.

Exact așa cum Dumnezeu este ”plin de bunătate”, așa este și Fiul Întrupat ”plin de bunătate.” Iar Ioan adaugă: ”și noi am primit din plinătatea (bunătății) Lui bunătate peste bunătate” (v. 17).

Când înțelegem că haris înseamnă bunătate generoasă, întreg Noul testament capătă o bogăție extraordinară.

Iată cheia acestei înțelegeri: haris, adică harul nu trebuie tradus prin ”darul”, așa cum fac mulți interpreți protestanți. De fapt însuși Pavel nu ne dă voie să înțelegem cuvântul în felul acesta, deoarece el face distincție clară între har și dar, când scrie despre ”harul lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut harul acesta”, care este ”darul îndreptățirii” (Romani 5:15 și 17). Ceea ce scrie Pavel trebuie tradus românește și iată traducerea: ”bunătatea lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut bunătatea aceasta.” Trebuie să facem distincție clară între bunătatea generoasă (sau darnică!) a lui Dumnezeu și darul pe care ni-l face această bunătate.

De ce este atât de importantă această distincție? Iată de ce. Fiindcă dacă nu o facem, mutăm toată atenția numai pe faptul că mântuirea este un dar. Și dacă este un dar, mulțumim frumos pentru darul acesta și nu mai simțim nici o altă obligație. Dar, apostolul Pavel încă de la începutul epistolei către Romani ne atrage atenția că ”bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romni 2:4) adică la transformare prin care, primind în noi această bunătate, devenim buni cu bunătatea lui Dumnezeu (pentru această expresie, vezi 1 Samuel 20:14 și 2 Samuel 9:3).

Cu acestea ne întoarcem la însemnătatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, așa cum ne-o arată Ioan. Fiul lui Dumnezeu este Întruparea bunătății lui Dumnezeu: Lucrul acesta este afirmat foarte similar și de Pavel care, vorbind de Întruparea Domnului Isus o exprimă în aceste cuvinte: ”când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu și dragostea lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4-5).

Ioan adaugă ceva care ne arată care este semnificația Întrupării pentru noi: ”și noi am primit din plinătatea bunătății lui și bunătate peste bunătate” (v.17, tradus și puțin parafrazat). La nașterea Domnului Isus, în iesle, trebuie să vedem înainte de toate manifestarea bunătății lui Dumnezeu. Dar această manifestare nu ne ajută cu nimic dacă nu ne lăsăm transformați de ea. Bunătatea lui Dumnezeu vrea să ne facă și pe noi buni, cum El este bun (Luca 6:35-36).

Cât de mult înseamnă pentru tine Întruparea Fiului lui Dumnezeu? Iată și răspunsul: Atâta înseamnă cât efect produce ea în tine; câtă bunătate produce în tine! Dacă nu te face om bun, Întruparea Fiului lui Dumnezeu este pentru tine în zadar.

Poetul român a captat magistral semnificația Crăciunului:

Și-acum te las, fii sănătos
Și vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când ești voios,
Române, să fii bun!

 

Istoria naşterii Domnului Isus în lumea noastră modernă.

Spre seară, când oaspeţii de la Roma se mai liniştiseră în odăile lor, iar goana slugilor a mai contenit, o pereche tânără de evrei ceru găzduire. I-a văzut pe fereastra camerei de primire a oaspeţilor. Una din slugi i-a întâmpinat cu vestea neplăcută că nu mai sunt camere de închiriat. I-a privit cum se îndreptau spre poartă cu un fel de sfâşiere în felul cum îşi târau paşii obosiţi. Ceva inexplicabil îl atrăgea la perechea aceea de tineri. A ieşit în curte împins de ceva ciudat. Cu toate că era mulţumit în sinea sa de felul descurcăreţ şi autoritar al slujitorului, care se pricepea de minune să respingă destul de elegant, dar şi decisiv pe călătorii care, se vedeau de la o poştă că nu erau prieteni cu multe parale.

Perechea aceasta, fără îndoială, era încă una din familiile sărace ale acestui neam oropsit. Locuitori ai lumii şi ai cerului în acelaşi timp.
Se uită la femeia tânără. Era însărcinată. După cum se mişca se vedea clar că orice pas îi era din ce în ce mai greu de făcut, iar după durerea de pe chipul ei putu citi că vremea îi sosise să nască. Bieţii oameni! Să porneşti la drum într-o astfel de stare, nu era lucru uşor. Dar oare te poţi împotrivi Cezarilor?

Ce ar fi să le facă un loc în grajd? Evreul sărac se mulţumeşte oriunde. Apoi face şi el un bine unor nenorociţi. Îi strigă. Femeia întoarse capul şi îi zâmbi printre lacrimi.

Noaptea se lăsă ca o miere dulce pe colinele din jur.

La ferestrele luminate ale camerelor hanului mai răsunau râsete şi cântece. Hanul era plin. Călătorii erau bogaţi. Mare binecuvântare cerească mai este şi recensământul acesta! Câteva săptămâni la rând o să câştige cât într-un an întreg. Este greu să dormi cu asemenea perspective în cap. Venise şi rândul lui. Probabil că ar fi bine să mai construiască o aripă la clădirea hanului; sau poate că ar fi mai bine să mărească bucătăria. Ba nu! Cine ştie dacă nu cumva fanaticii aceştia de zeloţi n-or să atragă mânia Romei. Mai bine ar investi în aur. Pus bine de o parte ar asigura bunăstarea familiei sale pentru multă vreme.
Dar  ce-i cu zarva aceasta? Probabil că vin noi călători. Poate că sunt romani. Romanii au bani.

Slujitorul trimis să vadă, i-aduse vestea că sunt o ceată de ciobani din împrejurimi. Vorbeau toţi deodată. Îngeri, vedenii, oştiri cereşti care cântă. Mesia.

Doamne, ce naţie ne-ai mai dat! Suntem un popor de fanatici şi aiuriţi. La orice pas vedem numai îngeri şi avem vedenii. Până şi ciobanii sunt teologi. În timp ce umblăm după năluci şi semne cereşti, romanii domină lumea. Ce popor practic! Au construit drumuri. Au sistemul lor de poştă. Au o armată cu care supun orice neam. Noi avem suluri sfinte. Ei spadă. La ce ne folosesc ideile şi vechile idealuri? La sărăcie. Cu ce să te mângâi la nevoie dacă nu cu speranţa unui eliberator? Noapte bună fanaticilor! Lăsaţi îngerii să doarmă şi ei! Mai ales lăsaţi copilul acela care s-a născut în grajdul nostru în pace! Bieţii oameni! După o asemenea călătorie lungă şi după suferinţa unei naşteri pe paiele grajdului numai de musafiri duceau ei lipsă. Şi ce musafiri! Nişte ciobani mizerabili şi fanatici. O să le predice despre venirea lui Mesia în noaptea asta. Nu de îngeri avem noi nevoie acum, ci de mai multă minte. De mai mult simţ practic. Nu cap în nori, ci picioare pe pământ. De aşa ceva are nevoie acest popor prost şi visător.

O stea căzu, şi lumina ei lăsă pentru o clipă o cale de lumină pe cer.

Spre dimineaţă, la ora când soarele deschidea somnoros ochiul de după o pleoapă de deal cu terebinţi, la poarta hanului au ajuns veşti că familia săracului din grajd este vizitată de nişte înţelepţi din Răsărit. Aceştia spuneau despre o stea călăuzitoare care prevestea de mult în ţara lor de baştină că s-a născut un mare împărat. Se spune că ar fi fost chiar la Irod să întrebe despre pruncul nou-născut, şi că preoţii din anturajul lui le-ar fi indicat chiar satul lor. Betleemul, este adevărat că a dat ţării pe marele David, dar de atunci şi până acum n-a fost decât declinul şi sărăcia multor sute de ani de robie şi asuprire. Ce poate să se nască bun în Betleem? A înnebunit de-a binelea lumea asta. Astă noapte nişte ciobani au văzut îngeri, iar acum dimineaţa, savanţii orientului văd stele şi împăraţi. Se pare că nu suntem singurii nebuni din lume. Fenomenul este universal. Aş fi un mare naiv să nu profit de el.
Le-o fi foame astronomilor. Sau poate vor o cameră să se odihnească!

Soarele se ridică pe boltă strălucind ca un dinar roman de aur curat.

Doamne, ce se petrece cu mine? Mă caută norocul la orice pas. Romanii dau legi să-şi ia oamenii lumea-n cap şi să treacă pe la hanul meu.
Ciobanii văd îngeri pe cer şi îngerii îi trimit la mine. Savanţii văd stele şi stelele îi călăuzesc la grajdul meu. Am devenit peste noapte un fel de centru al atenţiei tuturor. Un fel de ax al lumii trece prin curtea mea. Sau prin grajdul meu? Oi fi ajuns atât de important că norocul şi-a întors faţa spre mine? Dar dacă pruncul nou-născut..? Dacă totuşi este ceva adevăr în tot ce spun aceşti oameni despre el? Devin celebru din pricina unui prunc necunoscut ce s-a născut azi noapte în staulul nostru.

Soarele cobora spre asfinţit, cumnite şi potolit ca un copil după plâns. Ochiul lui înlăcrimat mai clipi de câteva ori şi apoi pleoapa dealului ademeni umbrele reci ale serii.

Au plecat pe rând ciobanii şi savanţii. Ce ciudat! Extremele piramidei se adună în grajdul meu unde s-a născut Pruncul. Mă voi duce să-l văd şi eu. Am să-i aduc în casă. Nu se poate să nu fie ceva deosebit cu acest fecior.

Au trecut anii. La hanul din marginea oraşului poposesc tot mai mulţi călători. Afacerea merge strună. Ciudată moştenire mi-a lăsat tata! Oamenii par mai interesaţi de vechiul staul din fundul curţii decât de noile clădiri ale hanului. Sunt unii printre ei care propun să se ridice o biserică pe locul ieslei animalelor noastre. Se pare că norocul nu va părăsi niciodată hanul nostru, pentru că într-o seară, tatăl meu a primit în staulul nostru o familie de evrei săraci. În noaptea aceea de neuitat, s-a născut un copil care a schimbat nu numai destinul familiei noastre, dar şi pe cel al lumii.

Soarele era sus şi lumina lumea, zâmbindu-i cu raze de aur ceresc.

Şi lumea nu mai era aceeaşi.

A venit pentru noi…