God save Arizona

Apăsând link-ul de mai sus puteţi viziona un video-clip produs de Ray Stevens despre Arizona.

Vestirea Evangheliei cu îndrăzneală

„După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fapte 4:31).

Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile apostolilor prigoniţi a venit imediat după ce s-au rugat. Într-un mod cu totul neaşteptat. Locul unde erau adunaţi s-a cutremurat, ucenicii s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul cu îndrăzneală.
Dumnezeu ne surprinde întotdeauna cu răspunsul Său la rugăciunile noastre. El nu numai că ne dă mai mult decât ne putem noi imagina, dar ne oferă răspunsuri surprinzător de diferite de cele ce le-am imaginat sau anticipat noi.
Petru şi Ioan au revenit în grupul ucenicilor după arestarea lor de către Sanhedrin. Au fost ameninţaţi şi li s-a cerut să nu mai propovăduiască învierea Domnului. Întorşi în grupul fraţilor aceştia au început să se roage Domnului. Rugăciunea lor trădează stresul la care erau supuşi. Constată prigoana care se dezlăţuise împotriva lor şi cer lui Dumnezeu să dea putere robilor Lui „să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala”(v. 29).  Nu cer încetarea prigoanei ci îndrăzneală să continue propovăduirea Evangheliei.
Răspunsul lui Dumnezeu este imediat. Cutremurarea locului era dovadă divină că Dumnezeu va fi cu ei, ca să facă prin ei „tămăduiri, minuni şi semne” (v. 30), iar plinătatea Duhului Sfânt va fi aceea care le va da curajul să vestească cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu în ciuda oricărei opoziţii.
Aceste două ingrediente de care nu se poate lipsi propovăduirea Evangheliei, ne lipsesc nouă azi: îndrăzneala şi mai ales tămăduirile, semnele şi minunile. Ne lipsesc pentru că ne lipseşte umplerea cu Duhul Sfânt. Umplerea cu Duhul Sfânt ne lipseşte pentru că nu ne rugăm, sau ne rugăm într-un mod greşit sau cu motivaţii greşite.
Nu putem vorbi de persecuţii azi, mai ales în America, probabil pentru că am devenit experţi în a le evita. Atunci când „Sanhedrinul”, instrumentul politic, ne-a spus să tăcem, să nu mai vorbim de Isus în şcoli, tribunale, şi toate instituţiile statului, ne-am conformat şi n-a avut curajul apostolilor care au spus; „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu, căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit” (v. 19, 20). Atitudinea obedientă a apostolilor ar fi dus la evitarea oricărei persecuţii, dar şi la moartea credinţei lor. Probabil că şi a noastre.
Consacrarea ucenicilor, care puseseră pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa lor şi ascultarea de El, mandatul existenţei lor, ar trebui să ne inspire şi să devină modelul consacrării noastre. Numai unor oameni cu totul dedicaţi Lui, Dumnezeu le va da puterea şi umplerea cu Duhul Său cel Sfânt.
Persecuţiile nu sunt doar rezultatul atitudinilor ostile ale instrumentului politic al vremii. Ele parvin şi din partea acelora care manifestă intransigenţă faţă de diferenţele care există între credinţa lor şi credinţa noastră. Din partea acelora care nu pot face deosebirea dintre idee şi susţinătortul ei. A fanatismului religios de orice formă. Ucenicii n-au fost prigoniţi doar de sistemul politic al Isrelului care în acea perioadă era sinonim celui religios, ci au suferit şi din pricina evreului intolerant faţă de credinţa lor în Isus. Apostolul Pavel, de exemplu, îşi duce activitatea în alte ţări ale lumii de atunci, unde are de suferit nu atât de mult din pricina sistemului politic, ci mai degrabă din pricina evreilor refractari la învăţătura sa şi apoi din pricina „fraţilor mincinoşi”, „fiarele din Efes” cu le numeşte el metaforic. Creştini înguşti, răi, urmărindu-şi interese meschine, plini de slavă deşartă sau duhuri de ceartă, sunt adeseori sursele prigoanelor la care este supus marele apostol.
Nici un creştin adevărat nu va fi scutit de asemenea persecuţii, de ameninţările şi calomniile acestor Diotref şi Alexandru căldărarul. Uneori nu le vom cunoaşte numele. Teroriştii spirituali îţi vor otrăvi liniştea cu scrisori anonime, cu telefoane ameninţătoare. Basilicul acesta muşcă din întuneric unde locuieşte de fapt. Nu vom scăpa de înţepătura lui. Cum vom reacţiona însă?
Ucenicii au ştiut secretul. Au cerut mai multă îndrăzneală să vestească Cuvântul. Opoziţia i-a fortificat, i-a ambiţionat, i-a mobilizat la o şi mai intensă activitate în sfera binelui şi a luminii. Nu poţi alunga întunericul decât cu lumina. Nu poţi anihila minciuna decât cu Adevărul.
Dacă scopul oricărei persecuţii, a oricărui act de terorism spiritual nu este altul decât încetinirea sau chiar încetarea activităţii tale pentru Isus Christos, atunci orice oprire, orice şovăială în timpul acestui atac nu face decât să aducă câştig de cauză persecutorului. Trebuie să ne rugăm atunci pentru o mai mare râvnă, pentru mai mult Duh Sfânt ca Evanghelia să fie vestită cu şi mai mare putere. Este singura cale a biruinţei  noastre.

Ca să vedem ce am fost, de unde am căzut şi să ne cunoaştem faptele de la început la care trebuie să ne întoarcem, cred că este nimerit să facem incursiuni în publicaţiile penticostale din anii începuturilor. Iată ce publica revista „Cuvântul Adevărului” în numărul din noiembrie 1931.

Pace frate Lascău,

Probabil că nu mă ţine-ţi minte. Mă numesc Pete Beuca şi v-am avut ca profesor la Ekklesia în Seattle (prima grupa), acum doi-trei ani în urmă. Am scris o cântare nouă pentru America. Vă rog s-o ascultaţi şi dacă puteţi s-o trimiteţi mai departe.

Cu mulţumire,
Pete Beuca

Îmi face mare plăcere să vă prezint un tânăr român de excepţie.
Vă invit să vizionaţi video-clip-ul apăsând Link-ul de mai jos.

Un român patriot

Aurel Popescu

Cu fiecare om mare care moare sărăcim în valori şi-n candoare. Suntem mai puţini în perpetua noastră luptă cu întunericul.
Sunt mai sărac acum fără zâmbetul lui încurajator. Fără rugăciunile şi cuvintele frumoase pe care le spunea.
Nu l-am văzut niciodată altfel decât zâmbind.
Ori de câte ori vizitam oraşul Portland venea să ne întâlnim. Mă asculta cu drag şi în prezenţa lui mă simţeam bine. Nu te intimida, ci îţi transmitea acea căldură pe care numai prietenii adevăraţi ţi-o pot da. Era în sală printre suporterii mei, gata să mă aplaude. Nu era printre critici sau indiferenţi. Nu venea niciodată pentru a face act de prezenţă, ci pentru a-mi spune că mă iubeşte aşa cum eram, că venise să ne vedem.
Îmi vor lipsi convorbirile telefonice lungi, articolele pe care le scria pentru revista Exodus, sfaturile părinteşti ale unui om care iubea cu adevărat pe Dumnezeu şi copiii Lui.
Aurel Popescu a fost o prezenţă binecuvântată în viaţa mea. De la ordinarea mea ca păstor la care a participat şi s-a rugat, până la ultima strângere de mână, m-a însoţit mereu, până ce azi a ales o lume mai bună.
Plecarea lui ne lasă mai săraci de dragostea sa de libertate şi dreptate, dar mai bogaţi în dragoste de Împăratul cerului la care s-a dus.
Printre miile celor plecaţi, la marea întâlnire, voi vedea din nou faţa aceea mereu zâmbitoare.
La revedere frate Aurel!

Naufragiu

Se lasă-n valuri peste mine
Oceanul Tău cu undele-i senine
Şi-n dulce, paşnic naufragiu
M-afund mereu în Tine

Cu cât mă pierd mai mult pe mine
Oceanele-mi pătrund carena spartă
Sunt mai bogat în apele-Ţi divine
Cu cât e luntrea vieţii mai sfărmată.

Oceanul meu de pace şi iubire
M-afund în Tine, paşnic naufragiu.

Iertarea

„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:14).

Nevoia noastră de iertare care duce la pace cu Dumnezeu şi propria noastră conştiinţă, este condiţionată de iertarea semenilor noştri. Condiţia iertării divine vorbeşte din nou de conceptul biblic de comunitate. Un spirit neiertător, în conflict cu cei din jur nu poate beneficia niciodată de pacea cu Dumnezeu, nu se va bucura de iertarea Sa.

Domnul Isus ne sfătuieşte să ne lăsăm darul jertfei noastre înaintea altarului lui Dumnezeu, să ne întoarcem pentru a ne rezolva conflictul cu fratele nostru. El expune aici acel triunghi al iertării care îl inlcude în circuit pe fratele meu, pe semenul meu. Rugăciunea mea nu poate fi auzită de Dumnezeu decât prin bunele mele relaţii cu ceilalţi. Atunci când asupresc şi nedreptăţesc pe semenul meu, nu pot obţine favorurile divine. Oricât de mult mă iubeşte Dumnezeu ca Tată şi Creator al meu, El îşi îngrădeşte exprimarea iubirii faţă de mine la condiţia bunelor mele relaţii cu celelalte fiinţe iubite de El. Spiritul iertător, generos faţă de alţii, tolerant faţă de greşelile lor, se va bucura de acelaşi tratament din partea lui Dumnezeu.

Pilda Domnului cu robul acela lipsit de milă, care schingiuieşte pe semnul său pentru o sumă derizorie tocmai după ce lui i s-a iertat o datorie monumentală, exprimă în primul rând proporţiile dintre vinovăţia personală faţă de Dumnezeu şi ofensele pe care alţii ni le pot aduce. În al doilea rând ea exprimă supărarea lui Dumnezeu pentru incapacitatea noastră de iertare atunci când noi înşine ne-o dorim de la El. Afirmaţia vresetului de mai sus nu sugerează în nici un fel un cântar corect. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îmi va ierta tot atâtea greşeli, şi la fel de grave, câte voi ierta şi eu oamenilor cu care vin în contact. Harul meu şi al Domnului nu pot fi puse pe acelaşi cântar. Bunăvoinţa mea şi cea a Lui nu pot fi identice. Nevoile mele şi capacitatea Sa de iertare, nu pot fi egale cu nevoile fratelui meu şi capacitatea mea de iertare. Dumnezeu însă vrea să vadă bunăvoinţa mea la scara mea umană, ca El apoi să acţioneze cu bunătatea harului Său dumnezeiesc.

Evanghelistul Matei foloseşte în rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru iertare, cuvântul „aphiemi”, care este acelaşi cuvânt folosit în Luca 4:39 unde Isus vindecă soacra lui Petru de febra frigurilor. Cuvântul înseamnă a alunga, a îndepărta, a trimite departe. A ierta, înseamnă a alunga vinovăţia cuiva, a o îndepărta, aşa cum Domnul a alungat febra femeii bolnave. În Psalmul 103:12 ne este descrisă iertarea divină care alungă nelegiuirea de la noi cât de departe este răsăritul de apus.

Mă supără uneori faptul că oameni pe care-i tratez cu îngăduinţă, permiţându-le să greşească fără să le atrag atenţia, pe care-i tolerez aşteptând să se maturizeze, să înveţe din propriile lor greşeli, mă taxează necruţători atunci când greşesc la rândul meu. Ştiu bine că trebuie să le iert şi aceste greşeli. Cum stăm însă cu nevoia lor personală de corectare, de confruntare?

Cred că iertarea nu este un fel de trecere cu vederea, a te face că nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc la Iosif, faţă de care fraţii lui au greşit profund. Menevrele lui Iosif, care par crude la început, au menirea să revitalizeze în conştiiţele fraţilor săi, şoapta în urlet de durere. Când păcatul este recunoscut, acceptat şi declarat, Iosif oferă generozitatea iertării sale bazat pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Poate că ne lipseşte exerciţiul unei astfel de iertări care să ajute pe semenul nostru nu numai să se bucure de iertarea noastră dar să nu mai repete ofensa. Tatăl nostru din ceruri nu se face doar că nu s-a întâmplat nimic. Ne confruntă cu păcatul şi ne oferă condiţiile să nu-l mai repetăm.

„Iertarea este parfumul pe care ni-l oferă florile atunci când le strivim sub picioare” spune o vorbă înţeleaptă. Probabil că atunci, când suntem nedreptăţiţi, striviţi sub călcâiul nepăsării sau al răutăţii semenului nostru, dovedim din ce material suntem făcuţi. Suntem flori frumos mirositoare sau buruieni cu iz înnecăcios de ranciună şi răzbunare. Mireasmă de la viaţă spre viaţă sau miazmă din moarte spre moarte?

Pregătiri de alegeri

– Ce s-a întâmplat cu fratele pastor?
– Se pregăteşte pentru alegerile din noiembrie.

Stăpânirile

„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu” (Romani 13:1).

Versetul acesta poartă cu sine o amintire tristă din viaţa fiecărui român credincios. L-au folosit comuniştii pentru a-şi adjudeca dreptul să ne controleze toate detaliile existenţei noastre, şi mai ales, a fost folosit adesea de instrumentele opresiunii lor, fraţii noştrii, care slujeau mai mult Cezarului decât lui Dumnezeu.

Nimeni nu trebuie să aibe îndrăzneala să se îndoiască de suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei. Poate, însă, că n-ar trebui să vedem viaţa şi mai ales istoria, ca un program de computer care va executa toate detalille şi etapele procesului conform infomaţiilor programatorului. Eu văd mai degrabă suveranitatea lui Dumnezeu în rezultatul final decât în toate detaliile drumului într-acolo. Dumnezeu ne stabileşte destinaţia, lăsându-ne nouă grija călătoriei şi a traseului. Dacă am fi programaţi în toate detaliile călătoriei, am trăi o viaţă lipsită de erori, de consecinţele alegerilor noastre, de responsabilităţi.
Dumnezeu ne dă voie să ne alegen conducătorii sau mai bine zis, să decidem traseul pe care vrem să mergem. Vom ajunge în finalul istoriei la rezultatele Sale. Incontestabil. Atunci va râde El de duşmanii Lui. La urmă. Dar până atunci ne lasă să-l alegem pe Saul.
Vrând să fim „ca lumea” vom suferi ca ea rigoriile unei conduceri despotice şi nepricepute.

Prin anii 1920, Dumnezeu ne-a dat nouă românilor posibilităţi de a alege. Comuniştii prinseseră cheag şi ofereau ţării alternativa lor. În inima Bisericii Ortodoxe pornise trezirea Oastei Domnului, prin care Dumnezeu oferea alternativa reînnoirii spirituale. Duhul Sfânt s-a coborât peste o familie de ţărani din judeţul Arad, prin care Dumnezeu oferea alternativa unei treziri spirituale evanghelice tuturor confesiunilor lipsite de viaţă şi viziune. Cornilescu dăruia Biblia într-o nouă traducere neamului nostru, într-o limbă pe înţelesul tuturor.

Am ales comunismul. Am început să trăim consecinţele alegerii nostre.
Au condus comuniştii după un mandat divin? Un răspuns afirmaiv ar valida suferinţele, exploatarea, topirea Bibliilor în hârtie igienică, demolarea bisericilor, colaborarea liderilor noştrii cu Securitatea.
Teama de stăpânire este consecinţa răului personal. Stăpânirea este instrument divin în pedepsirea fărădelegii mele. Ce se întâmplă când stăpânirea pedepseşte binele şi neprihănirea şi recompensează păcatul? Ea încetează să mai fie instrument divin. Devine instrumentul Satanei. Până şi ascultarea de părinţi trebuie să fie „în Domnul”, cu atât mai mult cea de stăpânire.

Când stăpânirea abandonează principiile divine ale binelui şi răului, nu avem decât răspunsul apostolului Petru: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? (Fapte 4:19).
O perpetuă problemă pe care creştinul o are cu stăpânirea şi mai bine zis, cu ascultarea de ea, intervine atunci când ea, stăpânirea, dă legi care contravin principiilor eticii creştine. Avortul, bunăoară, a devenit legal în multe dintre ţările creştine. Ceea ce este legal nu înseamnă că este şi moral. Opoziţia creştinului faţă de asemenea legi nu trebuie interpretată ca opoziţie faţă de stăpânirile lăsate de Dumnezeu.

În legătură cu aceste conflicte ce se nasc din legiferarea unor păcate şi principiile eticii creştine care-l guvernează pe creştin, vreau să amintesc două incidente petrecute în timpul pastoraţiei mele.

O tânără familie de români a fost sfătuită de către medici să avorteze copilul care urma să se nască deoarece spuneau ei, defecte de formare şi pericole pentru viaţa mamei impuneau un asemenea procedeu. Copii credincioşi, aceştia au spus doctorului că ei se încred în Dumnezeu în aceste circumstanţe şi că ei cred că naşterea va fi normală şi fără nici o dificultate. Doctorul, un ateu înrăit, a alertat televiziunea care a asaltat această familie cu întrebări absolut incomode şi răuvoitoare, portretizând această familie ca pe nişte fanatici periculoşi care prin bigotismul lor pun viaţa mamei şi viaţa copilului în pericol. Când un anume canal de televiziune m-a abordat pentru un interviu am refuzat. „Cum de refuzaţi să staţi de vorbă cu noi? Este viaţa unui copil în joc!” a ripostat reporterul de la celălalt capăt al firului. „Refuz pentru că nu sunteţi consecvenţi în idei, am replicat eu. Pe de-oparte susţineţi dreptul femeilor să-şi ucidă copiii prin avort, iar acum vreţi să salvaţi un copil. Dacă această femeie ar fi acceptat soluţia avortului nu m-aţi fi sunat. Acum când vrea să-l aducă pe lume în mod natural, încrezându-se în Dumnezeu, voi credeţi că ea îi ia viaţa şi vreţi să-l salvaţi. Nu pot sta de vorbă cu dumneavoastră în această chestiune!”
Copilul a venit pe lume normal, ca toţi copiii. Nici mama, nici copilul n-au avut nimic. Nici un canal de televiziune nu i-a mai căutat după denigrările şi calomniile spuse despre ei anterior. Nici măcar să-şi ceară iertare.

O altă tânără familie de români au primit vestea că fiul lor care se plămădise în pântecul mamei se dezvolata cu deformaţii grave care nu-i vor permite să trăiască decât câteva ore după venirea lui în lume. Evident că doctorii au sugerat avortul. Această familie a decis, spre bucuria mea şi cred că şi a lui Dumnezeu, să ducă sarcina până la capăt şi să-L lase pe Dumnezeu să decidă cu privire la viaţa acestei fiinţe. În ziua când trebuia să nască prin cezariană, doctorul a constatat că băieţelul a murit cu o zi înainte în pântecul mamei.
La înmormântarea acestui copil a participat o mare mulţime de oameni profund mişcată de gestul, credinţa, curajul, respectul pentru viaţă a acestei tinere familii.

Cezarii vor legifera noi păcate şi noi vicii. Creştinul nu are de ales decât principiile moralităţii divine. Iar alegerea sa va fi împotriva stăpânirilor.