paşi spre lumină

 

Supun opiniilor dumneavoastră piesa aceasta muzicală, cântată de: LIBER PRIN HAR –  Sunny Tranca, în Biserica Filadelfia din Baia-Mare.

Până în anul 1876 foarte multe vase comerciale se scufundau în furtunile mărilor datorită faptului că erau încărcate peste capacitatea lor. Datorită eforturilor lui Samuel Plimsoll (1824-1898), Marea Britanie a legiferat în anul 1876 prin „The Merchant Shipping Act” greutatea maximă pe care puteau s-o transporte navele care ancorau în porturile engleze. Prin această lege, navele erau obligate să poarte un semn (care a fost numit semnul Plimsoll). Gradațiile acestui semn pe vasele comerciale și de pasageri, aflat aproape de linia de plutire, indica nivelul până la care se puteau încărca, fără ca să prezinte pericol pentru navigație. Legea aceasta a salvat de la naufragiu multe nave și mulți marinari. Plimsoll a fost considerat prietenul marinarilor.

Fiecare navă era diferită, dar calculele stabileau greutatea maxim admisă, astfel ca ea să nu se scufunde în timpul navigației, mai ales pe vreme de furtună. Potrivit acestei legislații și a modului de însemnare a navelor, ele nu puteau părăsi porturile engleze în cazul în care erau încărcate peste capacitatea admisă.

Citind despre această lege, mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut la fel cu fiecare din noi. El cunoaște exact limita fiecăruia, poverile pe care putem să le purtăm, ispitele în care putem cădea. El are grijă, nu doar de dozajul lor sub limita de pericol, ci este gata să ne dea o mână de ajutor atunci când nu le mai putem duce poverile. Și-a pus semnul Său pe viețile noastre, însemnându-ne cu sângele de la Calvar, ca furtunile celui rău să nu ne mai scufunde niciodată.

Doru Neamțu a fost declarat nevinovat în procesul cu Poliția din Tempe, Arizona! Vestind Evanghelia în stradă, a fost arestat. Tribunalul din Arizona l-a declarat nevinovat. Slavă Domnului!

Ca să prindă mistreți, unele popoare întrebuințează o metodă originală. În pădure, în calea turmei de mistreți, se pune porumb. Mistreții îl găsesc și se înfruptă din el. Se pune mereu în același loc porumb și se așteaptă ca mistreții să se obișnuiască cu locul. Turma crește mereu și după câteva zile, vânătorii montează un gard, doar o primă latură a unui  patrulater. Mistreții se vor obișnui cu noua geometrie și vor veni zilnic la porumbul cu care se satură. După câteva zile se montează a doua latură din gard. Apoi tot așa celalalte două. În final porcii se obișnuiesc să intre pe o ușă să mănânce porumbul gratuit. Când vânătorii consideră de bine, trântesc ușa și au o întreagă turmă de mistreți captivi.

Am sentimentul că asistăm la un astfel de experiment. Guvernul american, care se mișcă rapid spre socialism și comunism ne aruncă mereu porumbul multor beneficii și programe sociale gratuite, de la food stamps, la înlesniri și credite la taxe, îngrijire medicală, și scutiri de tot felul, etc… Alergăm la gratificațiile guvernamentale și tolerăm câte un gard ici colo, care n-a mai fost până ieri. Încet cu încetul se închide patrulaterul și se va trânti poarta peste libertatea noastră.

Era să uit. Cred că știți că mistreții suntem noi?

Gyuri poate fi și serios. Un îndemn minunat pentru vizitatorii blogului.

Realizatorul TV Oreste Teodorescu crede că Biserica Ortodoxă Română a greșit când i-a refuzat slujba de înmormântare regizorului Sergiu Nicolaescu, din cauză că acesta a dorit să fie incinerat.

În timpul celui de-al doilea război mondial, naziștii au arestat pe toți evreii dintr-un sat din Polonia, i-au aliniat la marginea satului și i-au împușcat. Trupurile moarte au căzut într-o groapă uriașă săpată de aceiași evrei în aceeași zi. În timp ce acopereau cadavrele cu pământ, nimeni nu știa că printre trupurile moarte era un băiat care, prin minune, nu fusese atins de gloanțele naziste.

După plecarea nemților, cu mari efortul băiatul a scăpat de sub trupurile moarte și pământul mormântului comun. Era seară și se lăsa întunericul. Băiatul a alergat în sat nădăjduind ca sătenii să-l primească în casele lor. Dar, fiecare ușă la care a bătut i s-a închis repede în nas. La vederea unui copil cu steaua lui David în piept, plin de pământ și sânge, nu trebuia făcut mare efort să-ți dai seama că era unul dintre copiii evreilor executați. Nimeni nu voia să aibă de-aface cu naziștii pentru adăpostirea unui evreu. Oamenii închideau ușile plini de frică.

Băiatul a bătut la ușa unei case și înainte de a i se trânti în față, a strigat femeii dinăuntru: „Nu mă recunoști? Eu sunt Isus! Nu mă recunoști?”

Femeia a luat copilul în casă și din momentul acela l-a crescut ca pe copilul ei.

Mai târziu în viață, băiatul acela, care a ajuns om mare își aducea mereu aminte de seara aceea unică în care viața i-a fost salvată. Nu pricepea cum de a putut spune ceea ce a spus.

Pentru asemenea momente cruciale, Duhul lui Dumnezeu pune cuvintele potrivite în gura noastră.

Azi dimineață l-am găsit pe fratele Gheorghe (pastorul de la frații baptiști, poate că ați uitat) tare, tare amărât. Știam eu ceva de necazurile care au dat peste ei ca biserică, dar e bine să-ți vezi de necazurile tale, decât să le mai înmulțești pe ale altora. Nu l-am întrebat niciodată de cele ce se aud, pentru că dacă omul nu vrea să vorbească el de ale lui, de ce să-i tulburi tu liniștea cu întrebările tale?

Azi dimineață, cum ne-am întâlnit la ieșirea din bloc, l-am văzut tare abătut. Parcă îi căzuseră umerii în jos de poverile pe care le avea. Mă gândeam c-o fi omul obosit de atâtea sărbători, că am avut parte anul acesta de o groză de ele. Dar, nu. Cum ne salutarăm a și început:

„Vai frate Ioane, nu știu cum o s-o mai pot duce în halul acesta! Ai auzit ce s-a petrecut la noi la biserică, chiar înainte de Crăciun?” Auzisem eu, ceva, dar m-am făcut că nu știu mare lucru. Voiam să-mi spună el. Sunt sătul de informații‚ din surse sigure’. „Ni s-a rupt biserica, fate Ioane, în trei bucăți. Uite așa, trei biserici din una singură. Nici nu am mai auzit așa ceva până acum. Unii au plecat că noi suntem prea firești și neduhovnicești, iar alții au plecat că nu mai suportă cum conduc eu biserica. Sunt dictator. Nu respect statutul bisericii. Zis și făcut, la un interval de numai câteva săptămâni au plecat și ne-au lăsat cam un sfert din biserică. Acum, nici nu mai știm câți suntem. Jale mare, frate Ioane! Nu ne vine să credem. Ne uităm acum la sala goală, care numai cu câteva luni era plină de frați. Acum bate vântul…”

Am încercat eu să-l încurajez, așa cum o facem cu bolnavii din spital. Le spunem de operația noastră, de suferințele prin care am trecut noi, ca nefericitul să creadă că a lui e un moft, acolo. I-am amintit de ruperea de la noi care s-a lăsat cu mașinile poliției, cu îmbrânceli și jigniri pe care nici acum nu le-am uitat. Efortul meu de a-l mângâia pe fratele Gheorghe a fost cam zadarnic. El avea necazul lui. Vânătăile sale erau proaspete.

„Acum că au plecat, au plecat. N-avem ce face. Dar ne chinuie în continuare. Caută pe fiecare din cei care au rămas să-i convingă să meargă cu ei. Argumentele lor sunt ori discreditarea noastră, acelor care am rămas, ori descrierea idealistă, roză și triumfalistă a noii lor biserici. Înainte de scandalul care ne-a divizat eram cam 300 de frați botezați în biserică. Acum fiecare din celele două se laudă cu câte 250 de membri. Am impresia că numără picioarele oamenilor și nu capetele lor. Dacă socotim și pe cei care sunt la noi, se pare că ne-am dublat ca număr în câteva luni!”

I-am povestit și eu cum venea noaptea unul din cei plecați și ne număra mașinile în parcare învelit cu baticul lui nevastă-sa și purtând ochelari de soare. A zâmbit și mi-a spus că și la ei se petrec lucrurile tot așa. Vin unii la serviciile lor și raportează câți au fost la ei la biserică. Întotdeauna cifrele sunt mai mici ca în realitate ca să arate rău față de numărul picioarelor celor care merg la ei.

„Nu pune la inimă, frate Gheorghe, lucrurile astea. Oamenii de soiul acesta sunt în stare să numere și picioarele de la scaune ca să ne arate „succesurile” lor. Domnul ne cere să fim credincioși în cele încredințate nouă. Apoi modul în care numără El oamenii e cu totul diferit de cel în care își numără unii adepții.”

Îl dureau vorbele rele pe care le răspândiseră despre el, poeziile pe care le-au publicat pe internet, acuzațiile calomniatoare lipsite de dovezi, batjocorirea familiei sale în public.

Până la tramvai am încercat să-l mângâi cu ideile cu care m-am mângâiat eu singur când am trecut și eu pe aici. I-am spus că n-ar trebui să vadă chiar așa în negru aceste ruperi. Așa s-a înmulțit Biserica în toate veacurile. Unele despărțiri n-au fost prea sportive, dar în final vinovații au murit și au venit alții și s-a statornicit o nouă comunitate. Poate că așa lucrează Dumnezeu când este nevoie de noi biserici în cartiere unde nu avem o prezență reală.

A primit bine ideile mele, în afară de ultima… Îi venea tare greu să creadă că e degetul lui Dumnezeu. Era prea rănit să vadă altceva decât coada dracului în toată treaba asta.