paşi spre lumină

Aseară am participat la întâlnirea de rugăciune a Bisericii Betel. Prietenul meu, pastorul Liviu Apolzan m-am primit ca de fiecare dată, cu toată dragostea. O biserică arhiplină de oameni care iubesc rugăciunea. Serviciul de rugăciune a fost condus cu pasiune și entuziasm de pastorul Haidău. M-a impresionat cererile de rugăciune ale participanților. Zeci și zeci de bilete au umplut un coș. Sunt încredințat că bunul nostru Tată ceresc a revărsat coșul plin al binecuvântărilor Sale cerești peste toate aceste suflete în mare nevoie de harul Lui.

Sunt în aeroport. Plec pentru două săptămâni în România și Germania.

Motivul pentru care scriu aceste rânduri este vestea „din surse sigure” că plec definitiv. Câteva telefoane ale unor binevoitori (cred că vă dați seama din ce biserică) au și dat zvonul în țară că după ce i-am făcut pe frați să investească în actuala biserică Agape, îi las și mă repatriez. Spre marea lor dezamăgire, mă întorc pe 22 mai. Știu că și-ar doi să mă știe în alt continent. N-am ce le face. Le doresc să se obijnuiască la gândul că sunt aici în Phoenix și că Agape Christian Church este aici să stea…. Precum și păstorul ei….

„Cel cu inima rătăcită se satură de căile lui, și omul de bine se satură și el de ce este în el” (Proverbele 14:14).

Există satisfacție în viață pentru fiecare om. Fiecare are sursele lui de satisfacție. Atât cel cu inima rătăcită cât și omul de bine se pot sătura, pot fi satisfăcuți. Este eronat să presupunem că doar oamenii de bine pot cunoaște bucuria și satisfacția personală. Predicăm uneori o Evanghelie falsă lăsându-i pe oameni să înțeleagă că doar cei credincioși cu adevărat cunosc satisfacția vieții, pe când cei care nu-L cunoasc pe Dumnezeu nu găsesc satisfacții depline în viața aceasta. Prin urmare, chemăm oamenii la Christos ca să fie pe deplin satisfăcuți, convingându-i că doar astfel vor putea cunoaște deplina satisfacție de a trăi.

Cuvântul Scripturii ne surprinde din nou contrazicându-ne. Și cel cu inima rătăcită se satură de căile lui. Și el își găsește satisfacție în modul lui de viață la fel cum omul de bine își găsește satisfacțiile în binele din viața sa.

Nu putem continua să chemăm oamenii să-și schimbe sursele satisfacțiilor personale, cu promisiunea că satisfacțiile noastre, ale creștinilor sunt mai bune ca ale celor fără Dumnezeu. Am predica o Evanghelie foate superficială.

Nu ne deosebim unii de alții prin calitatea sau intensitatea satisfacțiilor personale. Deosebirile sunt mult mai profunde. Apoi, nu putem oferi nicio garanție celor păcătoși că renunțând la satisfacțiile lor vor obține altele mai bune decât cele vechi. Comunicăm apoi ideea că idealul vieții este să obținem satisfacții mai bune decât cele vechi, și pentru aceasta merită să îmbrățișezi o nouă religie, de dragul acestui ideal.

Creștinismul nu este un mijloc pentru a obține satisfacții mai bune sau superioare celorlalte satisfacții. Cel mai des, devenind creștini, descoperim că idealul cunoașterii lui Christos și al ascultării de El poate fi atins doar prin renunțare de sine, prin privațiuni și lipsă de satisfacții pe care ni le oferă lumea aceasta. Sursele împlinirii nu mai sunt de origine lumească ci ele izvorăsc din părtășia cu Christos, din sentimentul datorii împlinite față de El și Împărăția Sa.

Ceea ce ne deosebește de „cel cu inima rătăcită” este că inima noastră am dat-o Domnului, că ea nu mai rătăcește pe căile întortocheate ale acestei lumi ci aparține cu întreaga iubire Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos. Ne găsim împlinirea în această iubire divină și satisfacția vieții noastre este împlinirea voii Sale. Uneori nu suntem fericiți, pentru că nu suntem scutiți de necazuri, dar ne putem bucura în ele pentru că știm că la sfârșitul cărărilor noastre va veni răsplata din mâna Celui pe care L-am iubit indiferent de circumstanțe.

Omul a cărui inimă rătăcește pe cărările vieții, fără țintă și scop, își culege nectarul fericirii sale personale din relații, din păcate și pasiuni. Este adevărat că această satisfacție este ca apa de care ne este mereu sete, pe când cine bea din „apa vie” a părtășiei dragostei lui Christos „nu mai însetează niciodată”, cum spunea Domnul, femeii din Samaria.

Hedonismul zilelor noastre ne afectează vrând-nevrând. Se strecoară pe furiș în limbajul și modul nostru de a gândi. Uneori poluează cântările noastre care făgăduiesc satisfacții și lipsa necazului. Colorează atractiv evanghelia pe care o propovăduim care încearcă să ofere speranța unor noi împliniri, mai bune ca cele de ieri.  Nu mai putem însă continua să fim comercianții unor satisfacții noi, la concurență cu satisfacțiile lumii. Avem ceva de oferit lumii fără Dumnezeu pe care aceasta nu-l are. Pe Dumnezeu Însuși. Pe Isus Christos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. El este singura împlinire cu adevărat a ființei noastre.

Lawrence de Arabia și-a luat un grup de prieteni arabi ca să le arate Parisul. Aceștia s-au minunat nevoie mare de toate cele văzute, dar se părea că nimic nu i-a fascinat mai mult ca robinetele din băile hotelului. Erau capabili să stea ore în șir și să admire minunea. O simplă mișcare de manetă și curgea apă. Apă cât dorești. O închizi. O deschizi. La plecarea lor spre casă i-a găsit în baie încercând să scoată robinetul din perete. I-au explicat că în țara lor atât de secetoasă, situată în mijlocul nisipurilor arzătoare ale deșertului, robinetul acesta ar fi esențial și el ar satisface cea mai mare nevoie a poporului lor. Nevoia de apă. „Avem nevoie mare de robineți! Nimic altceva decât cât mai mulți robineți pentru țara noastră!” au spus ei explicându-se. Lawrence a trebuit să le explice îndelung că secretul era conducta de apă și nu robinetul.

Sursa satisfacțiilor noastre este Dumnezeu. De la El ne vine conducta cu apa vie după care însetează sufletul nostru. Nu putem continua să fim fascinați de robinete.

Vreau bani. Dacă nu, am să votez din nou pentru Obama!

Un accident în Arizona.

Încercați să numărați câți evadează din mașina accidentată, ca să vă dați seama că emigrarea ilegală e o problemă majoră.

1. Ignorați numerele ne-esențiale, inclusiv vârsta, greutatea și înălțimea. Lăsați doctorii să-și facă griji în legătura cu acestea. Pentru asta îi plătim.

2. Înconjurați- vă de prieteni veseli. Ăia mohorâți vă deprimă.

3. Învățați. Studiați computerul, meștesugurile, grădinăritul, orice. Nu lăsați creierul să lenevească. „O minte înceată este atelierul diavolului.” Și numele diavolului este Alzheimer.

4. Savurați lucrurile simple.

5. Râdeți des, mult și din toată inima.

6. Mai apar și lacrimi. Îndurați, suferiți și treceți mai departe. Fiți „VII”, cât sunteți în viață.

7. Înconjurați-vă cu dragoste. Casa voastră este refugiul vostru.

8. Prețuiți-vă sănătatea. Dacă este bună, păstrați-o. Dacă mai are „hibe”, reparați-o. Dacă nu ține de voi „reparația”, căutați sprijin.

9. Nu vă căutați vina. Faceți vizite la mall, în alt județ, în altă țară, dar NU unde este vina.

10. Spuneți-le oamenilor pe care îi iubiți, că îi iubiți, cu orice ocazie.

ȘI NU UITAȚI NICIODATĂ:
Viața nu se măsoară cu numărul de respirații pe care le aveți, ci în momente care îți taie răsuflarea.

Să vă fie ziua minunată!

Din cartea: FAMILIA – Între zâmbet și suspin, de Petru Lascău

Pastorul Cristian Ionescu publica recent pe blogul „Popas pentru suflet”, un articol intitulat: „Ai mei și comunități turmentate de zgomote ciudate”. Nu comentez subiectul, eu neauzind (încă) astfel de zgomote în pustiul în care locuiesc. Postarea dumnealui mi-a adus aminte de o poveste simpatică și plină de învățăminte. Poate va folosi cuiva.

Un bătrânel s-a dus la doctor și a reclamat că de la o vreme, aparatul său de auzit nu mai face față. Ori urechile domniei sale se degradau ori aparatul nu mai funcționa cum trebuie. I-a explicat doctorului cât de frustrat era și câtă suferință producea familiei. Fiecare trebuia, ba să strige din răsputeri, ba să repete de câteva ori cele rostite în prezența sa. Evident avea nevoie de ajutorul doctorului.

Specialistul i-a dat un nou aparat de auzit și l-a asigurat că lucrurile vor fi cu totul diferite de data aceasta. I-a cerut să vină după o lună, la evaluare.

–         Cred că familia dumneavoastră a foarte mulțumită acum, a spus doctorul după ce omul a raportat rezultate remarcabile.

–          Domn’ doctor! Nu le-am spus nimic de aparatul ăsta nou. Am stat și am ascultat. Necazul e că de cinci ori a trebuit să-mi schimb testamentul.

Mi-am adus aminte de un verset, citat destul de des printre noi:

„Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu, pe care îl trimet?” (Isaia 42:19).

Acest sol al Domnului este surd, nu în sensul că nu aude, ci probabil că nu vrea să audă, sau se face că nu aude. Îmi place mai mult ultima variantă. Se face că nu ne aude, așa cum se face că nu ne vede.

Dar, în mod sigur, umblă la testament…

Nu fac nici o aluzie și nu dau sugestii pentru relațiile prietenului meu Cristian cu familia lui… Mai ales în chestia cu testamentul…

 

 

 

 

 

 

„Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți, și ziceți: Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor. Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleți măsura părinților voștri!” (Matei 23:29-32).

Vocația istoriei a fariseului se naște din aceeași neodihnă și strădanie de escamotare a hidoșeniei sale lăuntrice. Monumentele la care aduce coroane, statuile pe care le îngrijește, mormintele pe care le văruiește, nu sunt decât  încercări de reducere la tăcere a conștiiței vinovate, eforturi de a proiecta o altă imagină nobilă în ochii altora.

Fariseul deplânge eroarea părinților, care, în loc să se pocăiască la mesajul profeților, i-au ucis pe mesageri. Dorind să dovedească un alt material diferit al plămădelii sale, el zidește monumente victimelor părințlor lui, împodobește gropile oamenilor neprihăniți omorâți de înaintașii săi.

Fariseul este deci foarte preocupat de istorie, de monumentele ei mai degrabă. Are o predilecție bolnăvicioasă pentru moaște, relicve, cruci, troițe, morminte străbune, obiecte sacre ale trecutului. Se înconjoară de ele ca de o fortăreață. La adăpostul atâtor lucruri sfinte se simte în siguranță. Crede că i se transferă și lui din sacralitatea trecutului, se imbibă cu o recunoaștere de care are atâta nevoie. Cum ar putea oare să-și acopere mizeria vieții sale?  Trecutul ilustru e o haină onorabilă pentru fariseul dornic de recunoaștere și apreciere. Sărutând icoane, cruci, troițe și moaște de sfinți, fariseul își mai prelungește agonia existenței sale de cârtiță, cu încă o laudă din gura neștiutorilor, cu încă o uimire din privirea ignoranților.

În timp ce fariseul adoră istoria pe care o convertește intereselor sale neschine, el nu tolerează prezentul. Sfinții sunt demni de lăudat numai dacă sunt morți. Adoră profeții dacă nu mai sunt în viață. Iubește înțelepții defuncți. Admiră cărturarii postumi. Problemele sale sunt sfinții de azi, înțelepții contemporani și cărturarii în viață. Aceștia sunt ca o amendă la liniștea și spoiala vieții sale. Nu-i poate suferi, pentru că ochiul lor avizat pătrunde dincolo de varul de pe mormânt, vede dincolo de pojghița subțire și aurie a fațadei sale sacerdotale. Nu-i poate suferi pentru că aceștia știu ce se ascunde sub sutana lui.

Fariseul ridică statuie profeților uciși în timp ce pregătește uciderea celor de azi. Își acopere crima de azi cu adorarea monumentelor ucișilor de ieri. Abate astfel atenția contemporanilor de la bătăile din sinagogi, de la răstignirea de azi a celor neprihăniți cu slujbele sforăitoare de celebrare a istoriei.  El nu este decât veriga unui lanț de fărădelegi care se adaugă verigii părinților lui și care se oferă ospitalieră verigii unei noi generații care va venera mâine, desigur, profeții unciși azi.

Venerarea istoriei nu este decât aprobarea ei, spunea Domnul Isus în Evanghelia după Luca: „Prin aceasta mărturisiți că încuviințați faptele părinților voștri; căci ei au ucis pe proroci, iar voi le zidiți mormintele” (Luca 11:48).

Fariseismul construiește o țară care onorează profeții uciși.

Mormântul elaborat cu rafinament artistic nu-l disculpă pe ucigaș de fapta lui, cum nici nu este răsplătire celui ucis pentru nedreptatea suferită. El este mai degrabă un efort al noii generații de farisei de a șterge cumva vina părinților lor prin monumentele ridicate victimelor lor. Este aici o cooperare care dovedește că sunt cu toții fasonați din același material. Murdar.

Pedeapsa divină nu poate fi decât și ea un cumul, adunată de generații. I se va cere acestei generații de farisei „sângele tuturor proorocilor, care fost vărsat de la întemeierea lumii, de la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia, ucis între altar și Templu” (Luca 11:50-51).

Am urmărit zilele acestea o nouă expresie, o nouă față a acestui fariseu. Nu are banii și nici influența zidirii unor morminte sfinte, cu toate că sare imediat, generos, cu donația sa, sau cu voluntariatul sau la restaurările unor locuri sacre. Are însă vorbe. Multe vorbe. De fapt, fariseul iubește mult vorbele. Nu costă nimic și apoi, sunt mereu la îndemână. Să nu mai vorbim, că-i place atât de mult să se audă vorbind. Fariseul de azi, deci, aduce prinosul vorbelor sale de apreciere iluștrilor oameni ai istoriei. Pentru el, toți sfinții au trăit în trecut. Și ce mari au fost acești sfinți ai trecutului! Și vai, cât de pigmei sunt cei de azi! Ce epigoni, mai suntem cu toții! Foarte ușor, fariseul gândește cam așa: Avram era părintele celor credincioși. Acela dintre noi care pornește cu credință în Dumnezeu „fără să știe unde se duce”, nu este decât un naiv lipsit de practicalitate. Petru și ceilalți apostoli s-au rugat pentru bolnavi și aceștiau au fost vindecați. Cei care se roagă azi pentru vindecarea bolnavilor sunt niște fanatici lipsiți de realism. Farsieul ne îndeamnă să ne rugăm pentru familia care trece prin mari încercări, odată cu boala celui iubit. Să ne rugăm, zice el, pentru doctorii care-l tratează. Pentru dibăcia mâinii chirurgului care operează. Pentru credința omului aflat în criză. Dar nu îndrăznește să se roage pentru vindecare. Dar dacă omul nu se vindecă? Cum rămâne cu prestigiul lui de fariseu?

David este foarte prețuit pentru bucuria și entuziasmul dansului său în fața chivotului lui Dumnezeu. Da. Ați ghicit. Pentru că David e mort. De mai bine de 3000 de ani. El poate să danseze cât vrea. Cei care încearcă azi să-și exprime bucuria prezenței Domnului între noi prin închinarea care uită de sine, sunt niște „zvăpăiați de charismatici”, niște oameni ale căror emoții sunt scăpate ușor de sub control.

Fariseul apreciază rugăciunile poporului lui Israel care sunau ca niște ape mari, pe când îi sfătuiește pe frați să se roage ca „zumzetul albinelor în stup”. Citește psalmii care îndeamnă ca orice suflare să-l laude pe Domnul, ba chiar și copacii pădurii să bată din palme, pe când se supără, nevoie mare, dacă se aplaudă în biserică. Tot ceea ce se face azi, este „show” – spectacol. „Unde ați auzit ca Biserica primară să organizeze drame?” întreba cu emfază stârnind sentimentele semenilor săi farisei, un fariseu cu nume mare, într-o conferință națională. Pledând pentru o reîntoarcerea la trecut, la valorile lui, fariseu se împotmolise în forme, uitând ca de obieci de conținut. Fariseul este fascinat de ambalaj. Marfa nu contează.  Știe bine că varul de pe mormânt ascunde putregaiul din el. Ca să-și câștige popularitatea, devine populist. Predică după cum simte el că place audienței. De fapt, avea treabă cu forme de închinare și de prezentare a Evangheliei, care nu erau acceptate de biserica sa. Afurisea pe cei care practicau ceea ce la ei nu era voie. Alții făceau „spectacole”, introduseseră „teatrul în biserică”, organizau „show-uri ca să atragă lumea” etc… „Vă puteți imagina biserica primară făcând astfel de lucruri?” Nu. Avea dreptate. Nu ne puteam imagina. Dar gândindu-mă puțin, aceeași biserică primară nu avusese nici cor, nici fanfară, nici orchestră, nici cor de fete cum avea biserica domniei sale. Nici măcar „retro-proiector” pentru cântările în comun. Nici amvon. Nici microfon. Nu avea clădire cu aer condiționat. Nici bănci tapițate. Biserica primară nu avea nimic din ceea ce avea biserica domniei sale. Cu ce drep ne afurisea el pe noi, care aveam un pic mai multă imaginație și mai mult curaj să predicăm Evanghelia cu mijloace diferite de ale sale? Cu dreptul păstrării trecutului. Cu vocația istorică a fariseului. Cu praful istoriei aruncat în ochii noștri, încerca acest fariseu, să ucidă bucuria și eficiența prezentului. Dacă am fi fost la îndemâna deciziilor sale am fi fost excluși, anatemizați, etichetați ca liberali periculoși, scoși afară din biserica sa.

Există o singură mângâiere (dacă aceasta contează?). Copiii fariseului ne vor construi mormintele și ne vor lăuda cărțile scrise de noi și afurisite de tatăl lor, vor aprecia inovațiile și curajul nostru de a sparge tiparele osificate. Bineînțeles, vor declara că ei n-ar fi făcut ceea ce a făcut tatăl lor. Dovedind, cu aceasta, că nu sunt decât copiii lui.