EMIL CREANGĂ – In memoriam

Emil Creanga

A plecat dintre noi, ieri dimineață, tăcut și discret așa cum a și trăit întreaga sa viață. Om al ideilor de care nu obosea nicicând să le dezbată, prefera locul din umbră, scaunul din spate și liniștea. Se angrena în discuții cu prietenii și iubitorii de idei. Era pasionat și informat în același timp. Istoric de formație profesională, rătăcea prin prezentul nedemn de trecutul pentru care avea mare admirație.

L-am cunoscut la Arad în anul 1974 când am fost „repartizat” pe șantierele patriei. Era deja căsătorit cu Dina și locuiau nu departe de blocul în care ocupam un apartament la etrajul I. Treceam pe lângă casa lor de fiecare dată când mergeam la adunarea din Bujac. Ne-am împrietenit și ne vizitam des. Emil bătea la ușa apartamentului din Piața Fortuna, care i se deschidea la orice oră cu bucurie. Câteodată venea târziu, după 12 noaptea. În loc de salut spunea: „Petre am o idee. Am venit s-o discutăm”. Și o discutam uneori până spre dimineață. Pentru Emil, ideile erau mai importante ca somnul, sau viața de fiecare zi. El trăia pentru idei. Din pasiunea pentru ele, neglija cotidianul, mâncarea și strictul necesar. Dacă avea cărți la dispoziție, Emil nu mai avea nevoie de nimic.

La Biserica din Bujac am luat împreună inițiativa să ne ocupăm de cei mici. La ora cinci după masă, cu o oră înaintea începerii serviciului, veneau părinții cu copiii la școala duminicală. Se umplea biserica. Am avut o bucurie deosebită să putem să le predăm lecții din Biblie unor sute de copii. Întâlnesc și azi, atât în călătoriile mele prin lume, cât și prin lumea virtuală, bărbați și femei cărora nu le-au dispărut din amintire orele acelea de studii biblice.

Un intelectual erudit, Emil avea înclinația  educatorului profund, preocupat de ridicarea standardului de înțelegere a elevilor săi. Tolera greu incultura și snobismul. Se revolta pe lipsa de pregătire a predicatorilor, pe amatorismul prezentărilor de la microfon. Asocia imediat ideile auzite cu cele citite de el și clasifica curajos calitatea și exactitatea celor auzite, făcând-o însă cu discreție și dragoste în cercul celor apropiați.

Ca orice erudit care știe mult mai mult decât poate exprima pe înșelesul neavizaților, Emil nu se bucura prea mult de simpatia audiențelor, pe care nu le menaja și pe care le forța parcă să se ridice la nivelul ideilor și cuvintelor rostite de el. Glumeam des cu el de efortul său de a urca vaca în podul grajdului unde era fân proaspăt. Nu se supăra, ci răspundea cu aceeași monedă, usturător de adevărat, pentru noi care descărcam fânul din pod „pentru gâște”, cum spunea Emil.

Emil era un șoarece de bibliotecă înrăit în consumarea a tot ceea ce-i cădea în mână. Nu prea reușeai să-l surprinzi cu vreo nouă apariție editorială. Ți-o luase deja înainte cu procurarea cărții și mai ales cu citirea ei. Ce să mai vorbim de tezele lucrării, pe care Emil le discuta din perspectivă istorică și de om al culturii?

După publicarea primelor cărți, Emil a devenit unul dintre cei mai de temut critici ai mei. Competent, exact și la subiect, nu-i scăpau nici măcar virgulele mele rău plasate. Primeam cu resemnare criticile lui și cu bucurie în același timp, pentru că le făcea cu dragoste și prietenie.

După publicarea volumului său de cugetări și proverbe: „Omul, pur și simplu”, Emil a dovedit nu doar cunoașterea naturii umane ci și chemarea specială în ale scrisului. Sunt convins că ar fi lăsat mult mai multe volume dacă ar fi găsit sprijinul celor care își iroseau banii în publicații lipsite de merit. Dar nu întotdeauna oamenii cu bani au și simțul altor valori în afara bancnotelor verzi.

O dominantă a vieții lui Emil Creangă a fost lupta sa împotriva comunismului. Ca unul care a avut mult de suferit din cauza lui, Emil lucra la un depozit de lemne, singura poziție pe care sistemul opresiv o avea pentru profesorul de istorie Emil Creangă. Nu l-am auzit plângându-se niciodată de greutatea slujbei lui. Se plângea de mai marii țării și ai bisericii care l-au umilit și i-au călcat demnitatea și profesiunea în picioare. Suferea din cauza unor vorbe venite de la cei din capitală care nu l-au apărat în fața persecuției ci au adăugat la ea nepăsarea și răutatea lor. Unul dintre ei îi recomandase să devină un cioban pe undeva prin munți și să lucreze departe de lume.

Conflictul său cu sistemul comunist l-a urmărit pas cu pas până la emigrarea sa în America. Școala dumincală de la Arad ne-a fost oprită, cum de altfel și întrunirile tineretului care au urmat. Accesul lui Emil la amvoanele bisericilor era și el limitat de aceeași mână lungă a revoluției care se folosea de cei aflați în schema de funcțiuni a cultului.

Venit în America nu și-a găsit locul printre noi ceilați în goana după dolari, case și afaceri. A găsit însă liniștea și adăpostul unei lumi lipsite de umbra ucigașă de conștiințe a comunismului. A trăit cu urmările suferințelor din comunismul românesc. A dezvoltat prea devreme, trei forme de cancer. A biruit două din ele prin puterea rugăciunii și a credinței lui în Domnul și Mântuitorul său, Isus Christos. Ultima formă de cancer a fost chemarea acasă, unde s-a dus prea devreme și lăsând urme dureroase în amintirea celor care l-am iubit și l-am prețuit.

Ne-a luat-o din nou înainte, studiind acum probabil în bibliotecile cerului. Ne va aștepta să discutăm noile idei care au zămislit lumea. Și vom sta de vorbă din nou. O veșnicie întreagă. Pe curând, Emil!