Sacru sau profan?

Societatea de azi trăiește într-n continuu război între două moduri de a vedea lumea și viața. Conflictele de nerezolvat dintre lumea creștină și umanismul ateist contemporan le urmărim zilnic pe ecranele televizoarelor în disputele politice sau filozofice dintre exponenții acestor moduri diametral opuse de a vedea lumea și viața în general. Taberele sunt bine delimitate în conservatori și liberali, în credincioși și atei. Lumea aflată în acest front, pe care se trage din toate părțile, se împarte și ea în sacru și profan. Lucrurile din această lume aflată în război se împart și ele între cele două tabere. La fel ideile și emoțiile, manifestările artistice și chiar atitudinile noastre. Spunem uneori cu prea grăbită dezimvoltură că un anumit lucru este firesc sau lumesc, cum și spunem la fel de superficial că altele sunt duhovnicești sau sacre. Oare chiar așa de clare să fie granițele?

M-am gândit la lucrul acesta după ce un comentator al blogului meu eticheta îngrijorările mele pentru anul acesta, drept firești și nespirituale. Din 7 găsise că doar una avea în ea ceva spiritualitate, pe când șase erau cu totul profane. Pentru că analizez atent criticile care mi se aduc încercând să învăț și să mă corectez în erorile pe care le fac, am fost aproape de acord cu criticul meu.  Crizele economice, pericolul de război, răzmelițele și revoluțiile nu prea par ele duhovnicești. Cu ușurință le punem în categoria profanului – a lucrurlilor din afara bisericii și credinței creștine. Toate bune și aproape că eram gata să recunosc public justețea criticii, până ce am citit din nou cuvintele Domnului Isus care vorbește despre nevoia imperioasă de a deosebi semnele vremurilor, care vorbesc despre venirea Sa din nou. Cutremure de pământ, ciumi, foamete, războaie și vești de războaie, revoluții, lepădare de credință, persecuții, înmulțirea fărădelegii în lume, vestirea Evangheliei ca mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul.

Am recitit cu atenție cuvintele Mântuitorului, care nu erau îngrijorările unui om limitat, ci omnisciență dumnezeiască. Mi-am dat seama că El nu despărțea aceste evenimente-semne ale sfârșitului, în semne sacre și profane. Dacă L-am judeca după criteriul criticului meu, puține din semnele vestite de El ar fi sacre. Majoritatea sunt „lisite de spirtualitate”. Găsește cineva ceva spiritual la cutremurele de pământ, la foamete, ciumă, războaie, revoluții? Sau poate că au totuși scopuri mult mai înalte decât acelea pe care le vedem noi prin ochelarii de cal ai războiului ideologic de azi? Poate că totuși, lumea aceasta, așa cum este ea, rea și păcătoasă, nu este lăsată de capul ei. Dar dacă ea este totuși lumea pe care o conduce Dumnezeu? Ce facem atunci cu clasificările și judecățile noastre? Pentru Luther și diavolul era „diavolul lui Dumnezeu”. Nu poate fi și lumea pe care a creat-o El?

M-am mai liniștit când mi-am dat seama că îngrijorările mele, cele șapte, nu erau cu nimic mai nespirituale decât semnele Domnului. Am realizat apoi că până și criticile nefondate ajută la ceva. Te pun la meditație și la cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, singura autoritate din partea căreia, orice critică este corect formulată și de folos să ne îndrepte, ca să fim folositori în orice lucrare bună.