Când cade Lot…

Păzitorii vitelor lui Avraam se certau cu păzitorii vitelor lui Lot. Ca între văcari.

„Canaaniții și feresiții locuiau atunci în țară” (Geneza 13:7). Îi vedeau certându-se. „Iar se ceartă pocăiții!”…  ziceau ei…

Nu erau ei primii pe care bogățiile nu-i lăsau să locuiască împreună. Așa că Avraam l-a lăsat pe nepot să aleagă. Și Lot a ales. Ca un nepoțel egoist. A ales câmpia mănoasă a Iordanului care „era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului.”

Lui Avraam i-au rămas dealurile Canaanului. Era mai bătrân. Avea moșul nevoie de exerciții fizice. Avea nevoie și de un loc înalt să poată vedea până departe, „spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus”, țara pe care Domnul o va da seminței lui. Din valea Sodomei nu ar fi văzut mare lucru.

După ce a bătut cu piciorul țara promisă urmașilor lui care vor veni ca pulberea pământului și stelele cerului, Avraam s-a așezat sub stejarii lui Mamre. Acolo, la umbra lor a primit vestea tristă „că fratele său fusese luat prins de război”. Lot este prizonier cu toată casa și avuția sa, în primul război menționat în Biblie.

Știm bine ce a făcut Avraam. N-a stat pe gânduri, ci a pornit la război pentru eliberarea lor. Nu știm ce am face noi în asemenea cazuri.

În mod sigur, mulți dintre noi ne-am vedea de umbra stejarilor noștri, netulburați de veștile proase venite din Sodoma. Înțelepți, așa cum ne stă nouă bine, vom remarca probabil: „Așa îi trebuie! Nu putea să stea aici cu noi? I-a trebuit Sodoma.”

Auzim veștile rele despre războaiele altora. Prizonieri ai patimilor și păcatelor. „Își merită soarta!” La noi e pace și liniște. Sub stejarii comodității și ai confortului adie o briză plăcută. Ca să ne liniștim conștiința, care încearcă timid să tulbure apele gândului, evaluăm situația teologic: „Dumnezeu este drept. Dă fiecăruia după cum merită! Vrei Sodomă, Sodomă primești!”

Sună bine, nu-i așa? În afara cazului că Lot ești tu.