Autor: Petru Lascău

Una dintre poeziile lui Costache Ioanid, mi-a fost nu numai merinde pentru suflet dar, pusă pe note, a fost una dintre primele cântări de care mi s-a lipit sufletul de curând întors la Dumnezeu. „Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine”, o fredonam în gând, o aveam în inimă, pentru că ea exprima tot ceea ce jinduia sufletul meu născut din nou.

Cântarea m-a însoțit de-a-lungul anilor și aici în exilul american, cu toate că mă deranjau unele modificări făcute de cântăreții care o interpretau.

Unora dintre ei li s-a părut prea de tot versul lui Ioanid: „Lipește-mi Doamne, sufletul de Tine / Ca pe-o mireasă smulsă de la zmeu”. Se întrebau, probabil, ce căuta smeul într-o poezie creștină? Așa că, băieți buni fiind, dorind să ne scutească de introspecții inutile, au scris: „Ca pe-o mireasă smulsă de la greu.” Se pare că ideea inițială a fost a editorilor volumului „Porumbițe albe”, pentru că ei au introdus „greu” în loc de „zmeu” în textul lui Ioanid, probabil din aceleași motive.

Cântarea a evoluat și mai ciudat, după ce unii s-au întrebat de la ce greu este smulsă mireasa? Pentru că se deschidea o portiță spre lucruri nu prea duhovnicești legate de „greul mireselor”, băieții talentați, au găsit o nouă soluție: „Ca pe o ființă smulsă de la greu„, ceea ce sună mai puțin riscant. Necazul e că bietul om, care citește sau ascultă muzica, se tot întreabă cum te lipești de omul pe care-l smulgi de la greu, î-l eliberezi, sau dezrobești? Comparația la care a recurs poetul a devenit cu totul ineficientă și lipsită de puterea comunicării mesajului intenționat.

Metafora lui Ioanid este extrem de profundă și frumoasă, să nu mai vorbim de semnificațiile ei nu doar folclorice, luate din basmele românești, dar și spirituale. Zmeul, sau balaurul, o răpea întotdeauna pe Ileana Consânzeana, mireasa lui Făt Frumos, care mergea la luptă cu zmeul și i-o smulgea din gheare pe frumoasa Ileana. „Smulsă de la zmeu”, mireasa își lipea sufletul de iubitul ei salvator. Așa, spunea poetul: „Lipește-mi Doamne sufletul de Tine, ca pe-o mireasă smulsă de la zmeu”.

Semnificațiile profunde ale metaforei lui Ioanid, surprind eterna luptă a lui Christos pentru salvarea miresei Sale din ghearele balaurului celui mare. Unele din basmele românești nu fac decât să redea în arta povestirii simple, adevărurile veșnice ale revelației scripturale.

Pentru că nedreptatea ce i s-a făcut lui Ioanid nu este singura, cred că va trebui să mai abordăm acest subiect și pe viitor. Aceste modificări ale textelor inițiale din scrierile poeților noștri nu fac decât să le pângărească opera. Adăugați la aceasta mesajele confuze, pe care o introduc astfel de modificări.

Anul trecut mi s-a făcut dor să recitesc unele din cărțile de căpătâi ale tinereții mele, cărți care mi-au ținut de urât în zilele și nopțile lungi fără televizor sau alte distracții. Nu doar dor de zilele de atădată, ci și dorința de a le citi din perspectiva celor aproape șaptezeci de ani. Ochelarii vârstei sunt o realitate pe care n-ar trebui s-o ignorăm.

Biblioteca orășenească de la Sebiș era locul meu preferat, de unde ieșeam de fiecare dată cu câte un braț de cărți. O, binecuvântate au fost zilele acelea care m-au forțat să citesc! La filme mergeam o dată pe săptămână (dacă aveam bani de bilet), când aveam voie de la școală. „Filmiștii” cum ne spunea dirigintele Petru Hord, erau scoși la tablă, dacă acesta afla că am fost la vreun film în alte zile decât cele stabilite de liceu. Cărțile împrumutate de la biblioteca orașului, nu le puteau controla. Mă aveam bine cu domnul Vitalie Munteanu, bibliotecarul care, de mute ori îmi recomanda o carte bună.

Am ales un pasaj din Frații Karamazov a lui Dostoievski, o frântură din predica starețului Zosima, pe care vi-l ofer vouă, cititorilor acestei cărți:

„Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor; iubiţi­-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-­se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată zidirea dumnezeiască, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare şi firul de iarbă, iubiţi orişice lucru neînsufleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi, desluşind-­o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste desăvârşită, atotcuprinzătoare. Iubiţi dobitoacele: către ele şi­-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le­-a hărăzit o bucurie senină. Nu le­-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-­vă să le răpiţi bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu. Omule, nu te semeţi, socotindu-­te mai presus decât dobitocul necuvântător, căci el fără de prihană este, pe când tu, cu toată semeţia ta, pângăreşti pământul oriunde îţi calcă piciorul, şi­-n urma ta rămâne o dâră de putregai. Şi, din păcate, aşa se întâmplă aproape cu fiecare dintre noi! Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel care umileşte un prunc!”

Legiunea a 12-a Melitină (ea fiind staționată în Melitene, Armenia) a armatei romane a dobândit un nume nou în urma unui eveniment pe care-l descriu mai mulți părinți bisericești (Tertulian, Eusebiu, Apolinaris de Hierapolis, Grigore de Nisa, etc).

În timlpul domniei unuia dintre cei mai fioroși persecutori ai creștinilor, Marcus Aurelius, Legiunea a 12-a a luptat în anul 176 împotriva unor triburi germanice. Armana romană s-a trezit înconjurată de crestele unor munți înalți, ocupați de forțele inamice. Situația era cu atât mai grea cu cât o secetă cumplită chinuia oamenii și caii. Gărzile pretoriene l-au informat pe cezar de situația disperată în care se găsea legiunea și că Legiunea Militină era formată cu precădere din creștini, care credeau în puterea rugăciunii.

– Atunci, lăsați-ii să se roage! A spus împăratul.

Auzind soluția împăratului, soldații legiunii au îngenunchiat și s-au rugat cu tot sufletul lui Dumnezeu în Numele lui Christos, să-i izbăvească.

Nu s-au ridicat bine de pe genunchi, că o mare furtună cu fulgere și trăznăte, însoțită de grindină cumplită, a cuprins întreaga regiune. Apa ploii a stâmpărat setea oștirii salvând-o de la pieire. Armatele barbare înspăimîntate de furtuna năpraznică au coborât din întăriturile lor, predându-se și cerând milă soldaților romani.

Marcus Aurelius a numit Legiunea a 12-a – Legio Fulminata (Legiunea Fulgerelor), după care a mai ușurat persecuția creștinilor pentru o vreme, ca apoi s-o dezlănțuiască și mai crudă.                                                               După C.E. Macartney