Sunete de animale (3)

Felul în care ne sunt explicate suntele de animale (leu, cal, cocoș, bou, câine, șacal, măgar, ștruț, bufniță etc), ca evidențe ale prezenței Duhului Sfânt și a binecuvântărilor Sale pe care le împarte credincioșilor, în flagrantă opoziție cu tot ce ne învață Scriptura, este mai mult de cât îngrijorător. Nu cumva sunetele animalice pun în evidență presența altui duh? Biblia ne face să credem că avem de-a face cu altcineva care ‘‘răcnește ca un leu și caută pe cine să înghită’‘ (1 Petru 5:8). Este mult mai plauzibil să fie vorba der răgetele lui mai degrabă decât cele ale Leului din Iuda.

Alte vresete biblice invocate de suporterii sunetelor animalice, sunt cele din Marcu 1:43, și Ioan 11:33, unde se folosește un cuvânt neobișnuit în limba greacă, embrimaomai, care înseamnă, a mustra cu asprime, severitate, a dojeni (aspru), a fi mânios, a avertiza cu asprime pe cineva (The Complete Biblical Library, The New Testament Greek-English Dictionary, World Library Press, Inc. Springfield, Missouri, 1992, articolul 1677). În mod literar, însă cuvântul înseamnă ‘‘a sforăi’‘ a scoate sunte ca sforăitul unui cal. Într-un fragment atribuit lui Euripide cuvântul este folosit în sensul de a admonesta sau a mustra. În Noul Testament embrimaomai este folosit ca ‘‘a atenționa cu severitate’‘, și îl găsim în pasajele din Marcu 1:43, unde Domnul Isus îl atenționează cu strictețe pe orbul vindecat de El să nu spună nimănui despre această vindecare. Cu aceeași semantică este folosit în Marcu 14:5, când femeia care a adus un vas cu alabastru este mustrată aspru de către ucenicii Domnului. Un alt pasaj ne prezintă o folosire puțin mai deosebită, Isus fiind adânc mișcat în sufletul Său de situația creată odată cu moartea prietenului Său, Lazăr. În Ioan 11:33, Îl găsim pe Domnul afectat profund neplăcut de necredința ceelor din jurl Lui. Alții cred că El era mânios pe Satana și a fost adânc mișcat în Duhul Său împotriva morții și a mizeriei pe care o aduce aceasta ființelor umane, explicație care pare să se potrivească mult mai bine contextului.

Chiar dacă embriomaomai, înseamnă literar, sforăit ca de cal’‘ nu putem presupune în nici un caz, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, să se fi purtat într-un mod atât de primitiv, sforăind nervos ca un cal, lucru care ar fi în contradicție totală cu caracterul Său și atitudinile Sale zugrăzite de Scripturi. Folosirea acestui verb în a susține ‘‘biblic’‘ un comportament bizar al unor creștini de azi, este nu numai lipsă de discernământ în interpretarea textelor biblice, dar este curată blasfemie, ea atribuind Însuși Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos, un comportament degradant, lipsit de demnitate.

Cel care a primit titlul de profet al lui Toronto Blessing, este Marc Dupont, care are predilecție în explicații asupra ‘‘răgetelor’‘ sau răcnetelor de leu care colorează tot mai mult întrunirile Toronto Blessing. El scrie: ‘‘Mulți oameni au răcnit ca leii în întrunirile noastre în timp ce Duhul Sfânt a venit peste ei’‘. El continuă în ‘‘exegeza’‘ sa prin a cita din povestea lui C. S. Lewis, ‘‘Leul, vrăjitoarea și dulapul’‘, pentru a explica noul mod în care lucrează acum Dumnezeu. Referindu-se la leul ‘‘Aslan’‘, eroul cărții pentru copii a lui Lewis, Dupont spune: ‘‘Acesta în esență este revelația de care Mireasa lui Christos are așa mare nevoie azi…’‘ Citându-l pe Dupont, Stephen Sizer, afirmă cu umor: ‘‘Suspectez că atât Dupont cât și alții sunt prinși de fenomenul răcnetelor au fost influențați mai degrabă de filmul produs de Walt Disney, ‘‘Lion King’‘ decât de Duhul Sfânt’‘ (The ‘‘Toronto Blessing’‘ de Stephen Sizer, capitolul 5 ‘‘The Roaring Lion’‘ and Marc Dupont’‘, pagina 1).

Concluzii

Din fericire pentru noi, biserica primară a fost confruntată și ea cu luarea unor decizii referitoare la manifestările spirituale, dacă ele dovedeau sau nu prezența Duhului Sfânt și lucrarea Sa în viețile credincioșilor. Avem metodele primilor creștini prin care au evaluat aceste manifestări. Una din situații ne este descrisă de Faptele Apostolilor capitolul 15. Pavel și Sila au trebuit să vină în fața apostolilor întruniți în Biserica din Ierusalim și să-i informeze de lucrarea Duhului Sfânt între neamurile care primiseră Evanghelia. Mărturia lor dovedea că oameni ne-evrei, din alte neamuri, au primit Evanghelia și au fost mântuiți de păcatele elor. Până ce Pavel nu și-a început lucrarea misionară, biserica se concentrase cu precădere în vestirea Evangheliei evreilor. Acum, apostolii erau informați că neamurile nu numai că primiseră Evanghelia, dar Dumnezeu însoțise vestirea ei cu ‘‘semne și minuni’‘ (v. 12). Cu alte cuvinte, cei doi evangheliști știau că fusese Duhul Sfânt acela care convertise la pocăință neamurile, pentru că văzuseră ‘‘semnele’‘ prezenței Sale.

Petru, s-a ridicat și el să depună mărturie, anunțând că și în lucarea s-a din casa lui Corneliu, Domnul confirmase autenticitatea lucrării Sale eprin faptul că: ‘‘le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă’‘, și ‘‘n-a făcut nici o deosebire între noi și ei’‘ (v. 8, 9).

Raționamentele furnizare de Pavel, Barnaba și Petru, am putea să le parafrazăm astfel: ‘‘În timp ce ei au primit Evanghelia, Duhul Sfânt S-a manifestat astfel că au trăit experiențe la fel cu experiențele noastre’‘. Apostolii au înțeles deci că este vorba de același Duh care se manifesta la fel cum s-a manifestat în viața lor. Aveau de a face cu manifestări cunoscute și experimentate de acum. Manifestări asemănătoare. Nu fuseseră confruntați cu noutăți, cu manifestări bizare, ne mai auzite sau cunoscute până atunci.

După audierea acestor rapoarte misionare, pastorul Bisericii din Ierusalim, Iacov a luat cuvântul, referindu-se la mărturia lui Petru menționată în Fapte 15:7-11, și mai devreme în capitolul 11, el a considerat evidențele prezentat ca fiind rezonabile în sprijinul mărturiei lui Pavel și Barnaba. Petru mărturisise cum meamurile din casa lui Corneliu au vorbit în alte limbi, manifestare pe care creștinii dintre evrei au întâlnit-o în experiențele lor până acum. Când Faptele apostolilor descrie în capitolul 10 cele petrecute în casa lui Corneliu, remarcă ‘‘Toți credincioșii tăiați împrejur (evrei), care veniseră cu Petru, au rămas uiniți când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu’‘ (v. 45, 46). În acest caz, manifestarea Duhului era vorbirea în alte limbi, care era aceeași manifestare pe care o experimentaseră și creștinii dintre evrei atunci când fuseseră umpluți de Duhul Sfânt la Cincizecime. În deplin acord cu Pavel și Barnaba, Petru citează aceleași manifestări ale neamurilor ca dovezi ale lucrării Duhului Sfânt.

Când Petru descrie cele petrecute în casa lui Corneliu, în Fapte 11:16, 17, el folosește următoarea expresie: ‘‘Și mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: ‘‘Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt’. Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar, ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus Christos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?’‘ (sublinierea îmi aparține). Din nou el sesizează că a avut de a face cu ‘‘același dar, ca și nouă’‘.

Comportamentul lui Petru este demn de toată lauda. Nu numai că depune mărturie în favoarea neamurilor dar compară experiența lor cu a sa, cu a celorlați apostoli, cu precedentul Cincizecimii. El subliniază faptul că Dumnezeu dăduse lui Corneliu și celor din casa sa, aceleași manifestări, în cazul acesta vorbirea în alte limbi. Ne-ar fi foarte greu să ne imaginăm că apostolul ar fi pledat pentru același statut al Neamurilor în cazul în care ar fi fost martorul unor manifestări care nu erau ca ale lor, nu erau aceleași. Să nu uităm, că el folosește Cuvântul Domnului (‘‘vorba Domnului’‘) ca autoritate supremă în argumentarea cazului său, alături de identificarea acelorași manifestări spirituale.

Consiliul de la Ierusalim, descris în Fapte 15, a concluzionat că neamurile au primit lucrarea Duhului Sfânt, pentru că ele au experimentat aceleași manifestări cu cele trăite de ei, au vorbit în alte limbi așa cum au vorbit și ei. Vorbirea în alte limbi, cu toate că nu poate singură să dovedească, poate oferi dovada că Duhul Sfânt este la lucru, pentru că ea este o manifestare aceeași, ca cea descrisă de Scripturi. Practic noi n-ar trebui să luăm în considerare ca dovezi ale prezenței Duhului Sfânt, acele manifestări care nu sunt aceleași cu manifestările pe care deja le-am întâlnit în paginile Scripturii.

Chiar dacă manifestările sunt aceleași cu cele din Scripturi, ele nu pot constitui singure dovezi de netăgăduit, ale prezenței Duhului Sfânt. Dacă ne uităm din nou în Fapte 15:15, îl găsim pe Iacov, fratele Domnului, pastorul Bisericii din Ierusalim invocând Scriptura ca autoritate finală. ‘‘Și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris.’‘ Concluzia oficială a Consiliului de la Ierusalim a fost că Dumnezeu dădea mântuire neamurilor ca și evreilor, cu toate beneficiile acestei mântuiri minunate. Mărturiile aduse în această instanță eclesiastică de către primii misionari erau adevărate, Dumnezeu dăduse neamurilor Duhul Sfânt, care S-a manifestat în aceeași manieră ca în viețile lor. Ba mai mult, concluziile lor ne conduc la a oferi încă odată prioritate Scripturilor în acest domeniu. Indiferent din partea cui vin mărturiile, ele nu pot fi luate în considerare dacă nu sunt sprijinite de Cuvântul lui Dumnezeu.

Cred că o conducere responsabilă a unei mișcări ca cea din Toronto, ar trebui să procedeze la fel, atunci când este confruntată cu manifestări spirituale. Ele ar trebui măsurate cu manifestările similare din Scripturi, din experiența Bisericii primare, cu acele semne pe care le menționează textul Biblic, și apoi ele ar trebui evaluate în lumina Scripturii. Cele mai multe manifestări bizare din experiențele din ‘‘mișcarea râsului’‘ nu numai că nu seamănă cu niciuna din cele trăite de primii creștini, indiferent cu cât sârg încearcă apologeții mișcării să le facă de același gen, dar mai ales, ele nu-și găsesc locul în spiritul Scripturii. Proba de foc a tuturor lucrurilor este și trebuie să rămână Cuvântul lui Dumnezeu.

Sunetele de animale (2)

Cred că este suficient să cităm pasaje ca acesta de mai sus, fără să mai facem niciun fel de comentarii, ca să ne dăm seama cât de superficiale sunt aceste explicații și ce lipsite de conținut sunt ele.

Același autor revine asupra subiectului, când adaugă referitor la citatul din Mica: ‘‘De aceea plâng, mă bocesc, umblu desculț și gol, strig ca șacalul, și gem ca struțul’‘ (Mica 1:8), cu următorul argument:

‘‘Desigur, că puteți lua acest citat (ca și altele din Scriptură) separat, spunând că el nu înseamnă neaparat că Mica a scos acele sunete de animale în realitate. Totuși, acest verset dovedește că Mica era gata sau VOIA să facă aceste lucruri – și Dumnezeu vede voința noastră de a face ceva ca și cum am făcut lucrul acela. De exemplu, în Matei 5:28, Isus a spus (ca să parafrazez) că dacă VOIȚI să comiți adulter este același lucru cu comiterea adulterului!! Nu se spune nicăieri în Scripturi că este păcat să scoți sunete animalice!!’‘ (The Toronto Blessing Scrolls, Septembrie/octombrie 1996, pagina 5, articolul ‘‘Laughter and Animal Sounds’‘ (Râsul și sunetele de animale) de Greg Makeham).

Nu se poate să nu fii uimit de felul lui Greg Makeham de a vedea lucrurile. În primul rând justificarea sunetelor de animale pe care le scot cei în stare de ‘‘ebrietate’‘ spirituală, se face prin invocarea unei stări de profund stress și tulburare din viața profetului Mica la vederea decăderii morale a Samariei și Ierusalimului, capitalele celor două regate ale lui Isarel. Starea sa sufletească este exprimată cu mijloacele poeziei, folosindu-se de epitete, comparații, metafore, care sunt menite să dea glas convulsiilor sale sufletești, văzând mâna lui Dumnezeu cum se ridică amenințătoare împotriva națiunii sale. Strigătul de șacal și geamătul ca de struț, sunt sunetele suferinței și poverii sufletului său. De ce oare ar intenționa Dumnezeu acum să dea prin Duhul Sfânt asemenea sunete copiiilor Săi? Din fericire cei de la Toronto Blessing aleg din versetul respectiv doar partea sunetelor. Ce ne-am face dacă umblând desculți și goi s-ar justifica cu prima parte a versetului?

În al doilea rând ne surprinde modul de extindere a spuselor Mântuitorului din Matei 5:28. În acest verset Domnul spunea că nu este suficient să ascult porunca Vechiului Testament ‘‘să nu curvești!’‘ Noul legământ pătrunde mai adânc, la rădăcina păcatului, la plăsmuirea lui în inima noastră. Capitolul conține o serie de domenii în care Mântuitorul reinterpretează standardul Vechi Testamental prin lumina Noului Legământ. Toate încep cu: ‘‘Ați auzit că s-a zis…’‘ Isus se referă la curvie, divorț, jurământul strâmb, răzbunare (ochi pentru ochi), uciderea, etc. Din toate acestea, curvia și uciderea, sunt atacate de Isus în fașă. Dacă te uiți numai și dorești este sinonim cu adulterul, și dacă urăști este tot una cu a ucide. Aceste două mari păcate își au originea în inima omului și a lupta împotriva lor înseamnă a începe de acolo. De la originea lor. A extrapola acest mod de gândire la suntele animalice ale celor de la Toronto Blessing, înseamnă, ori că ele sunt la fel de periculoase, ori că acel ce o face o face în necunoștință de cauză. Dacă Mica voia să latre ca un șacal, a fost suficient că a vrut, ca Domnul să-i considere deja că a lătrat. Dacă profetul voia să umble desculț și gol, Domnul i-a considerat că așa umbla el.

Pentru a dovedi că nu tot ce dorim noi este deja considerat faptă săvârșită, este ssuficient să analizăm cazul celor doi fii din pilda Domnului Isus. Unul a spus că nu se duce la vie să lucreze și în urmă i-a părut rău și s-a dus. Celălalt a spus că se duce și nu s-a dus (Matei 21:28-32). Cu alte cuvinte, primul nu voia, iar al doilea a voit să meargă. La întrebarea Mântuitorului, norodul a răspuns corect: Primul a făcut voia lui Dumnezeu. Cel ca s-a dus chiar dacă inițial n-a vrut să meargă, a fost în voia divină. Fapta sa n-a fost considerată după cum a fost voința sa, ci după cum a acționat.

În textul din Amos 3:8, Cuvântul Domnului este comparat cu răcnetul unui leu, ceea ce înseamnă că la fel cum acest rege al animalelor îngrozește victimele sale prin răcnetul lui, la fel Cuvântul lui Dumnezeu răspândește groaza prin profunzimea și tăria sa, el anunțând judecața divină împotriva celui păcătos. Versetul nu poate fi luat ca o justificare a unui comportament iresponsabil. Comparația rostirii divine cu răcnetul leului nu are nimic de a face cu răcnetele lipsite de control și decență a celor de la Toronto Blessing. Cel ce rage nu rostește niciun cuvânt inspirat, nu zidește pe nimeni acțiunea sa, nu aduce cinste lui Christos și nici Bisericii Sale. Lătratul său ca de câine sau șacal, răcnetul său ca de leu, nu fac altceva decât să se vorbească de rău lucrarea lui Dumnezeu, să ofere material batjocoritorilor și să degradeze pe cel ce imită aceste patrupede.

Un alt pasaj biblic invocat este cel din Romani 8:26, 27, unde Cuvântul Domnului spune: ‘‘Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile, știe care este năzuința Duhului; pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu’‘. Dacă vesetul se referă la sunete din timpul rugăciunii (cu toate că nu este sigur, textul vorbind de sunete ‘‘negrăite’‘ sau care nu se aud), cuvintele folosite indică mai degrabă sunete umane și nicidecum animalice.

Expresia folosită de apostolul Pavel: stenagmois alaletois (tadusă de Cornilescu ‘‘suspine negrăite’‘, sau ‘‘suspinări negrăite’‘ Noul Testament de la Alba Iulia), este formată din doi termeni pe care trebuie să-i analizăm. În primul rând avem ‘‘stenagmois’‘ care înseamnă suspin, oftat, geamăt. Septuaginta traduce astfel cuvintele din Vechil Testament care exprimă durerea sau părerea de rău. De exemplu avem cuvântul stenagmois în Genesa 3:16, exprimând gemetele de durere la naștere a femeii ca rezultat la păcatului Evei. Apoi găsim termenul folosit în cartea Exodului, unde ni se spune că ‘‘Dumnezeu a auzit gemetele’‘ poporului aflat în robia egipteană (Exod 2:24).

În Noul Testament găsim termenul de geamăt în Faptele Apostolilor, în cuvântatrea lui Ștefan, unde acesta redă din nou suferințele neamului său în Egipt, spunând că Dumnezeu le-a auzit gemetele, pogorându-se să-i izbăvească (Fapte 7:34). Aici termenul exprimă ca și în pasajele din Vechiul Testament, suferința și apăsarea robiei.

În Marcu 7:34, găsim același termen folosit de evanghelist în versetul care spune: ‘‘Apoi Și-a ridicat ochii spre cer, a suspinat, și a zis: Efata’‘ adică; Deschide-te!’‘ Aici suspinul Domnului este mai degrabă compasiune față de cel în suferință, decât o suferință proprie.

În Noul Testament mai găsim termenul folosit în 2 Corinteni 5:1, 2, 4, unde Pavel subliniază dorința arzătoare a ființei noastre de a fi eliberată din suferințele trupului muritor pentru a fi îmbrăcată în nemurile. De aceea ‘‘gemem în cortul acesta’‘ spune el, ba chiar ‘‘gemem apăsați’‘, plini de dorința nemuririi. În Evrei 13:17, credincioșii sunt sfătuiți să asculte de mai marii lor pentru ca aceștia să nu-și facă slujba ‘‘suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de nici un folos’‘. Iar în Romani 8:22, Pavel ne spune că ‘‘până în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii’‘ în vederea răscumpărării și mâtuirii finale.

Dacă analizăm celălat termen: alaletos (tradus ‘‘negrăite’‘), adjectivul este format din prefixul grecesc negativ: alpha, plus verbul laleo (a vorbi, a spune, a exclama). Rezultatul este că el se traduce: inexprimabil, negrăit, de ne exprimat în cuvinte. Expresia se găsește doar în pasajul din Romani 8:26, unde este folosită împreună cu stenagmois (suspine, gemete, oftaturi), ceea ce înseamnă, fie că suspinele nu pot fi rostite, ele fiind mute, nu pot fi exprimate, fie că aceste suspine, gemete, nu pot fi exprimate în cuvinte. E. Kasemann, un teolog german, sugerează că din moment ce rugăciunea nu este fără cuvinte, așa cum afirmă Pavel, aceste suspine sau gemete trebuie să fie vocale, auzibile (Persepectives on Paul, paginile 128-133). El construiește un argument destul de puternic că în cazul de față, lucrul implicat este închinarea în alte limbi în care este implicată comunitatea creștină. El asociază faptul acesta cu texte din 1 Corinteni 14:13; Efeseni 6:18; Iuda 20; Apoc. 22:17, pasaje care vorbesc despre rugăciunea în Duhul. Aceste rugăciuni au loc întotdeauna cu aportul Duhului Sfânt care pune cuvintele Sale în gura credinciosului care se roagă. Kasemann susține că aceste ‘‘suspine negrăite’‘ sunt exprimări vocale care oglindesc prezența divină în adunarea copiiilor lui Dumnezeu (The Complete Biblical Library, The New Testament Greek-English Dictionary, World Library Press, Inc. Springfield, Missouri, 1992, articolele, 213, și 4577).

Din analiza de mai sus nu se poate desprinde în nici un caz că aceste sunete ar fi imitații ale unor răgete sau urlete animalice. Ele sunt sunete umane. Oriunde apare în Scriptură termenul de suspin sau geamăt, el se referă în pasajele analizate la exprimarea unor emoții și stări sufletești pur umane, sau dau glas durerii, suferinței umane.

Este suficient să analizăm citatele biblice în care apare cuvântul ‘‘răcnet de leu’‘ (Pentru cei care doresc să aprofundeze mai departe studiul biblic referitor la sunetele de animale, în special la răcnetul leului, putem să sugerăm câteva trimiteri: Iov 4:10, 10:16, 37:2, 4; Num. 23:24, 24:9; Ps. 10:13, 22:13, 104:21; Prov. 19:12, 20:2, 28:15; Isaia 5:29, 31:4, 31:4; Ier. 2:30, 12:8, 25:30, 25:38, 49:19, 50:44, 51:38, 58; Ezec. 19:7, 9, 22:25; Osea 11:10, 13:7; Ioel 3:16; Amos 3:4, 8; Țef. 3:3; Zah. 9:15, 11:3; 1 Petru 5:8; Apoc. 10:3 etc.), ca să ne dăm seama că majoritate din ele se referă la prezența celui rău, a satanei, la distrugere, iar când se referă la Dumnezeu, ele exprimă judecata Sa necruțătoare împotriva păcatului. Niciodată răcnetul leului nu este prezentat ca o binecuvântare. Nu găsim nicăieri în Scripturi oameni ai lui Dumnezeu care răcnesc ca un leu atunci când sunt cercetați de Dumnezeu.

Va urma

 

 

Toronto Blessing – Suntele de animale (1)

Sunday Telegpraph scrie că la Toronto, un episcop anglican ‘‘se rostogolea pe dușumea și răgea ca un leu’‘. Un pastor penticostal în timp ca participa la o întrunire în Brighton (se spune că era din primele biserici din Anglia care au primit noul fenomen al ‘‘râsului sfânt’‘), a cântat timp de trei ore și jumătate cât a ținut serviciul un refren triumfalist care spunea: ‘‘Noi vom cuceri țara, supunând națiunea și prezentând-o lui Christos!’‘ La un anumit moment un tânăr a strigat: ‘‘Fiara este moartă! Fiara este noartă!’‘ ceea ce a făcut ca întreaga asistență să strige din ce în ce mai tare într-un crescendo care a sfârșit într-un urlet uriaș.

Când predicatorul declară că ‘‘barul este deschis’‘ și că a sosit ‘‘the carpet time’‘ (‘‘timpul covorului’‘), ascultătorii sunt încurajați să ‘‘sară imediat la băute’‘, sau să se dea la o parte din calea altora dacă nu pot să bea. Apoi încep manifestările.

Curiozitatea miilor de turiști veniți din toate colțurile lumii la Toronto,fără îndoială sunt manifestările ciudate, printre care probabil sunetele de animale sunt primele pe listă. Nu oriunde și oricând poți vedea oameni care scot răgete fioroase ca leii, sau latră furios ca și câinii, să nu mai menționăm suntele de bufniță, cocoș sau găini.

Randy Clark a spus într-un serviciu la Toronto, încercând să prevină credincioșii asupra reacțiilor împotriva manifestărilor: ‘‘Aceste lucruri n-o să fie întotdeauna populare. Niciuna din aceste mișcări n-au fost considerate populare la vremea lor. Niciuna din aceste mișcări pe care le împărtășesc acum cu voi n-a fost bine primită de către biserică. S-a luptat împotriva fiecăreia. Este așa pentru că întotdeauna vor exista oameni cărora nu le va place ceea ce faceți voi, vă vor ridiculiza, își vor bate joc de voi… contestatarii voștri vor lua lucrurile afară din contextul lor, frânturi, pe care le vor pune la radio, dar vă promit că ele vor aduce vindecare bisericii.’‘ (Randy Clark, la un serviciu din Biserica Vineyard Toronto Aeroport, 13 octombrie 1994, citat de articolul ‘‘Discerning the Thing from Toronto’‘, 1996, publicat de The Church of the Living Word, Inc. 5963 Court St. Road, Syracuse, NY 13206).

Răspunzând curioșilor în legătură cu manifestările de la Toronto, Greg Makejam, spune referitor la sunetele de animale: ‘‘Multe din sunetele de animale care se pot auzi la o întrunire Toronto Blessing sunt pure expresii de eliberare din tormentări mentale sau emoționale de care sufere oamenii, și nu sunt menite să imite animalele! Multe din asemenea sunete pot fi legate de plâns – multe din gemete și suspine, etc exprimări ale durerii apar ca fiind sunete de animale. Totuși în unele ocazii sunetele ca de animale sunt menite să imite animalele respective. 
O interpretare profetică a sunetelor autentic animalice se referă la atenționarea urgentă a lui Dumnezeu asupra sfârșitului veacului, pe care o face lumii chemând-o la pocăință înaintea necazului celui mare sau ‘‘Necazului lui Iacov’‘ (Ieremia 30:7). Vă pot indica Mica 1:8 (strigătul ca de șacal, sau câine), și versetul din Amos 3:8 (leul care răcnește) – atât Mica cât și Amos sunt cărți profetice care se referă la vremurile de pe urmă în care eu cred că trăim chiar acum! Urletul ca de lup – este similar lătratului de câine, din moment ce lupul este din aceeași familie a caninelor.
O altă interpretare profetică se referă la Dumnezeu care ‘‘răcnește ca un leu’‘ împotriva dușmanilor Săi (Isaia 31:4; 42:13; Ieremia 25:30, Ioel 3:16). Dumnezeu Își exprimă mânia împotriva Satanei pentru tot ce a răpit Bisericii.
Răcnetul ca de leu poate fi asociat cu mijlocirea, de exemplu, Osea 11:10 care spune că Dumnezeu răcnește pentru a chema pe poporul Său la Sine.

Alte imitări de sunete de animale sesizate în întrunirile Toronto Blessing includ sunte de măgar sau uneori sunete care imită boii. Acestea se pot referi la Isaia 1:3 unde Dumnezeu vorbește despre condiția spirituală a lumii de azi. Atât boul cât și măgarul își cunosc stăpânul și locul lor de odihnă, pe când lumea, (sau mai specific, evreii) nu-L cunoaște pe Dumnezeu! ca și boul și măgarul, mulți din Biserică nu-L cunoasc pe Dumnezeu! Sunetul de măgar se poate referi la duminica Floriilor când Isus a intrat pe măgăruș în Ierusalim.

În timpul întrunirilor Toronto Blessing au fost situații care au fost asemănate cu suntele dintr-un ‘‘grajd de animale’‘. În definitiv, cineva a avut o iluminare profetică din cartea lui Matei 24:37-38, unde Isus a spus că în zilele din urmă va fi ca în zilele lui Noe! Imaginați-vă cum era viața pe o corabie plină cu toate animalele!!’‘ (The Toronto Blessing FAQ (Cele mai fregvente întrebări), Revizuite în ianuarie 1996, Greg Makeham, Internet, gregm@cougar.multiline.com.au. pagina 7).

Va urma

Căderea pe spate – continuare

Dacă analizăm și alte pasaje biblice, cum ar fi cele din Genesa 17:3, unde Avram cade cu fața la pământ în fața Domnului; Iosua 5:14, când Iosua cade cu fața la pământ în fața comandantului oștirii lui Dumnezeu, Judecători 13:20, când Manoah se proșterne în fața ingerului; 2 Cronici 20:18, unde Iosafat și tot poporul se închină cu fața la pământ înaintea Domnului; Ezechial 1:28, 3:23; 44:4, unde profetul cade cu fața la pământ, etc, toate au un numitor comun. Fiecare din subiecți se proștern conștineți de păcătoșenia lor înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-I sfințenia și fiind înfricoșați de prezența divină. Toți cad cu fața la pământ și nu pe spate. Să concluzionăm:

– Căderea cu fața la pământ este un act voluntar din partea omului.

– Căderea cu fața la pământ este o experiență fără medierea unei a terța parte. Cu alte cuvinte, nimeni n-a pus mâinile peste ei, nimei n-a avut șansa să-i arunce la pământ.

– Căderea este, în majoritatea cazurilor, cu fața în jos. Singurul loc în care se pare că textul sugerează o cădere pe spate, este cel din Ioan 18:6, 7, unde dușmanii lui Isus par să cadă pe spate atunci când sunt confruntați cu maiestatea Numelui Său: ‘‘EU SUNT’‘.

Mai sunt două pasaje biblice, unde căderea la pământ este asociată cu un somn adânc. Ele sunt cele din Genesa 15:12-13, unde Avram a căzut într-un somn adânc și Domnul i-a revelat destinul poporului care se va naște din el, și cel din Daniel 10:9-15, unde profetul ca căzut într-un somn adânc cu fața la pământ, tot pentru a primi revalația divină cu privire la destinul neamului său.

Aici trebuie să observăm că în ambele cazuri, căderea la pământ într-un somn greu, a fost preludiul unor revelații deosebite privitoare la națiunea lui Israel. Biblia nu menționează nicăieri că este normativ vieții de credință căderea la pământ sau somnul adânc. Ele nu ne sunt niciodată recomandate ca experiențe creștine general-valabile și necesare.

Iată cum explică mai în detalii căderea la pământ și mai ales imposibilitatea de a se mișca de jos a celor căzuți, același Greg Makeham: ‘‘Când cazi la pământ sub puterea lui Dumnezeu, de obicei este posibil să te miști, să te rostogolești, să tremuri, etc, și chiar să te ridici de jos dacă vrei. Totuși, mulți oameni afirmă cu au fost literalmente paralizați sau ‘‘țintuiți’‘ la pământ, incapabili să se ridice de jos pentru o vreme. Aici, din diferite motive, puterea lui Dumnezeu pare să fie mult mai copleșitoare pentru anumiți oameni. De asemenea, poate că Dumnezeu dorește ca individul să rămână nemișcat pentru a lucra ceva special la el, sau să-i dăruiască anumite ungeri pentru slujire. Mulți obiectează la această manifestare pe motiv că Dumnezeu nu forțează niciodată pe nimeni, totuși, ceea ce se omite aici este că aceste persoane s-au oferit DE BUNĂVOIE lui Dumnezeu înainte ca să cadă la pământ, și deci I-au dat mână liberă lui Dumnezeu să domnească peste ei. Un exemplu din Scriptură în care Dumnezeu ‘‘forțează’’ pe cineva îl găsim în Fapte 9, când Saul (mai târziu numit Pavel) era în drum spre Damasc pentru a persecuta Biserica, Christos s-a arătat lui în ‘‘forță’’ obligându-l să cadă la pământ!’‘

Același autor (The Toronto Blessing FAQ, Revizuite în ianuarie 1996, Greg Makeham, Internet, gregm@cougar.multiline.com.au. pagina 9.13), continuă spunând: ‘‘Uneori cei care cad la pământ sub puterea Duhul Sfânt, adorm, și de obicei visează vise care, evident sunt de origine divină (cum ar fi imagini cu raiul sau îngeri etc.). Ioel 2:28 spune că unii vor avea vedenii, și alții vor visa visuri – o vedenie se petrece când omul este treaz, iar visul atunci când doarme!’‘

Era în practica regilor lui Iuda ca în vreme de criză națională, când nu exista nicio revelație divină cu privile la situația țării, împăratul avea obiceiul să doarmă în templu pentru ca să viseze ‘‘fiind mai aproape de Dumnezeu’‘ soluția vremii sale. De aici au tras unii concluzia că dormitul în biserică ar avea rădăcini istorice. Ce să mai spunem acum de ‘‘somnul sfânt’‘? Denumirea vine de la mine și nu aș vrea să vă grăbiți să acuzați pe cineva.

Se pare că orice se petrece într-o întrunire a ‘‘râsului sfânt’‘, orice manifestare stranie, de la sunetele de animale, la fuga în jurul clădirii, căzutul pe jos, convulsii, căderi în inconștiență, paralizii, somn, dezbrăcarea în public, să nu mai vorbim de ‘‘beția în duhul’‘ stare în care bețivului i se consideră sfânt inclusiv urinatul pe el în public, toate acestea sunt puse pe seama Duhului Sfânt și pe seama prezenței lui Dumnezeu. Lucrul acesta mă îngrijorează. Mă înspăimântă. M-a determinat să scriu aceste rânduri.

Căderile la pământ înaintea Domnului sau a îngerilor Lui, se petrec întotdeauna cu fața în jos, în semn de închinare și de recunoașterea autorității divine în față căreia se află cel în cauză. Cum se explică manifestările de acum când persoanele cad de obicei pe spate, ca într-o transă sau pierdere a controlului mai degrabă decât într-o atitudine de închinare? Se știe că în anumite culte păgâne fenomenul era curent, mai ales acelea în care se practica cultul fertilității și prostituția sacră. Gestul era învitația, mai ales din partea feminină la orgiile cultice, de care nu se mai îndoiește nimeni că erau demonice. Când citești declarații ca acelea că unele femei au expeimentat orgasme în timpul acestor ‘‘înjunghieri în duhul’‘ nu poți să nu te gândești la practicile păgâne ale templelor de altădată.

Un alt aspect pe care aș vrea să-l discut aici este statutul de făcător de minuni pe care-l are cel ce ‘‘poate’‘ pune la pământ mulțimi de oameni cu un singur gest. Cred că mulți dintre cititori au văzut pe micile ecrane, sau au participat la întrunirile organizare de Benny Hinn. Nu poți să nu fii impresionat (în ambele sensuri) de ‘‘puterea’‘ lui Benny Hinn de a pune la pământ tribune întregi de stadion pline cu oameni. Și oamenii cad la pământ dacă Benny suflă în direcția respectivă, sau își întinde mâinile peste partea aceea de stadion, sau, uneori, își flutură haina peste mulțimea ce se prăbușește la pământ. Ne putem închipui un asemenea comportament la ucenicii Domnului Isus? Acțiunile, vorbele și gândurile lor erau îndreptate înspre un singur lucru, acela de a aduce cât mai multă glorie Domnului și Mântuitorului lor, și dacă, s-a întâmplat ca oamenii să le ofere lor cinstea pe care n-o meritau, au fost gata să-și sfâșie hainele de groaza uzurpării slavei pe care Dumnezeu n-o împarte cu nimeni. Pavel și Barnaba erau gata să fie zeificați de mulțimea entuziasmată din Listra, după vindecarea unui olog din naștere. ‘‘Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi…’‘ zic ei, refuzând un statut de supra-oameni. Ei conduc în mod corect mulțimea la Isus, Cel care face minuni (Fapte 14:8-18).

Ar trebui să ne întrebăm la modul cel mai sincer: Dacă ‘‘înjunghierea în duhul’‘ (am hotărât să nu respect ortografia celor de la Toronto Blessing, pentru motive lesne de înțeles, și n-am să folosesc majuscula), sau ‘‘odihna în duhul’‘ cum mai este numită căderea pe jos, este atât de importantă pentru viața bisericii, atunci de ce n-a fost menționată niciodată de Domnul Isus? De ce n-au învățat-o apostolii? De ce nu găsim referințe la această practică în textele Bibliei? De ce n-a aplicat biserica primară o asemenea tehnică? De ce nu avem mărturii scrise despre ea în părinții bisericești? Probabil, dacă am fi să ne luăm după apologeții noii mișcări, că ea este o revelație nouă, dată unor inițiați atât de speciali, cum ar fi Rodeny Howard-Browne, sau Kennth Hagin sau Kenneth Copeland. Și tocmai lucrul acesta vor unii din ei să ni-l comunice. Iată o secvență din istorica întâlnire dintre Rodney Howard-Browne și Kenneth Copeland, în care acesta din urmă profețește lui Rodney:

‘‘Kenneth Copeland i-a spus (lui Rodney): “Trage o sorbitură tare. Trage o sorbitură puternică din Duh Sfânt”. Rodney a râs apoi, după care a căzut pe podea. Kenneth Copeland apoi a început să vorbească în alte limbi. Cuvinte profetice similare au fost rostite altor oameni, dar mai târziu în aceeași întrunire, persoana aceasta era din nou pe picioare și a profețit astfel: ‘‘Poporul Meu după Calvar nu a obținut nimic din religie. Și Duhul Sfânt a venit pentru că ei n-au primit nimic de la religie. Ei bine, prostuților. O, voi gâște proaste. Ce ați obținut voi de la religie? Pentru că evreii n-au obținut nimic de la religie după Golgota. Așa că lasați-o în pace. Abandonați religia. Aruncați haina ei. (mulțimea a început să strige din ce în ce mai tare în timp ce următoarele fraze erau rostite). Întră în plinătatea Duhului Sfânt. Pentru că este revărsat, chiar acum. Chiar așa ca în ziua Cincizecimii. Se întâmplă chiar acum, chiar aici în acest loc, zice Domnul. (Strigătele mulțimii au încetat). Priviți, priviți, priviți, priviți priviți, priviți zice Domnul. Se împart limbile. Priviți, priviți, priviți, se împart limbi ca de foc. Priviți, priviți, priviți, zice Domnul. Se întâmplă chiar acum. Când vor veni Rusaliile? Se petrece chiar acum. Când va veni revăsarea? Chiar acum a venit. Simțiți, simțiți, simțiți, simțiți vântul, vântul, vântul, vântul cum suflă. Da, da, da, limbi ca de foc se împart. Ridicați-vă! Ridicați-vă! Priviți, priviți slava. Priviți gloria Domnului. Sunteți în mijlocul îngerilor. Sunteți în mijlocul norului se slavă divină. Sunteți în mijlocul focului. Pentru că slava Domnului s-a coborât, și iată, da, da voi îmi vedeți fața. Vedeți acum în tărâmul Duhului. Priviți, priviți, iată, da, Tatăl meu vede ce vedeți voi. Da, îngerii văd ceea ce vedeți și voi. Oh, oh, cât e de bine. Priviți, priviți, zice Domnul. Priviți, priviți, priviți, priviți în acest tărâm. Oh, ha, ha, ha, ha, ha, ha,, ha, ha, ha, Oh, voi vedeți în târâmul Duhului (vorbire în limbi). Înaintați tot mai sus în tărâmul Duhului. Sunteți ridicați în tărâmul dinamicii și revelației cunoașterii lui Dumnezeu. Priviți, priviți, priviți, ascultați, ascultați cuvântul Domnului. Auziți-l. Ascultați vocea cuvântului lui Dumnezeu. Da. Ascultați vocea cuvântului Domnului în Duhul. Vorbește cu voi.’‘ (Richard M. Riss, A History of the Revival of 1993-1995, Ediția a șaptea, ianuarie 17, 1995, pagina 6).

Aș dori să remarcați frazele subliniate mai sus: ‘‘Ei bine, prostuților. O, voi gâște proaste. Ce ați obținut voi de la religie? Pentru că evreii n-au obținut nimic de la religie după Golgota’‘. Practic, revelația vrea să spună că întreaga istorie a creștinismului până acum (până la momentul noii revelații date lui Rodney și Copeland), n-a obținut nimic de la religie. După Golgota nimeni n-a obținut nimic. Totul începe acum după aproape două mii de ani. Să nu mai spunem nimic despre limbaj. Cât despre mine, nu pot să cred că Isus și-a schimbat vocabularul cu care s-a adresat ucenicilor Săi. În cele mai disperate momente n-a folosit niciodată termenul de ‘‘gâște proaste’‘.

Manifestarea căderii pe jos, ‘‘înjunghierii în duhul, sau odihna în duhul’‘, pe lângă faptul că nu își găsește justificare biblică, ea produce dezordine în biserică. Dacă biserica din Corint ar fi folosit metoda, cu siguranță Pavel ar fi intervenit pentru readucerea la ordine și decență, așa cum a făcut-o cu excesul folosirii limbilor și prorociei, sau cu comportamentul reprobabil al creștinilor care se adunau să-și afișeze opulența bogățiilor prin mâncarea adusă la mesele de dragoste, sau cu lipsa de înfrânare când în urma băuturii se îmbătau (1 Cor. 11:20-22). Căderile pe jos aduc multă blamă Bisericii lui Dumnezeu. Și cine are tot interesul ca Biserica lui Christos să fie etichetată ca o masă scăpată de sub control? Cu siguranță că nu Dumnezeul rânduielii.

‘‘Înjunghierea în duhul’‘ sau căderea pe spate.

Prin anul 1981, la Oradea, am primit vizita unor misionari din Finlanda, care mi-au povestit cum la ei în biserică, atunci când pastorul sau alți lucrători își pun mâinile peste oameni, aceștia cad la pământ. Unul din ei era foarte dornic să-mi transmită și mie un asemenea ‘‘dar’‘. Era tentant să predici Evanghelia și atunci când îți întinzi mâinile peste public acesta să cadă la pământ în fața ta. Pentru că mi s-a părut suspect, am refuzat inițierea, spre dezamăgirea sa.

După ce am sosit în Statele Unite am participat la o serie de întruniri ale penticostalilor americani, unde am văzut că aceștia cădeau pe spate în urma rugăciunilor pentru ei de către evangheliști sau pastori. Am stat și eu la rând pentru a fi ‘‘slain in the spirit’‘, dat nu s-a întâmplat nimic, în ciuda faptului că predicatorul s-a cam străduit să mă arunce la podea. Am rezistat cu încăpățânare împingerilor sale până l-am dezamăgit și a trecut cu ‘‘binecuvântarea’‘ la alții.

Cu câțiva ani în urmă am vizitat o biserică americană, iar la sfârșitul serviciului, după ce corul bisericii noastre a cântat câteva cântări, s-a format lanțul rugăciunilor ‘‘la altar’‘. Pentru că erau foarte mulți dornici să primească ‘‘atingerea Domnului’‘, pastorii prezenți au format un coridor pentru ca credincioșii să treacă printre ei, în timp ce aceștia se rugau și-și puneau mâinile peste ei. Unul după altul, americanii cădeau la dușumea, sprijiniți de ‘‘prinzătorii’‘ care așteptau momentul ca să-l așeze pe cel ‘‘înjunghiat’‘ pe covor. Aveau și pături pentru aceia, și mai ales pentru acelea care doreau să zacă mai mult ‘‘înjunghiați’‘. Ciudățenia serii s-a accentuat atunci când am observat că dintre cei aproape 50 de români nu căzuse niciunul. Aceștia stăteau parcă grupați și speriați într-o anume parte a sălii. Ei nu cădeau, probabil că pe ei nu i-a învățat nimeni că atunci când vine cercetarea Duhului Sfânt, trebuie să cazi la pământ. Ei tremurau. Pe ei îi învățase cineva că în prezența Duhului Sfânt trebuie să tremuri, pentru a ști și alții că tu ești ‘‘sub putere’‘. Nu am altă explicație, pentru că știu că Duhul Sfânt nu face discriminări nici rasiale și nici etnice.

Termenul de ‘‘slain in the Spirit’‘ (înjunghiat în Duhul) folosit pentru cei care cad pe spate, nu numai că e utilizat cu lipsă de reverență, el fiind același cuvânt referitor la Mielul lui Dumnezeu (Isus Christos) care ‘‘părea junghiat’‘ (Apoc. 5:6, 12), și pentru martirii care au fost ‘‘înjunghiați’‘ pentru Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc. 6:9), dar el se referă mai degrabă la moartea violentă a cuiva mai degrabă decât la stări extatice. Probabil că singurul exemplu din Scriptură care descrie cel mai corect ‘‘înjunghierea în duhul’‘ este cel al morții năpraznice a lui Ana și Safira (Fapte 5:1-11).

Una din explicațiile celor de la ‘‘trezirea râsului’‘ este că cel care este ‘‘înjunghiat’‘ cade evidențiind ‘‘greutatea mâinilor lui Domnului’‘ care sunt peste el.

‘‘Înjunghierea în Duhul Sfânt – este atunci când cădem la pământ din pricina că nu putem rezista să stăm în picioare când puterea Domnului este peste noi!!! Uneori rămânem la pământ timp de câteva minute sau câteva ore, trupul nostru nu se poate mișca prea mult deoarece carnea noatră este coruptă și nu poate sta în picioare înaintea prezenței depline a lui Dumnezeu!!’‘ spune Greg Makeham.

Unul din exemplele folosite este cel al lui Ezechiel din capitolul 3:14. Când Ezechiel își descrie starea sa sufletească înaintea experienței sale cu Dumnezeu, el spune că era ‘‘amărât și mânios, și mâna Domnului apăsa tare peste mine’‘. Expresia: ‘‘mâna Domnului apăsa tare peste mine – este folosită pentru a descrie condamnarea conștiinței sale și nu efectul literar al mâinilor divine. Din păcate (pentru explicația aceasta), textul se referă la ‘‘mâinile Domnului’‘ care îl ridică pe Ezechiel de jos, și nu-l apasă la pământ. Prorocului i se poruncește: ‘‘Mâna Domnului a venit peste mine acolo, și mi-a zis: Scoală-te, du-te în vale, și acolo îți voi vorbi!’‘ (Ezechial 3:22). Este deranjant și îngrijorător când avem de-a face cu comparații de acest gen. Luăm experiențele unice ale unor oameni cu o chemare unică din Scripturi și ni le asumăm nouă și comportamentului nostru de azi, fără discernământ și din păcate și fără modestie.

Un alt text citat, care ar suporta ‘‘înjunghierea în duhul’‘ este cel din 2 Cronici 5:11-14, unde se relatează sfințirea templului din Ierusalim. Oricât am studia textul, el nu redă în nici un caz ideea că preoții sau cei prezenți în templu atunci când s-a coborât slava lui Dumnezeu peste sfântul locaș, ar fi căzut la pământ în neputința de a se mișca. Textul ne spune că: ‘‘Preoții n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din pricina norului: căci slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu.’‘ (2 Cron. 5:14). Oamenii n-au mai putut sta înăuntrul Casei din pricina norului și au ieșit afară. Chiar dacă ar fi căzut la pământ în venerație și închinare, nu credeți că este lipsită de modestie pretenția ca situația de la Ierusalim să fie asociată cu practica tot mai curentă de azi?

Avem relatări biblice când oamenii în prezența lui Dumnezeu sau a îngerilor Săi, au căzut cu fața la pământ și s-au închinat. Experiența convertirii apostolului Pavel, în dramatismul întâlnirii sale cu Domnul Isus Christos, l-a făcut să cadă la pământ orbit de strălucirea luminii cerești. Ioan are o experiență deosebită în insula Patmos, când cade la pământ în fața Mântuitorului. Experiențele acestea unice nu devin normative în niciuna din doctrinele Scripturii. Apoi, biserica primară n-a folosit niciodată această ‘‘tehnică’‘ a căderilor pe jos. Când apostolii își pun mâinile peste bolnavi, aceștia nu cad la pământ ‘‘înjunghiați în Duhul’‘ ci sunt vindecați; sau când își pun mâinile peste noii convertiți, aceștia sunt umpluți cu Duhul Sfânt și nu sunt trântiți la pământ incapabili să se miște din loc.

Nu numai că experiențele lui Ioan și Pavel sunt generalizate, dar Kenneth Hagin și Benny Hinn, precum și unii din ucenicii lor, pretind că, la fel ca apostolii de altă dată, și ei au avut întâlniri personale cu Isus Christos care i-a luat cu El prin rai și iad, descoperindu-le adevărurile pe care le predică ei azi. Este însă, nevoie doar de succinte incursiuni în teologia lor pe care s-o analizezi viv-a-vis de Scripturi, ca să-ți dai seama că cel ce i-a condus pe acești oameni n-a fost Isus ce pare-l cunoaștem din Biblie, ci altcineva. Satana se face înger de lumină pentru a semăna confuzie în mințile oamenilor (2 Cor. 11:14).

Un alt exemplu folosit în justificarea căderilor pe spate, a ‘‘înjunghierii, sau odihnei în duhul’‘, este cel al lui Petru care cade ci fața la pământ în fața Mântuitorului, în urma pescuirii minunate, relatate în Luca 5:3-11. Aici ni se spune că Petru, uimit de puterea divină, ‘‘s-a aruncat la genunchii lui Isus, și I-a azis: “Doamne, pleacă de la mine că sunt un om păcătos.”’‘(v. 8). pasajul scoate în relief recunoașterea stării spirituale a ucenicului lui Isus în prezența demonstrației puterii divine. Se simte nevrednic ca Isus să fie împreună cu el, un păcătos. Actul său este voluntar. El n-a căzut la pământ sub presiunea mânii Dumnezeiești, ‘‘înjunghiat’‘ în duhul, inconștient, țintuit la podea, zvârcolindu-se convulsionat, ci s-a aruncat voluntar la genunchii Domnului cu toată umilința și închinarea recunoscându-I dumnezeirea.

(Va urma)

Biserica Încălzirii Globale…

”Beția în Duhul” – continuare

Un alte verset mult citat de către apologeții lui Toronto Blessing este cel din Efeseni 5:18: ‘‘Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.’‘

Expresia apostolului Pavel: ‘‘nu vă îmbătați de vin’‘ (kai me methuskesthe oino) exprimă dezacordul cu intoxicația alcoolului, obicei curent al timpului de celel mai multe ori asociat cu cultul lui Bachus, poruncind, așa cum spune o altă traducere: ‘‘Încetați să vă mai îmbătați de vin!’‘, sau cum traduce atât de sugestiv, Noul Testament de la Alba Iulia: ‘‘Și nu vă îmbătareți de vin, întru care iaste curvie, ce vă împleți de Duhul’‘ (Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1948 de către Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, a Alba Iuliei, 1988, pagina 490).

Intoxicația alcoolului, este ‘‘destrăbălare’‘ sau așa cum bine traduce Testamantul de la Alba Iulia: ‘‘curvie’‘, adulter spiritual cu alt dumnezeu decât cel adevărat. Dimpotrivă, (alla), spune Pavel, ‘‘fiți plini de Duhul Sfânt’‘ (alla plerousthe en pneumati). Conjuncția alla este una din favoritele lui Pavel în epistolele sale. Ea exprimă contrastul sau restricționează sensul afirmațiilor, de cele mai multe ori scoțând în evidență contrastul dintre pozitiv și negativ. Pavel avertizează pe credincioși că umplerea lor fizică de alcool duce la destrăbălare, la excese, de aceea oferă soluția, ca dimpotrivă, să fie umpluți de Duhul Sfânt. Nu credem că Pavel dorește să ofere o alternativă beției fizice printr-o beție duhovnicească. Dimpotrivă. Pavel oferă alternativa sobrietății plinătății Duhului, în locul destrăbălării plinătății alcoolului. Porunca sa o exprimă printr-un verb pasiv imperativ prezent, tradus corect de Cornilescu: ‘‘Fiți plini de Duh’‘ (Fiți umpluți cu Duhul Sfânt – plerousthe en pneumati).

Pavel dorește să spună: Fiți treji (nu beți de vin) și plini de Duhul Sfânt. Nu putem înțelege altfel acest verset, decât în contextul altor texte care îndeamnă exact la același lucru, la evitarea oricărui fel de intoxicație, la sobrietate. Celelalte instrucțiuni pe care ni le dă Pavel în același capitol, cum ar fi: comunicare și părtășia frățească, intonarea psalmilor și a cântărilor duhovnicești împreună, lauda adusă lui Dumnezeu, mulțumirea în orice situație, supunearea reciprocă, relațiile armonioase în familie, etc (versetele 19-22), sunt toate acțiuni pe care nu le putem face fără o minte clară, limpede, fără nicio influență a unor substațe toxice. La această idee putem cita o serie de versete biblice în care suntem sfătuiți să ne ferim de orice intoxicație, să fim ‘‘treji’‘ în sensul lipsei oricărui agent care tulbură mintea (1 Tes. 5:6; 5:8; Tit 2:4; 2:6; 1 Petru 1:13; 4:7; 5:8; 1 Tim. 3:2; 3:11 etc). O persoană într-o stare de transă sau intoxicație, când mintea nu-i funcționează la toți parametrii, este o țintă ușoară a celui rău.

Termenul ‘‘plini’‘ – plerousthe, vine de la verbul pleroo, care poartă ideea atingerii unui standard de măsură sau atingerea unui punct de saturație sau nivel de satisfacție. El conține ideea întotdeauna prezentă a unei umpleri totale, a umple ceva până la epuizarea întregii capacități. De exemplu când Petru se adresează lui Anania, el întreabă: ‘‘pentru ce ți-a umplut Satana inima…?” (Fapte 5:3), el spune că în inima lui Anania nu mai era loc pentru nimic altceva decât înfluența celui rău. Apoi, se spune despre ucenici că ‘‘erau plini de bucurie și de Duhul Sfânt’‘ (Fapte 13:52), la fel, măsura, capacitatea lor era pe deplin satisfăcută de prezența divină, și această plinătate le definea întreaga viață.

Un alt pasaj folosit adesea de apologeții ‘‘beției în Duhul’‘ este cel din Ieremia 23:9-11: ‘‘Asupra prorocilor. “Inima îmi este zdrobită în mine, toate oasele îmi tremură; sunt ca un om beat, ca un om amețit de vin, din pricina Domnului și din pricina sfintelor Lui cuvinte. Căci țara este plină de preacurvii, și țara se jelește din pricina jurămintelor; câmpiile pustiei sunt uscate” Toată alergătura lor țintește numai rău, și toată vitejia lor este pentru nelegiuire! Prorocii și preoții sunt stricați: “le-am găsit răutatea chiar și în Casa Mea, zice Domnul.’‘

Profetul Ieremia este îngrozit de judecata lui Dumnezeu împotriva prorocilor care nu mai atenționează pe poporul de consecințele păcatului din viața lui. ‘‘Beția’‘ de care vorbște profetul este simbolul judecății divine care va veni peste acești proroci, și nicidecum o stare de ‘‘intoxicație cu Duhul Sfânt’‘ cum vor să ne lase să credem apologeții de la Toronto Blessing. Versetele 30 la 34, scot în evidență tocmai judecata care va veni peste prorocii care se fac vinovați de folosirea incorectă a darului lor.

De mai multe ori în Scriptură, o stare ca de beție este asociată mai degrabă cu pedeapsa divină decât cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată ce spune Isaia: ‘‘Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, și le-am vărsat sângele pe pământ’‘ (Isaia 63:6).

Apocalipsa vorbește despre ‘‘vinul mâniei lui Dumnezeu’‘ (Apoc 15:10). Apoi Psalmul 75:8, ne spune că: ‘‘În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă, toți cei răi de pe pământ îl sug, îl sorb până la fund!’‘ Citatele ar putea continua.
(Pentru a aprofunda studiul textelor care se referă la beție, sau la consumul de alcool, se pot consulta: Deut. 32:42; 1 Sam. 1:13, 14; Ps. 107:27; Eccles. 10:17; Isaia 29:9; 34:5; 49:26; 63:6; Ier. 13:13; 23:9; 25:27; 51:7; Ezec. 23:33; Zah. 9:15; Luca 21:34; Fapte 2:15; Rom. 13:13; Gal. 5:21; Efes. 5:18; 1 Tim. 3:3; Tit 1:7; 1:7; 1 Petru 4:3, Apoc. 17:6).

Biblia vorbește mai degrabă de o întoxicare a celor răi, ca urmare a pedepsei și judecății divine, decât despre o binecuvântare exteriorizată printr-o stare ieșită din normal sau controlul rațiunii.

Descriind vremurile rele ale sfârșitului, Pavel atenționează că oamenii vor fi: ‘‘iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu’‘ (2 Tim. 3:4). Lumea devine tot mai religioasă și religia tot mai lumească. Auto-gratificațiile încep să devină semnul distinctiv al multor creștini. În unele biserici creștinii se închină mai degrabă închinării, decât Creatorului adevăratei închinări. În întrunirile ‘‘mișcării râsului’‘ participanții își exaltă și excită emoțiile pănă când ele culminează cu plânsete, râs isteric, căderi pe jos, sunete de animale, etc, în loc să-L înalțe și glorifice pe Dumnezeu. Dragostea de plăceri a pătruns în Casa lui Dumnezeu. Când plăcerile devin ținta căutărilor noastre, ne deschidem poarta sufletului larg pentru cel rău. ‘‘Beția în duhul’‘ este o asemenea poartă.

Beția este o auto-indulgență și auto-gratificație ce provine din alcool. Beția în duhul ete o formă de auto-indulgență și auto-gratificație care provine de la duhuri rele.

În concluzie, putem spune că:

– Biblia, atunci când se referă la beție, de obicei condamnă și interzice credincioșilor s-o practice. Prin implicație și ‘‘întoxicarea’‘ sau aparența ei (Rom. 13:13).
– Ca metaforă, Biblia vorbește de beție descriind efectele mâniei lui Dumnezeu împotriva celor răi.
– Când Ana s-a rugat, singura evidență de beție pe care a văzut-o preotul Eli era că ea își mișca doar buzele fără să scoată niciun sunet, din pricina necazului și amărăciunii sufletului ei. Confruntată de Eli ea refuză critica, vehement.
– În Ieremia 23:9 nu ni se oferă un model de urmat ci aici avem experiența lui Ieremia în contextul revelației care i s-a prezentat de către Dumnezeu.
– Textul din Faptele apostolilor care descrie Rusaliile nu se referă la nici o intoxicație a ucenicilor, ci avem consemnate cuvintele batjocoritorilor lor. Petru s-a ridicat ca să contrazică imediat o asemenea acuzație.
– Biblia ne învață să ne purtăm cu decență în mijlocul oamenilor (Romani 13:13; Luca 21:34).
– Umplerea cu Duhul este pusă în contrast cu starea de beție (Efeseni 5:22, 23), pentru că una din primele roade ale Duhului este auto-controlul, sau înfrânarea poftelor (Galateni 5:22, 23).
– Nu găsim nicăieri în Scriptură vreo dovadă că biserica primară se închina lui Dumnezeu folosindu-se de manifestări similare celor pretinse de Toronto Blessing, în special ‘‘beția în duhul’‘.

Urmărind cu atenție toate închinările publice ale bisericii primare, menționate în Noul Terstamet nu putem găsi nici măcar cea mai mică aluzie la râs sau la ‘‘beția în duhul’‘. Dacă nici apostolii și creștinii bisericii primare nu erau plini de Duhul Sfânt, atunci cine mai este? Comportamentul lor este decent, normal, demn, sobru, deschis, sincer, pasionat. În niciun caz straniu sau indecent. Chiar dacă cei din Corint au făcut la un moment dat abuz de unul din darurile Duhului, cel al limbilor, Pavel intervine cerând creștinilor să păstreze ordinea și disciplina în biserică, lucru mult mai important pantru ca nimeni să nu vorbeacă de rău Biserica lui Christos, și nimeni să nu zică ‘‘că sunteți nebuni’‘ (1 Cor. 14:23). Ce ar zice același apostol de comportamentul unor creștini de azi? Ușor de imaginat.

”Beția în Duhul”

Analizată mai atent, mișcarea declanșată la Toronto este caracterizată prin câteva manifestări bizare ale celor peste care ‘‘vine Duhul’‘ sau primesc ‘‘ungerea’‘. Fără îndoială că ‘‘beția în Duhul’‘ este nu numai una din cele mai bizare, dar se pare că ea este de fapt cea de bază, de la care derivă toate celelalte. Cu alte cuvinte, ‘‘turmentatul’‘ în felul acesta, râde isteric, se aruncă pe jos tăvălindu-se, fuge fără țintă, țopăie, tremură convulsionat, rage ca un leu sau imită alte patrupede, manifestă spasme ca în sala de nașteri, ba chiar pretinde (în cazul unor femei) că are orgasme repetate. Cauza ‘‘terestră’‘ a manifestărilor este tocmai starea de beție a omului. La beție se pot petrece orice alte lucruri. Omul scăpat de sub controlul minții limpezi se pretează la comportamente bizare.

Liderii bisericilor care au îmbrățișat ‘‘beția sfântă’‘ spun mereu că nu trebuie să te îngrijorezi de manifestări și că de fapt ei nu le încurajează, dar sunt gata să discute timp de ore întregi despre ele, să aducă în fața publicului zeci de persoane care fac mărturisiri despre manifestările lor, după care strâng scaunele ca să facă loc celor care vor cădea pe jos de beți ce vor fi. Pastorii spun oamenilor să nu caute manifestări, dar se roagă pentru ca ei să le primească. Se pare că lucrul care-i caracterizează pe liderii acestei mișcări nu este altceva decât convingerea că dacă un serviciu bisericesc nu se termină în totală dezordine, larmă și haos, iar sala nu rămâne răvășită la punctul de a nu mai fi recunoscută, Dumnezeu n-a fost prezent în cele ce s-au petrecut.

Propovăduitorii ‘‘trezirii râsului’‘ motivează izbucnirile isterice precum și comportamentul bizar al celor ce participă la întrunirile lor, ca o manifestare a ‘‘beției în Duhul’‘. ‘‘Beția în Duhul’‘ de care fac dovadă cei ‘‘binecuvântați’‘ este explicată prin textul biblic din Faptele apostolilor capitolul 2. La Cincizecime, spun ei, uceniii au fost plini de Duhul Sfânt, și comportamentul lor i-a făcut pe oamenii din jur să-i considere beți. Cu alte cuvinte, cei care au experimentat primii ‘‘beția în Duhul’‘ au fost cei 120 din odaia de sus. Prezența Duhului Sfânt are asupra creerului uman efectul alcoolului, ucenicii comportându-se ca niște întoxicați după experiența Cuncizecimii.

Potrivit acestui mod de gândire, participanților li se sugerează mereu să ‘‘bea, să bea din Duhul’‘, până vor ajunge beți de-a binelea. Fearon, de exemplu, se referă la creștinii ‘‘beți în duhul’‘ ca fiind ‘‘secerați, fără picioare’‘ atât de împiedicați fiind în umbletul lor, ‘‘afumați de-a binelea’‘ sau ‘‘trăgând la măsea din Duhul Sfânt’‘, beți din ‘‘100% concentrație de Duh Sfânt’‘. Nu se poate să nu te doară când citești expresii ca aceea că ‘‘Duhul Sfânt nu vine doar ca oamenii să se urineze pe ei ca niște salamandre’‘, ci ca ei să devină ‘‘morți de beți în Duhul’‘. Rapoartele spun că oamenii turmetați astfel, nu pot umbla pe picioare, cad și nu mai pot conduce mașinile la terminarea serviciului religios.

În ultimă instanță, se pare că sursa tuturor celorlalte manifestări bizare este ‘‘beția’‘ sfântă, lipsa de control asupra tuturor capacităților și abilităților creștinului. ‘‘Turmentatul’‘ cade pe jos ‘‘înjunghiat în duhul’‘, râde isteric și fără motiv, scoate sunete stranii de animale sălbatice sau domestice, tremură, fuge sau sare în sus ca o minge. Convinși de cei care conduc întrunirea să ‘‘tragă o dușcă’‘ din ‘‘vinul cel nou’‘, ca să se ‘‘îmbete în duhul’‘, oamenii încep să se comporte ca într-o stare avansată de ebrietate. Probabil că evaluarea spiritualității, și a plinătății cercetării divine este proporțională cu starea de “beție”. Dorind să arate cât de ‘‘sub putere’‘ se află, oamenii se comportă din ce în ce mai bizar și mai ieșit din comun. Aceasta numai dacă am accepta doar o explicație a aportului uman la toate manifestările.

Dar să revenim la pretenția că la Rusalii ucenicii erau ‘‘beți de Duhul’‘ incident relatat de Faptele 2:4-15. Cei care s-au adunat imediat după revărsarea Duhului Sfânt, atrași pesemne de vâjâitul ca de vânt puternic, ‘‘mulțimea s-a adunat și a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau și se minunau…” (v. 6, 7), ‘‘toți erau uimiți, nu știau ce să creadă,…’‘ (v. 12), pentru că îi auzeau vorbind în limbile lor, ‘‘lucrurile minunate ale lui Dumnezeu’‘ (v. 11). Dar, printre cei care se minunau de intervenția miraculoasă a lui Dumnzezeu, nu lipseau nici batjocoritorii: ‘‘Dar alții își băteau joc, și ziceau; ‘‘Sunt plini de must!’‘ (v. 13).
Ei bine, cuvintele batjocoritorilor sunt luate de bune de către apologeții lui Toronto Blessing, și ei sunt deacord că ucenicii se comportau sub ‘‘influența unei concetrații de 100% Duh Sfânt’‘. Pentru ei nu contează riposta apostolului Petru care spune tuturor că ‘‘Oamenii aceștia nu sunt beți, cum vă închipuiți voi…’‘ (v. 15). Nu are nicio valoare faptul că apostolii se comportă normal, în sensul că nu bolborosesc vorbe incoerente de bețivi scăpați de sub control, ci vorbesc ‘‘lucrurile minunate ale lui Dumnezeu’‘, nici faptul că imediat după umplerea de la Cincizecime, Petru, care trebuia să fie și el la fel de ‘‘beat’‘ de Duhul, a ținut una din cele mai frumoase cuvântări în urma căreia aproape 3000 de suflete au primit mesajul Evangheliei, pocăindu-se de păcatele lor.

Faimosul comentator biblic, Matthew Henry, spune în comantariul acestui pasaj: ‘‘batjocoritorii erau probabil din Iudeea și din Ierusalim, poate scribii și fariseii și marii preoți, care întotdeauna s-au opus Duhului Sfânt: ei au spus: “Oamenii aceștia sunt plini de must!, de vin nou; au băut prea mult la sărbătoarea aceasta (v. 13). Și, dacă ei l-au numit pe Stăpânul casei un băutor de vin, nu e de mirare să spună aceleași lucruri de cei din casa Sa.’‘ (Matthey Henry’s Commentary – Acts to Revelation, Hoddef and Stoughton, 1975, pagina 9).

Apostolul nu putea ca să țină o predică inspirată de Duhul Sfânt dacă starea sa era a unui turmentat, care-și pieduse controlul, așa cum sunt cei ‘‘plini de mustul Duhului Sfânt’‘ cum pretind cei de la Toronto. Să observăm că ori de câte ori, apostolii sunt umpluți de Duhul Sfânt, imediat ei vorbes, sau depun mărturie.

‘‘Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis…’‘ (Fapte 4:8).
‘‘…toți s-au umplut de Duhul Sfânt, și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală’‘ (Fapte 4:31).
‘‘Atunci Saul, care se mai numește și Pavel, plin de Duhul Sfânt, s-a uitat țință la el, și i-a zis…’‘ (Fapte 13:9, 10).

Dacă Biserica primară din Fapte 2, ar fi fost o biserică amețită de beția duhului, râzând isteric, nu ar fi pornit imediat la evanghelizare, ci ar fi rămas tăvălindu-se pe pământ, așa cum face azi mulțimea care, cuprinsă de frenezia râsului, ori întrerupe predicarea evangheliei, ori o asfixiază prin decibelii zgomotelor ciudate, sau pune pe fugă ce căutătorul sincer prin absurdul unei comportament indecent și patologic.

Un alt argument împotriva unei acestei presupuse stări de ‘‘beție în Duhul’‘ a ucenicilor, este că Duhul Sfânt dă putere creștinului în manifestarea roadei Duhului care este auto-controlul, sau stăpânirea de sine (1 Petru 5:8), lucru care ne dă putere să ne opunem celui rău. Fără auto-control nu avem mijloace de apărare împotriva uneltirilor sale. Presupunearea că la Rusalii ucenicii s-au purtat ca niște bețivi, râzând necontrolat este ofensatoare la adresa unenicilor lui Christos și neadevărată în același timp. Ea este încă un exemplu de distorsionare a Scripturilor pentru a suna conform doctrinelor elaborate de noi mișcări în căutarea lor disperată de a se legifera.

Dacă ar fi să dăm crezare batjocoritorilor care au scos vorbele acestea împotriva ucenicilor, atunci probabil că ar trebui să credem și pe ceilalți batjocoritori care au spus aceleași lucruri despre Domnul Isus Christos: ‘‘Când a venit Ioan, nici mâncând, nici băând, și ei zic: ‘‘Are drac!’ A venit Fiul Omului mâncând și băând, și ei zic: ‘‘Iată un om mâncăcios și băutor de vin, un prieten al vameșilor și păcătoșilor!’ Totuși Înțelepciunea a fost îndreptățită din lucrările ei.’‘ (Matei 11:18, 19). Își poate imagina cineva pe Domnul Isus, care era mai plin de Duhul Sfânt decât ucenicii la Cincizecime, umblând împleticindu-se și bâlbâindu-se de ‘‘intoxicația de Duh Sfânt’‘, sau tăvălindu-se pe jos de râs necontrolat? Ar fi o cumplită blasfemie.

(Va urma)

Analizând cuvântul ‘‘râs’‘ din Biblie, nu găsim nicăieri niciun suport pentru manifestarea ‘‘râsului sfânt’‘. Sfânta Scriptură nu descrie nici măcar o situație când, oamenii sub cercetarea Duhului Sfânt sau în prezența lui Dumnezeu, cad pe jos și nu mai pot să se abțină de râs. Râsul nu poate fi găsit nici în caracteristicelel Duhului lui Dumnezeu, nici în roada Lui și nici între darurile Lui pe care lă dă credinciosului.

John Wimber, fondatorul unei rețele de peste 600 de biserici charismatice în întreaga lume, în ciuda faptului că este unul din promotorii ‘‘râsului sfânt’‘ este citat, că a spus: ‘‘… nu găsim niciun suport biblic, nici pentru râs și nici pentru căzutul pe jos’‘. Faptul, însă, nu-l deranjează, pentru că Wimber, ca mulți alții din mișcarea credinței, nu crede că experiențele spirituale trebuie supuse probelor biblice.

Deoarece râsul isteric, fără control, nu are precedente biblice, nu face parte din roada sau darurile Duhului Sfânt, ne întrebăm de unde vine el dacă de la Dumnezeu nu găsim nicio dovadă biblică că ar purcede? Iată căteva sugestii:

1. În Ieremia capitolul 51, găsim sugestia că există un spirit demonic al râsului: ‘‘Babilonul va ajunge un morman de dărâmături, o vizuină de șacali, un pustiu, și o batjocură, nu va mai avea locuitori. Vor răcni împreună ca niște lei, vor țipa ca niște pui de lei. Când vor fi încălziți de vin, le voi da să bea, și-i voi îmbăta, ca să se veselească, și apoi să adoarmă somnul cel de veci, ca să nu se mai scoale, zice Domnul.’‘ (Ieremia 51:37-39).

Cuvântul tradus de Cornilescu ‘‘șacali’‘ este tannîn, care în unele texte este tradus ‘‘balaur’‘ sau ‘‘șarpe’‘, iar în unele contexte s-ar putea referi la creaturi apocaliptice, cum este cel din Noul Testament ‘‘drakõn’‘ sau balaur, nume figurativ al Satanei (Dicționar Biblic, Cartea Creștină, Oradea 1995, pagina 129). Textul din Ieremia ar sugera că Babilonul va rămâne un loc bântuit de duhurile celui rău, ale Satanei, duhuri care într-o stare de beție ‘‘se vor veseli’‘ sau vor râde, înaintea ca somnul morții să-i cuprindă veșnic.

2. Experiența lui John și Charles Wesley.

Confruntați cu o expțeriență similară, John și fratele său Charles Wesley au etichetat-o drept o influență demonică și s-au rugat pentru eliberarea celor posedați de duhuri, și aceștia au fost eliberați. Pasajul din operele lui Wesley care se referă la acest incident îl voi cita în capitolul referitor la argumentația istorică a fenomenului Toronto Blessing. Contrastul între experiențele fraților Wesley și cele ce se petrec la evenimentele Toronto Blessing este că ei au pus pe seama Satanei râsul, pe care nu-l considerau sfânt, ci dimpotrivă, și s-au rugat pentru eliberarea celor posedați astfel de Satana. Experiențele stranii din ‘‘trezirea râsului’‘ pun râsul pe seama Duhului Sfânt, considerându-l un lucru pozitiv, și normal.

Considerăm că este firesc ca la o cercetare divină, cei posedați de duhuri rele să se manifeste ciudat, ca un fel de deconspirate a Satanei în prezența Mântuitorului. Misiunea noastră ar fi să identificăm corect sursa și să ne rugăm pentru o deplină eliberare a oamenilor de sub infuența celui rău, și nu să încurajăm asemenea manifestări punându-le pe seama Duhului Sfânt.

3. Se cunosc cazuri de ‘‘râs necontrolat’‘ în contextul altor religii necreștine.

‘‘…R, un sfânt indian, cădea zilnic într-o transă în care alții cad în mod inconștienții, intra într-un fel de stare de răpire super-conștientă, completată de viziuni minunate și adesea implicând proiecții astrale. Aceste stări păreau să dureze de la câteva minute la câteva zile, și de multe ori erau însoțite de râs necontrolat sau de plânsete… SBM putea transfera ceea ce numea ‘‘harul lui guru’‘ ucenicilor săi atingându-se de ei. Acest ‘‘har’‘ a declanșat o trezire progresivă a lui K… care la rândul lui producea diferite manifestări fizice și emoționale. Manifestările includeau râsul necontrolat, răgete, lătrat, sâsâit, plâns, tremurături, etc. Unii din ucenicii lui devotații deveneu muți sau inconștienți. Mulți se simțeau infuzați cu sentimentul unei bucurii imense, pace și dragoste. Alte dăți, ‘‘focul’‘ lui K… era atât de puternic că îi făcea pe oameni să se hiperventileze pentru a se răcori…’‘ (SCP Newsletter, toamna anului 1994, volumul 19:2, pagina 4).

4. Râsul isteric contagios din Africa.

Robert Holden, psiholog specializat în studierea râsului relatează un caz de râs epidemic, bizar, care a început la o școală din districtul Bukoba din Tanganyka, Africa Centrală. Remarca hazlie a unui profesor i-a făcut pe niște copii să chicotească în bănci. Foarte curând, întreaga clasă a început să râdă cu hohote. Clasele învecinate au început să râdă și ele și școala a trebuit închisă și copiii trimiși acasă pentru că nimeni nu se mai putea opri din râs. ‘‘Nu uitați’‘ spune Holden într-un interviu acordat Revistei de medicină Central Africane, ‘‘nimeni nu știa de ce râde. Era un râs delirant și contagios’‘. Copiii ajunși acasă, au infectat de râs familiile lor. A doua zi toți râdeau atât de tare că nimeni n-a mai fost înstare să meargă la școală sau la lucru. ‘‘Tot satul era infectat de râs. După o perioadă de două săptămâni s-a răspândit în localitățile din jur. În final, a fost chemată Crucea Roșie, deoarece oamenii cădeau extenuați și deshidratați. Am mai cunoscut și alte incidente similare în Africa, dar acesta a fost cel de durata cea mai lungă pe care l-am cunoscut…’‘ (The Malady Mail, Oxford, vineri, 17 noiembrie 1995, pagina 76).

5. O serie de cercetători ai fenomenelor religioase și oculte, printre care Hank Hanegraaff, de la Christian Research Institute, spun că aceste manifestări sunt demonice și oculte. În programul de radio condus de Hank Hanegraaff, ‘‘Biblia răspunde întrebărilor omului’‘ (The Bible Answer Man’‘), susține că râsul acesta isteric și fără motiv, este de sorginte satanică și că cei influențați de el trebuie să fie supuși exorcismului. ‘‘Acesta nu vine de la Duhul Sfânt, ci vine de la un duh lipsit de sfințenie și de aceea este periculos și ucigător. Persoanei care se deschide spre orice formă de ocultism, trebuie să-i spun că este un lucru foarte, foarte serios. Este extrem de grav’‘, spunea Hanegraaff.

Așa cum spuneam la început, există patruzeci de citate în Scripturi în care este pomenit râsul. (Pentru cei care vor să studieze mai în profunzime aceste citate, indicăm următoarele: Gen. 18:13, 15; Gen. 21:6; Iov 5:22; Iov 8:21; Psalmul 5:11; 52:6; 59:8; 107:19-22; 126:2; Proverbele 1:26; 14:13; 31:25; Eclesiastul 2:2; 3:4; 7:3; 7:6, 10:19; Ieremia 51:39; Țefania 3:14-17, Habacuc 6:21; Luca 6:25; 1 Tes. 5:16; Iacov 4:9, etc.)

În nici unul din ele nu descoperim că s-a petrecut ceva similar ca în ‘‘trezirea râsului’‘, ba mai mult, nu descoperim că un asemenea râs ar fi normativ pentru o experiență validă a creștinului umplut cu Duhul Sfânt. Râsul nu poate fi egal bucuriei, ca roadă a Duhului, iar textele referitoare la bucurie din Scripturi nu descriu niciodată exprimarea ei printr-un râs isteric și necontrolat. Bucuria pare să fie o calitate indispensabilă experienței creștine, ea neavându-și rădăcinile în sentimentele de moment, ci izvorăște din realitatea obiectivă că Dumnezeu ne-a dăruit mântuirea, răscumpărarea și eliberarea în Domnul nostru Isus Christos.

În lucrarea lor: ‘‘Background to the ‘‘Holy Laughter’‘ Movement’‘ – Un studiu istoric și doctrinar’‘, Tom și Sheila Smith, publică următorul tabel comparativ între râsul, ca răspuns emoțional și ‘‘râsul sfânt’‘. Reproducem tabelul acesta pentru a da cititorului un mijloc mai vizual de comparație.

 DIFERENȚA DINTRE RÂSUL EMOȚIONAL ȘI CEL SPIRITUAL