Autor: Petru Lascău

Altă dată abia puteam trece strada, așa mare circulație era la ora 6 dimineața. Azi, cred că am văzut de toate vreo cinci mașini în ora plimbărilor de dimineață. Pustiu și gol. Am întâlnit, însă, mult mai mulți în lupta cu kilogramele dobândite în izolare. Ne ocolim, respectând distanțarea socială și ne salutăm, lucru ciudat. Înainte de pandemie, treceam pe lângă elevii mai harnici care plecau pe jos la liceul din vecinătate, ca pe lângă pomii înșirați militărește dealungul străzii. Azi, parcă pandemia ne-a deschis ochii să ne vedem unii pe alții. Și să ne și salutăm.

Nu știu de ce, dar m-am gândit dimineața asta la filmele cu James Bond. Parcă în cele mai multe era un putred de bogat care voia să distrugă lumea asta, ba cu bombe atomice, ba cu viruși, ba provocând catastrofe la nivel planetar. Probabil că atunci când urci piscurile miliardelor, de la o anumită altitudine, se petrece ceva la ultimul etaj, se modifică ireversibil structuri de gândire, dobândești o altă atitudine. De acolo, de sus, vezi lumea dintr-o altă perspectivă, sau te vezi pe tine deasupra ei, că dobândești un fel de complex mesianic, care te îndeamnă la acțiuni globale. Poate că aerul rarefiat al acestor piscuri i-a transformat pe mulți putrezi de bogați în psihopați cu idei globaliste. Din Everestul lor financiar de unde ne privesc, noi, furnicile acelea mărunte de la picioarele muntelui, nu merităm să trăim. Sunt gata să ne zdrobească printr-o explozie nucleară, printr-un virus sau un vaccin. Oricum, din punctul lor de vedere, lumea de acum nu este bine creată. Mentorul lor contestă dintotdeauna actual creației divine. Ea trebuie distrusă mai întâi ca să poată avea loc o nouă creație. La început au vrut doar un om nou, și pentru că nu l-au putut crea, sunt gata să distrugă o întreagă umanitate. Noua lume se va numi „societatea deschisă”, sau „noua ordine mondială”, oricum, o nouă lume creată după chipul și asemănarea miliardarilor.

Tema recurentă a seriei de filme cu faimosul agent britanic s-a inspirat probabil din vechea ofertă luciferică. Din vârful muntelui de unde se văd toate împărățiile pământului, Satan e gata să le ofere în schimbul închinării înaintea lui. Dacă Cristos n-a acceptat acest troc, miliardarii pământului n-au rezistat ispitei. Au dobândit astfel, nu doar imaginația că sunt stăpânii lumii, dar au devenit precursorii, înainte mergătorii celui căruia i-au dăruit închinarea, un fel de profeți moderni care pregătesc calea anticristului.

Ar fi foarte multe de spus aici, despre această vocație mesianică pe care au dobândit-o marii magnați ai lumii, de la Soros la Bill Gates. Vor să salveze lumea distrugând-o, reducând populația globului, distrugând națiunile, moralitatea și închinarea înaintea Dumnezeului adevărat. Scenariul vechilor filme se desfășoară acum sub ochii noștri pe scena lumii întregi. Malefici și sarcastici au mai multă tandrețe pentru pisica din brațe decât pentru milioanele de copii care mor de foame, sau milioanele de oameni infectați de virușii lor. Pentru noi toți pregătesc „vaccinul salvator”, probabil însoțit de microcipul prin care ne vor ține evidențele și prin care ne vor controla viața sau moartea.

Mă tot gândeesc, unde este acum, în scenariul de față, James Bond, eroul care salvează lumea? Din celula izolării sociale, din casa mea devenită închisoare irodiană, întreb și eu din singurătate și disperare: Domnilor Donald și Boris, sunteți James Bond, sau să așteptăm pe alții?

Se spune că un procentaj foarte mare de oameni se bucură că pot pleca la lucru pentru că vor să scape de plictiseala de acasă. Acum cu statul forțat acasă din pricina pandemiei, o serie de țări raportează că a crescut procentajul violenței domestice și a abuzului de copii. Nu avem cifre despre divorțuri, că oamenii nu au voie să iasă la tribunale. Se pare că coexistența pașnică a căminului de azi este amenințată tocmai de ocazia cea mai bună de a se îmbunătăți, între oameni care s-au căsătorit pentru că „nu puteau trăi unul fără celălalt”. Când între cei doi există o relație sănătoasă, statul acasă adâncește relațiile de familie și ea devine o ocazie minunată pentru o comunicare la alt nivel.

Un loc rar frecventat de bărbați, cu toate că le asigură multe satisfacții, este bucătăria. În acest teritoriu, rezervat la români soțiilor, bărbații se aventurează doar până la frigider. Este, de fapt, gimnastica lor cea mai preferată: deschid-închid frigiderul de câteva zeci de ori pe zi. Cu statul lor acasă acum, locul în care poți întâlni și vorbi cu femeia visurilor tale, este tocmai bucătăria. Dacă reușești să stabilești un dialog costructiv cu ea în bucătărie, te asigur că lucrurile vor decurge mult mai bine în alte încăperi ale casei.

Una din descoperirile recente în acest teritoriu pe care, recunosc, l-am vizitat cam rar până acum, este că posedăm un adevărat tezaur de rețete culinare de la părinții și bunicii noștri. Majoritatea din ele sunt de răstriște, viața lor fiind mereu în lipsuri și sărăcie. Inventariind ce mai avem prin cămară (azi un fel de dulap), ne-am dat seama că nu avem prea multe variante. Am început să ne aducem aminte de supa de lobodă, de dragaveii lui bunica (un fel de ștevie sălbatică), de măcriș sălbatic, care era masa noastră când exploram valea din marginea satului. Lăstarii tineri de măcriș îi mestecam cu flori cu tot. Când mă trimitea bunica să-i culeg o coșară de dragavei pentru o supă, pe care o serveam cu lapte acru de bivoliță, alegeam măcrișul de curând răsărit și-l mâncam cu mare plăcere. Unori alegeam doar măcriș, culegând frunzele fragede care dădeau o supă extraordinară.

După plivitul starturilor, rezulta un coș mare de salată fragedă și tânără, după ce mama rărea rândurile straturilor. Căpățânile de salată nu creșteau mari dacă nu se răreau rândurile. Nu se pierdea nimic. Dacă consumam noi salata rărită, atunci o mâncau rațele și gâștele.

Nenorocul nostru celor din Arizona, este că nu prea avem unde să cultivăm ceva. Anii trecuți, am cheltuit mulți bani ca să-mi fac un pat de cultivat legume. A fost un eșec total. Nu mai sunt nici țăran care știe agricultură și nici bun economist. Soția mi-a demonstrat că puteam cumpăra roșii, cam doi ani de zile pentru toată familia, cu banii cheltuiți.

Am mai descoperit în acest timp rețetele de plăcinte cu mere, varză, cartofi și brânză. Ce să mai spun de langoși și gogoși? Când i-am sugerat să facă minciunele, mi-a spus că pot servi câte vreau la televizor, mai ales că erau și mult mai mari. Clătite n-a refuzat să facem. Am vrut să-mi încerc norocul să le întorc așa în aer cu cratiță cu tot, cum făcea mama, dar nu m-a lăsat. Am aruncat prea multe pe jos și chiar în foc. N-am insistat pentru că eram deja convins că n-am talentul acesta.

Dincolo de rețete și utilitatea lor în vremea de pandemie pe care o trăim, este întoarcerea la lucrurile simple de altădată. Prababil că după această pandemie această simplitate ne va ajuta mult la supraviețuire. Noua lume în care vom intra ne va obliga să ne bizuim mai mult pe Dumnezeu și pe binecuvântările Lui. Și acestea sunt simple.

Statul acasă are multe părți bune, că mă tem că mulți dintre noi ne vom îndrăgosti de noul stil de viață și când va veni libertatea n-o să ne prea placă.

Am visat că stăteam de vorbă cu câinele meu, Charlie, și-l întrebam:

– Cum de nu ești îngrijorat de pandemia virusului Corona? Nu te temi de el?

Charlie m-a privit cu ochii lui mari plini de iubire și mi-a spus foarte liniștit:

– Nu mă tem de nimic! Am un stăpân care mă iubește și-mi poartă de grijă!

Dimineața, la cafea, i-am povestit visul soției. Am fost deacord amândoi că visul avea o lecție pentru noi. Dacă Charlie, cățelul nostru nu se teme de nimic, pentru că știe că-l iubim și avem grijă de el, cu atât mai puțin ar trebui să ne temem noi, care avem în cer un Tată bun care ne iubește și ne poartă de grijă în aceste vremuri grele.

Uncioaia Macrina din Roșia a murit de bătrânețe și bolile ei aferente, cu câteva săptămâni înaintea Paștelor. A trecut la cele veșnice într-un spital din Arad și a fost dusă de fiul ei Todor, în sat ca să fie înmormântată alături de unciu Todor a lui Neamțu, fratele mai mic al mamei mele.

În nomenclatorul gradelor de rudenie păstrat în obiceiurile și tradițiile satului în care m-am născut, unchiul (unciu, în pronunțarea locală) era fratele tatălui sau al mamei și soția unchiului era uncioaia. Sora tatălui sau a mamei era mătușa, evident că soțul mătușei era mătușoiul. Eu îl aveam pe unciu Todor (sau Neamțu) cu uncioaia Macrina și pe mătușa Florica și mătușoiul Bumbu (sau Bei, cum era poreclit). Au plecat cu toții la cele veșnice, singura rămasă a fost uncioaia Macrina a lui Neamțu.

Uncioaia Macrina locuia cu băiatul ei în sat, lucrau grădina și puținul pământ pe care-l aveau. Todor avea o pereche de cai cu care mai ara la unii din puținii oameni care au mai rămas în sat. Îi vizitam de cele mai multe ori când mă aflam în țară. I-am găsit întotdeauna bucuroși să ne vadă și generoși, gata să ne servească cu ceea ce aveau ei mai bun.

Uncioaia mergea împreună cu alte 4 sau 5 femei din sat la biserica penticostală, aflată peste drum de casa ei. Unul din prietenii mei a vizitat bisericuța din sat și mi-a trimis o fotografie cu aceste femei singure și necăjite, purtătoarele credinței într-un sat aflat pe cale de dispariție. Pădurea invadează ulițele pustii și dinții nemiloși ai timpului rod din ruinele caselor părăsite, născând imaginile răscolitoare ale dezolării și disperării satului românesc. M-am întors mereu bolnav în suflet și cu o tristețe de care te molipsești pentru multă vreme.

Au îngropat-o în cimitirul din deal de la marginea satului, sub cireșii sălbatici cu cireșe amare, ca lacrimile celor rămași pe aceste meleaguri. Izolarea socială și spaima virusului au rărit atât de mult pe cei prezenți la această despărțire, că Todor, fiul uncioaiei Macrina, a trebuit să-i sape singur groapa. „N-aș fi crezut niciodată că am să ajung să sap singur groapa mamei mele” i-a spus mai târziu fratele lui.

Am vărsat o lacrimă în amintirea acestei femei simple și tăcute, care semăna tot mai mult cu satul în care a trăit și a trudit, dobândind paloarea pământului pe care l-a lucrat cu sudoare și nădejde.

Pe urma ei cu pas tăcut
În țara umbrei de sub cruce
Prin lăcrimarea porților de lut
Întregul sat încet se duce.