paşi spre lumină

De îndată ce trece Sărbătoarea Recunoştinţei, care se ţine în ultima joi din noiembrie, americanul intră în sărbătorile Crăciunului. A doua zi, melodiile din difuzoarele magazinelor este muzică de Crăciun. Mărfurile magazinelor poartă amprenta marii sărbători şi la marile aglomeraţii comerciale numite malls, Santa Claus îşi face poze cu copiii oraşului, sau mai bine invers.
Cei mai mulţi se plâng de supra-comercializarea Crăciunului. Pe bună dreptate. Dar ce ar fi oare America fără Crăciun? Probabil că am avea mai puţine blocaje de circulaţie, poate mai mulţi bani în conturile bancare la sfârşitul lunii, sau mai puţine dureri de cap, dar am avea un gol mult mai imens pe dinăuntru.
Românul aşteaptă Crăciunul ca pe-o străluminare celestă, o supernovă a bucuriei pure, o explozie scurtă cu mare zgomot. Americanul îl aşteaptă ca pe un lung concediu. Vrea să-l savureze pe-ndelete. De aceea îl serbează o lună de zile. Îşi împodobeşte casa şi pomii din faţa casei cu sute de beculeţe colorate, scene ale naşterii Domnului, moşi crăciuni, soldăţei şi reni translucizi, care sunt iluminaţi din interior pe timpul nopţii.
Sărbătoarea Crăciunului se aşterne peste oraş ca o nea blândă şi suavă. Suneteul dulce al colindelor îţi încălzeşte sufletul la fiecare uşă deschisă. Doar clinchetul clopoţeilor celor de la Salvation Army, postaţi la ieşirea fiecărui mare magazin, îţi aduce aminte că în lume mai există suferinţă, mai există oameni în nevoi. Şi americanul îşi deschide inima pentru ei de Crăciun. În găleata colectei se adună bănuţ cu bănuţ, iar de Crăciun, când se dau rapoartele binefacerilor, citim încântaţi de mulţimea monedelor de aur adunate, de cele mai multe ori învelite într-o bancnotă de un dolar. Monedele de aur de 1 dolar, sunt un fel de „cocoşei” americani, rari şi mai ales deosebit de valoroşi.
Crăciunul american este tot mai complex şi fantezia comercianţilor îl decorează pe an ce trece cu noi şi noi creaţii. În fiecare an creatorii de jucării strârnesc frenezia cumpărătorilor şi a copiilor lor. Sute de oameni stau la cozi imese ca să cumpere jucăria, care de cele mai multe ori, nu este decât o monstruozitate artistică şi tehnică. De când Hollywood-ul manipulează conştiinţele americanilor (şi din păcate nu numai ale lor), oamenii cumpără ceea ce e la modă şi fierbinte.
În capitală, în aplauzele miilor de spectatori şi urmărit de milioane de americani pe micile ecrane, preşedintele a aprins milioanele de becuri ale pomului „de Sezon”. Acelaşi lucru s-a petrecut în fiecare mare oraş, unde primariile dăruiesc pieţei principale un brad frumos şi luminat. Din nefericire bradul devine tot mai secularizat în nume ca şi politicienii noştri.
Crăciunul este tot mai dominat de Santa Claus şi renii lui zburători, de muzica inegalabilă a marii sărbători, cadouri, lumini, brazi, felicitări, bucurie, … şi tot mai lipsit de Pruncul Isus. Încet, încet sărbătoarea se goleşte de semnificaţia ei reală. Suntem martorii unui proces de păgânizare a Crăciunului, fenomen invers încreştinării lui de la început. Mulţi creştini radicali, extremişti, pledând pentru o epurare a creştinismului de orice împrumut din religiile păgâne, se răscoală mai ales împotriva Crăciunului, demonstrând, şi uneori cu autentice dovezi, că el nu este decât un lanţ întreg de împrumuturi, un sincretism de elemente, obiceiuri şi tradiţii păgâne, cărora li s-a dat o culoare creştină de-alungul secolelor. Poate că aşa este, dar extrema propusă şi vai, trăită de aceştia, nu este altceva decât o completă desfinţare şi condamnare la uitare a măreţului eveniment. Eforturile lor coincid cu ale celor care secularizează sub ochii noştri sărbătoarea naşterii Domnului nostru.
Sărbătorile, sunt invenţie divină. Ele au menirea să readucă aminte, să re-fixeze în memorie evenimente cruciale ale istoriei. Ce ar fi evreii fără Paşti, fără Hannukah şi Yom Kippur? Probabil că nici nu ar mai fi.
Desfinţarea Crăciunului propus de extremism nu poate fi decât păgubitor. Extrema nu mă îngrijorează. Mă înspăimântă însă, alungarea treptată a lui Christos din sărbătoarea Crăciunului. Păgânizarea ei se face tot mai simţită. Felicitările cu scena naşterii sunt parcă mai rare de găsit decât acelea cu „Season’s Greetings!” (Felicitări de sezon!), după cum se pare că Santa a luat locul lui Christos. Tot mai rar auzi Merry Christmas! în magazinele şi pe străzile Americii. Unii, ca să fie corecţi politic, nici nu-i mai spun Christmas, ci Xmas. X de la necunoscuta algebrei. De la alegerea ta. Poţi, deci, pune ce vrei în locul lui Christ.
Dacă Satanei nu-i place ceva din toate sărbătorile noastre, nu este numai bucuria şi facerea de bine, sentimentele înălţătoare faţă de semenii noştrii, el nu poate suferi Numele lui Isus Christos şi prezenţa Sa în centrul bucuriei noastre.
Merry Christmas!

În satul meu uitat de Moş Crăciun
Pe uliţi vechi şi prin noroaie
Îşi lasă tristă seara de ajun
Tăcerea ei în lacrime de ploaie.

De dor de sănii uliţele plâng
Cu ochii lor de geamuri sparte
În care vânturile iernii strâng
Sinistrul stol de frunze moarte.

Ne mor mereu uitatele colinzi
De când cerul gol ni l-au lăsat
Cei ce au spart a cerului oglinzi.
Lumina lor e umbră peste sat.

Mi-e dor din nou de-o noapte de ajun
Cu satul mai aproape lângă cer
Şi să-l aştept râzând pe Moş Crăciun
La geamul înflorat de ger.

Să fie cald la noi în casă
Să fiu cu-ai mei iar împreună
S-avem din nou belşug la masă
De rod şi datină străbună.

Şi Moş Crăciun când o să vină
Să ceară să-i cântăm colinde
Iar noi să-i punem pentru cină
Colaci în sacul de merinde.

Să râd, să plâng să fiu iar gata
Şi să-i promit să fiu mai bun
El poartă cizmele lui tata
Şi totuşi este Moş Crăciun.

Dar astăzi tristă seară de ajun
Se lasă-n lacrime de ploaie
Pe uliţi vechi şi prin noroaie,
În satul meu uitat de Moş Crăciun.

Sărbătorile Crăciunului îi fac uneori şi pe cerşetori să fie mai… cinstiţi.
Omul dacă cere bani pentru băutură, vrea totuşi să ne liniştească conştiinţele că el o consumă pentru cercetări.

Anii trecuţi am râs de credulitatea evreiască a urmaşilor rabinului Manachem Mendel Schneerson, care şi după moartea sa continuă să creadă că a fost Mesia şi că va învia curând din morţi. Se cere o credinţă mai mult decât oarbă să crezi că un evreu de 91 de ani, mut din pricina unui stroc cerebral, este Mesia. Un Mesia din Brooklyn?

Analizându-mi zâmbetul ironic, nu m-am găsit cu nimic mai prejos decât evreii primului secol. Şi ei gândeau exact ca mine. Un Mesia din Galileea? Fiul unui dulgher? Din Nazaret? Poate ieşi ceva bun din Nazaret? Nu-i cunoaştem noi fraţii şi surorile? Iosif şi Maria nu sunt ei nişte oameni simpli de la noi?

Doamne, ce universală este neputinţa şi preconcepţiile minţii noastre umane!
Crăciunul este aici, cu bucuriile şi luminile lui multicolore, dar şi cu tulburătoarele lui întrebari. Cunoscându-ne adâncimile fiinţei, cum de a avut încredere Creatorul în perechea aceea de adolescenţi evrei? Să încredinteze cea mai desăvârşită taină a universului unei fete din Nazaret? Să Se facă pe Sine atât de vulnerabil penetrând în lumea stăpânită de păcat respectându-i regulile şi statutele sociale? Numai în cer vom cunoaşte profunzimea acestor răspunsuri.

M-au uimit pe parcursul anilor toate detaliile şi personajele acestei drame unice. Am scris şi am predicat despre ele. Fiecare Crăciun mi-a fost o nouă expediţie în acest trecut pururi prezent printre noi. De fiecare dată, o nouă poartă mi s-a deschis spre cunoaşterea unui alt detaliu neglijat, a unui alt personaj al acestei drame. Textele biblice care vorbesc despre naşterea Pruncului, sunt parcă nişte izvoare inepuizabile cu ape mereu proaspete, cu adevăruri şi taine care ţi se dezleagă cu generozitate atunci când le doreşti răcoarea şi dulceaţa. De la mintea simplă a ciobanului până la cea sofisticată a cititorului în stele, adevărul divin ne pătrunde ca o lumină care ne inundă prin poarta cunoaşterii, pe limba şi pe înţelesul fiecăruia.

Recensământul poruncit de Cezar Augustus de la Roma era un eveniment care disloca însemnate segmente de populaţie, care porneau spre locul de naştere pentru a se înscrie. Cezarul voia să îşi inventarieze supuşii, în totală ignoranţă de faptul că decizia sa nu era decât o nouă mutare pe tabla de şah a istoriei. Bietul Augustus! Punea un întreg imperiu în mişcare, pentru că Fecioara trebuia să nască în Betleemul din Iudeea, cum au spus profeţii. Doamne, ce mici sunt cezarii în mâna Ta! Ca să se împlinească un minor detaliu din planul divin, Dumnezeu folosea un imperiu. Ca o ţărăncuţă însărcinată să nască la Betleem, un întreg arsenal politic imperial se pune în mişcare. Văzut din afară, timpul recensământului este o coincidenţă fericită. Ce altceva sunt minunile divine, dacă nu coincidenţe fericite?

În anul 1809 pământul Europei era roşu de sângele celor ucişi. Armatele lui Napoleon mărşăluiau peste teritoriul Austriei. Cui îi mai păsa atunci de nou născuţi?
În acelaşi an, într-o căsuţă săracă de bârne din Kentucky se auzea pentru prima dată plânsul unui bebeluş. Numele lui era Abraham Lincoln.
Dacă presa din vremea aceea ar fi fost aidoma celei de azi, probabil că pe prima pagină a ziarelor ar fi apărut un titlu ca acesta: „Azi destinul lumii se va decide pe un câmp de bătălie din Austria”. Cui i-ar fi dat prin minte că destinul lumii se decidea în ziua aceea în câteva leagăne asemeni celui din casa unor oameni săraci din America?

Atenţia lumii era spre recensământul şi noul sistem de taxe impus de Roma. Cui i-ar fi dat prin minte că ştirea cea mai importantă din toate ştirile care au fost până atunci, era că într-o iesle din Betleemul din Iudeea, o ţărăncuţă a născut pe paiele grajdului un copilaş? Lumea nu este ceea ce pare a fi. Dincolo de evenimentele care ne captează atenţia, de crizele care ne face nopţile albe, nădejdea lumii întregi stă pe umărul Pruncului care ni s-a dat.

Balamaua universului este la uşa unui staul din Betleem.

Reporterul de la Prahova TV, încearcă din răsputeri să afle care este diferenţa dintre Paşti şi Crăciun, pe uliţele unui sat din România. Descoperă o religie fără cele mai elementare noţiuni de teologie şi cunoştinţe biblice. O religie monument. Beton.
Urmărind imaginile, mă întrebam, de câţi ani mai avem nevoie ca să ajungem şi noi aşa?

Apăsând imaginea de mai jos, puteţi viziona şi dumneavoastră tragedia neamului nostru. Poate că imaginile ne vor deschide ochii să vedem unde este frontul pe care ar trebui să luptăm. Mă tem că după războiul religios dintre noi, nu mai rămâne nimeni ca să lupte lupta cea bună.

Jurnalul lui Ion Pocăitu (3)

N-am mai scris demult în caietul meu, că de când cu lăptopul lui Neluţu, citim toată seara până noaptea târziu. De la un blog (sau bleg, nici nu ştiu cum îi zice corect), la altul. La unul facem câte un popas pentru ca să ne mai tragem sufletul, după ce făcurăm paşi mulţi spre lumină. Trecem apoi la vindecător să ne mai vindecăm de durerile de inimă pe care le-am primit de la Marius care ne-a crucificat nu alta. Toţi au domnule, treabă cu Ţon. Unul zice că Ţon ar fi chiar o instituţie. Ciudat. Foarte ciudat!

Pentru că Ţon s-a trezit şi merge la Străjeri, fraţii baptişti i-au retras, cică, ordinarea. Cum or fi făcut? Mă tot întreb că nu prea pricep cum se poate retrage o ordinare? Unde o retrag? Cine o preia de la el? Cum se procedează? O să-l cheme la Bucureşti şi acolo o să ia de pe el rugăciunile de la ordinarea sa? De ce mă frământ eu de treaba asta, e că o să intre la idei şi penticostalii noştri. Să am eu grijă ce scriu şi în caietul ăsta!

Am citit apoi că pe doi dintre străjeri i-au suspendat. No, Doamne, aista e mare confuzie în capul meu. Cum o fi cu suspendarea? Îi spânzură de ceva? Chiar acum în ajun de Crăciun? Doamne iartă-ne! Cu Demeter au terminat scurt şi clar. L-au exclus. Punct. Nu mai sunt nedumeriri. Dar suspendarea şi retragerea ordinării… cine ştie ce pedepse grave mai sunt şi astea?

M-am tot gândit astă noapte, că n-am putut dormi bine. Ce s-o fi întâmplat oare în lumea asta? De ce sunt aşa de supăraţi fraţii baptişti că s-a trezit Ţon? Era mai bun adormit? Zic ei că acolo la străjeri unde merge şi Ţon acuma, oamenii sunt tare gălăgioşi, cad, strigă, cântă, dansează… Apoi ei n-au fost la stăruinţele noastre să vadă ei bucurii acolo! Oamenii când se trezesc fac larmă. Ce mare şi greu lucru e ăsta de înţeles? Eu mai lălăiesc prin baie dimineaţa când mă trezesc. Fluier când plec de acasă. Nu întotdeauna. Câteodată sunt tare mofluz şi taciturn. Mă mai ceartă Veta când mă vede aşa. Îmi zice că arat ca Sfântul Sebastian de la biserica catolică din colţ, plin de săgeţi săracul!

Apăi, dacă Ţon s-a trezit şi cu el mai mulţi fraţi baptişti, ar trebui să fie mare bucurie pe bisericile lor. Doamne cum m-aş bucura eu să văd pe unii de la noi că se trezesc! Stau ca morţii pe băncile bisericii. Parcă i-a amendat poliţia în fiecare duminică dimineaţa. Când cântăm, ei nu cântă. Când ridicăm mâinile la rugăciune sau cântare ei nu le ridică nici dacă le-ai pune un pistol în spate. De rugat nu se roagă, de dat bani la biserică nu dau, de ajutat la ceva nu ajută. Sunt ca nişte statui de slănină. Doamne, dacă s-ar trezi! Să-i văd că sar în sus de bucurie, că strigă Aleluia (chiar şi când nu trebuie), că se roagă mai tare ca noi toţi. Să-i văd dansând prin biserică de bucurie şi de cercetare a Duhului Sfânt, tare m-aş bucura. Aş dansa şi eu cu ei. Aş striga şi eu de bucurie cu ei.

Trebuie să mă mai gândesc la lucrul ăsta cu trezirea lui Ţon şi cu reacţiile unora la trezirea lui. Precis nu-i lucru curat aici! Dacă nu te bucuri că s-a trezit cineva, de ce atunci să-i retragi ordinarea? Eu i-aş ordina pe cei ce se trezesc. De ce să-i suspendezi dacă s-au trezit bieţii oameni?

Dar nu e singurul lucru pe care nu-l înţeleg eu acum. Mă întreb oare bine am făcut că am cumpărat lăptop lui Neluţu? Ce fericiţi eram noi când nu aveam necazurile astea pe cap! Şi puteam dormi bine. Acum nu mai dorm că s-a trezit Ţon. Ăsta când se trezeşte, nimeni nu mai doarme.

O întrebare tulburătoare.

În marile aglomerări comerciale, oameni şi copii aşteaptă la cozi imense să-l vadă pe Moş Crăciun. Un copil întreabă: Unde se stă la rând să-L văd pe Isus?
Apăsând imaginea de mai jos puteţi asculta o melodie extraordinară de Crăciun, cu Becky Kelly.