Către Direcţia Generală a Miliţiei
Secţia Paşapoarte

Subsemnatul MOŞ CRĂCIUN, călător neobosit şi iubitor al copiiilor, ce vine în fiecare an la casele lor cu prilejul naşterii Domnului Christos, vă rog prin prezenta să-mi eliberaţi un paşaport pentru emigrare definitivă din ţară.
După cum ştiţi, eu n-am familie. Nu pot deci, cere acest paşaport pentru „reîntregirea familiei”. Familia mea se compune din copiii acestei ţări care mă iubesc şi mă aşteaptă cu nerăbdare în fiecare an. Din sacul meu doldora de jucării şi dulciuri, ei aşteaptă la fiecare Crăciun cadourile visate. Tot anul sunt mai cuminţi şi mai buni, sperând şi visând la darurile mele. Dar acum, nu mai pot, doresc să părăsesc definitiv această ţară. Voi înşira mai jos o serie de motive care m-au dus la această decizie dureroasă.

1. De mai bine de patruzeci de ani, împotriva mea se duce o campanie susţinută de denigrare, care a mers până acolo că s-a angajat un alt moş, pe nume Moş Gerilă, care să mă înlocuiască în slujba mea pe care o fac de sute de ani. Sunt mereu acuzat de misticism şi se spune că aş fi religios. Nu înţeleg ce este rău în asta. De când mă ştiu eu pe lume, de când a început acest obicei frumos în neamul românesc, oamenii şi-au exprimat bucuria naşterii Domnului Isus Christos în ieslea Betleemului. El a fost primul cadou făcut lumii de către Creatorul, Dumnezeu Tatăl.
Moş Gerilă al vostru, vine mai târziu şi copiii aşteaptă din 24 decembrie apariţia mea cu darurile. La Anul Nou, când vine moşul vostru , atmosfera aceea de sărbătoare a trecut. Nu mai pot accepta această situaţie de confuzie. Copiii nu mai înţeleg de ce există doi moşi. De ce unul vine mai târziu? De ce este îmbrăcat în roşu ca steagurile voastre?

2. De când l-aţi adus pe intrusul de Moş Gerilă, magazinele au început să se golească de jucării, de bomboane, de hăinuţe, de toate cele de care eu îmi umplu sacul cu daruri. Nu mai pot da faţă cu copiii care-mi caută prin desagă degeaba. Poate moşul vostru ştie cum să-i amăgească, dar eu nu pot, pentru că aşa cum ştiţi, eu nu mint. Poate că le face promisiuni, aşa cum le faceţi voi părinţilor lor. Poate le spune să fie altruişti, să fie „generaţie de sacrificiu”, să se gândească la viitor, la fericirea copiiiilor de atunci care, în comunism vor avea cadouri cât le-o plăcea, etc… Eu nu pot să le spun aşa ceva, pentru că ei numai odată în viaţă sunt copii, numai odată li se dă raiul acesta pământesc să se bucure de Crăciun, de iarnă, de pomul încărcat de dulciuri. Pur şi simplu nu mă mai pot duce la ei cu sacul gol.

3. Apoi sunt deosebit de îndurerat că anul acesta aţi trimis buldozerele să dărâme casele copiiilor de la sate. I-aţi mutat în cuburile acelea de beton armat, aşezate unul peste altul, construcţii bizare cărora voi le ziceţi ”blocuri”. Unde să-mi leg eu calul? Cum să mai ştiu eu adresele copiiilor mei? Apoi, alungaţi din căsuţele lor de la ţară, pentru care părinţii lor n-au primit nimic decât ameninţările voastre, copiii mei sunt atât de trişti încât nu pot să se mai bucure, Nu pot să mai privesc ochii lor înlăcrimaţi. Cum ce să le mângâi tristeţea? Unde vor coace mamele lor colacii de Crăciun? Le-aţi dărâmat cuptoarele din tindă.
Bătând la uşile lor de la etaje, scări, intrări, paliere, etc, mulţi nu mai deschid uşa de teamă că veniţi voi cu recensământul, cu impozitele, cu legea optsprezece, cu trasul cu urechea, cu te miri ce. Se tem de orice şi de oricine.

4. De teamă să nu fie auziţi de dincolo de pereţii de beton, părinţii nu-i mai învaţă pe copii colinzile de Crăciun. Pot fi acuzaţi că sunt mistici, cu sunt retrograzi ca mine. Copiii pot avea necaz la şcoală cu organizaţia de şoimi ai patriei, de pionieri, de utecişti, de comunişti etc… Atmosfera aceasta de suspiciune este de nesuportat şi ea a contribuit mult la decizia mea de a părăsi definitiv această ţară.

Vă rog să-mi eliberaţi un paşaport de a emigra într-o lume unde copiii mai pot visa.

Cu inimă îndurerată:

Moş Crăciun
Decembrie 1988.

Un alt motiv pentru ariditatea şi lipsa de viaţă a creştinului penticostal şi carismatic este comercializarea ungerii divine şi a darurilor ei. Oameni cu daruri au devenit atracţia principală a credincioşilor. Este suficient să-şi anunţe prezenţa într-un stadion că locurile se umplu imediat de curioşii care vor să vadă minuni. Minunile se vând uşor, şi lumea le cumpără. “Un neam viclean şi preacurvar cere un semn…” (Matei 12:39). Este gata să plătească pentru el. Îţi aşezi frumos palma mâinii drepte pe o foaie de hârtie; îi desenezi conturul şi-l trimiţi împreună cu cecul tele-evanghelistului făcător de minuni. El pune mâna sa “plină de daruri” peste palma ta, şi rugându-se, sau “rostind vindecarea” peste tine vei fi vindecat de orice boală. Orice boală în afară de naivitate. De ea mai este nevoie pentru următoarea “cruciadă”.
Înşelăciunea este cu atât mai mare cu cât ea apelează la nevoile mele prezentându-mi soluţii divine. Credinţa este văzută ca o carte de credit la purtător (our dear flexible friend), ca instrumentul în dotarea omului cu daruri, care rosteşte prin credinţa sa minunea peste tine. Credinţa este ruptă de Dădătorul ei, de Cel ce poate face minuni, de Dumnezeu, şi ea devine bunul personal al celui “împuternicit”. Următorul pas este să-şi comercializeze proprietate. În schimbul banilor va rosti peste tine vindecarea sau îmbogăţirea, deoarece cele două se ţin de mână în “evanghelia prosperităţii” pe care o predică aceşti “înzestraţi” cu puterea credinţei, sau cu “cuvântul credinţei”.
Dacă “rostitorul” minunilor nu a ajuns încă la comercializarea pe bani a minunilor sale, le va pune la negoţ în schimbul admiraţiei sau a slavei personale.
Caut în zadar asemănări între apostolii care îşi rup hainele de spaimă că locuitorii Listrei îi pot confunda cu zeii aducându-le jertfe, şi predicatorii de azi care prin suflarea lor, sau prin vânturarea hainelor peste tribunele stadioanelor fac să cadă la pământ secţiuni după secţiuni cu admiratorii. Caut şi nu găsesc nici o asemănare.
Dacă “arătarea Duhului se dă în folosul altora” (1Corinteni 12:7), atunci avem de-a face cu o flagrantă încălcare a acestui principiu în cazul multora care fac bani grei din darul pe care-l “au”. În cazul nostru al românilor, se semnalează un abuz mereu crescând al unor “prooroci”, care profitând de darul lor adună sume mari de bani de la cei care-şi caută viitorul în proorociile lor.
Comercializarea ungerii contribuie mult la rărirea prezentei ei în Biserică. Verdictul dat de apostolul Petru lui Simon Magul ar trebui să-i preocupe mai serios pe cei ce pun în negoţ darurile Duhului Sfânt (Fapte 8:18-20).
Ar trebui să avem mult mai multă putere de discernere atunci când suntem confruntaţi cu reclama duhovnicească pe care şi-o fac atâţia şi atâtea biserici. Să ne ferim de pomii lăudaţi,  dar mai ales de cei ce se laudă. Când un pastor va spune despre biserica sa că este prima între toate, că nici una nu este atât de duhovnicească ca ea, şi că nici una nu este atât de plină de Duhul Sfânt ca ea, vă sfătuiesc să vă găsiţi alta mai modestă. De mult a plecat Duhul Sfânt din mijlocul lăudăroşilor. El nu locuieşte între elitele spiritualităţii contemporane. Nu are nimic a face cu imitatorii şi falsificatorii darurilor Sale. El nu poate fi cumpărat pe bani şi nici binefacerile Sale nu le dă în schimbul banilor murdari. Cei ce vând, vând înşelăciunile, mistificările şi falsurile lor.
Nu pot da soluţii unor probleme atât de vaste, dar pot sfătui pe credinciosul sincer să analizeze orice lucrare spirituală de azi prin prisma unui set de întrebări, pe care le-aş sugera astfel:
Gruparea care pretinde prezenţa Duhului în mijlocul ei, respectă şi întreţine relaţii de dragoste creştină cu alte grupări? Se încadrează ea în Trupul lui Cristos ca un mădular viu şi funcţional? Promovează ea cooperarea şi părtăşia în modestia şi umilinţa creştină cu toate celelalte grupări, sau expune un spirit separatist şi elitist? Lucrarea Duhului Sfânt este una autentică, Biblică, sau una falsă, rol al efortului şi manipulaţiei umane? Sunt darurile Duhului Sfânt folosite cu frică de Dumnezeu pentru folosul Bisericii, sau pentru folosul personal al unei elite? Beneficiază creştinul de rând de ele spre zidirea lui sufletească, sau elitele mişcării abuzează de ele pentru a-i controla pe alţii? Cine primeşte gloria în urma lucrărilor care se fac, Dumnezeu sau omul? Sunt darurile Duhului Sfânt folosite în dragoste?
Ştiu că într-un articol de această dimensiune nu se pot cuprinde prea multe, şi nici nu mă simt competent să analizez un asemenea fenomen atât de complex în toate detaliile lui. Simt însă de datoria mea nu numai să-i încurajez pe fraţii mei să-L caute pe Duhul Sfânt, să se lase călăuziţi de El în lucrarea pe care o fac pentru Domnul, dar în acelaş timp să-i avertizez de capcanele diavolului, care fac ca azi între noi adierea Duhului Sfânt, susurul Lui blând, limbile Lui de foc şi măreţia puterii Lui să se simtă atât de rar. Suntem vinovaţi faţă de El. Am păcătuit împotriva Lui, întristându-L (Efeseni4:30), stingându-I flacăra vie (1Tesaloniceni 5:19), împotrivindu-ne Lui (Fapte 7:51), batjocorindu-L prin viaţa lipsită de sfinţenie şi prin păcatele noastre (Evrei 6:4-6), batjocorindu-L prin mândria deşartă şi spiritului elitist, prin falsificarea prezenţei Lui între noi, prin comercializarea darurilor Lui, prin folosirea lor spre folosul nostru, prin abuzarea altora în numele Lui (Evrei 10:29).
Cei care îndrăznesc să condamne falsul şi mistificarea sunt acuzaţi ca fiind duşmani ai lucrării Duhului Sfânt. Sunt conştienţi că mulţi se vor grăbi să-mi agaţe o asemenea etichetă. Dacă duşmănesc ceva în această sfântă şi glorioasă lucrare, atunci este contrafacerea, amestecul grosolan al firii pământeşti din partea unor impostori care îi pervertesc renumele. Cei care se vor grăbi vor comite cu naivitate aceeaşi eroare prin care am condamna pe cel ce ne avertizează de existenţa banilor falşi. Descoperind falsificarea bacnotelor, acea persoană dovedeşte mai degrabă dragoste de cinste şi corectitudine, respect faţă de banii adevăraţi şi mai ales dragoste faţă de posibilele victime ale falsului.
Sunt tot mai sigur că nu este suficient să credem şi să dorim prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră prin o umplere din nou ca la Rusalii. Trebuie să ne pocăim de abuzurile pe care le-am făcut împotriva Sa. Umilindu-ne şi recunoscându-ne vina comună vom putea apela la El să vină din nou.
“O Porumbel cu pene sfinte
Ce ai zburat din veşnicii,
Noi Te rugăm, rugăm fierbinte
Noi Te rugăm la noi să vii!
Mai vin-odată! Mai vin-odată!”

În fiecare duminică, la ora nouă dimineaţa, îmbrăcaţi frumos urcăm în maşina noastră pe care o iubim atât de mult. Eu, liderul spiritual al familiei mele, mă aşez la volan. Simt că am chemarea aceasta să conduc turma pe care mi-a încredinţat-o Domnul. După ce facem o oră de rugăciune, aşa pe rând fiecare, încep să le vorbesc despre inventarea maşinii, despre Ford, şi fabrica lui. Despre motoare, de câte feluri sunt şi, bine-nţeles, că al nostru e cel mai bun. E pe benzină. În opt cilindri, nu ca al altora în şase sau chiar patru. Ce să mai vorbim de motociclete şi maşinile astea sport moderne de azi? O nimica toată faţă de maşina noastră pe care o putem numi chiar istorică, ţinând cont că o avem moştenire de la tatăl meu, fie iertat, care a trecut la Domnul. A noastră este albastră. Ca cerul la amiază. Ale altora? Ce să mai zic. Toate culorile. Ca oălele de Paşti. Ba unii le au chiar negre de tot. Mă şi întreb cum pot sta oamenii într-o maşină neagră?

Le vorbesc apoi despre pericolul condusului maşinii de azi, de accidente de care am auzit şi pe care le-am văzut cu ochii mei. De mulţimea regulilor de circulaţie, de poliţie, amenzi şi ridicarea carnetului. Nu te mai poţi hazarda pe drumuri azi. Gropi, curbe, semne de circulaţie, vizibilitate redusă, ghiaţă, pericole. Peste tot. Ce bine e să avem maşina noastră! Le vorbesc apoi pasagerilor mei de cele ce le vom vedea într-o zi în cale. Munţi cu coamele ninse, păduri de brazi, râuri cu ape limpezi, câmpii mănoase. Toţi mă cred pentru că sunt şcolit şi talentat la vorbă. Ne dăm jos după două ore şi ne vedem de treburi, până duminica viitoare când mai facem o călătorie asemănătoare.

Trebuie să evem temelia bună. Sigură. Mai verific din cărţi despre descărcarea uniformă a greutăţii pe cele patru telescoape, pentru că de când cu menopauza Vetei, s-a pus cam prea mare greutate pe partea dreaptă-faţă. Să nu mai spun că şi copiii noştri de când au mai crescut, se cam cârâie şi spun că stau cam înghesuiţi pe bancheta din spate.

Necazul meu cel mai mare este că de la o vreme, una din fete, mai îndrăzneaţă din fire, a început să le bage în cap celorlalţi că ea, cică, a văzut maşini cu roţi, care merg bine merci pe şosele şi nu li se întâmplă nimic. Ba că oamenii din ele sunt fericiţi, cântă, bat din palme la muzica radiourilor şi casetofoanelor din maşinile astea moderne. Tot fata asta cam obrăznicuţă, zice că şi unchiul Iosif, cel care ne-a învăţat cum să ne aranjăm maşina noastră şi cu care am petrecut zile minunate în maşină (tare bun povestitor e unchiul Iosif!) ar fi fost văzut cu nişte tineri zvăpăiaţi într-o maşină decapotabilă. Alergau aşa hai-hui prin oraş, cântând cu gura până la urechi. Se zice câ mergeau la ceva horă nou inventată. Săracul unchi! O fi îmbătrânit rău de tot.

De când au laptop-uri, copiii au început să se uite la maşini noi. Sunt infestaţi domnule, de tot feluri de bloguri şi reclame. Cert este că de la o vreme pluteşte aşa o nemulţumire mocnită în maşina noastră, mai ales la călătoriile noastre de duminică seara. Nu-i mai pot motiva nici măcar să şteargă geamurile maşinii. Aproape că nu mai vedem afară. Îi aud şuşotind unul la urechea celuilalt. Mă tem c-o să rămân numai eu cu Veta în maşină. Nu pot înţelege în ruptul capului, ce mai vor şi tinerii de azi? Nu mai sunt mulţumiţi cu maşina noastră, istorică, albastră şi sigură. Mai ales, sigură. Cea mai sigură maşină din lume, cu care nimeni n-a făcut vre-un accident vreodată. N-am călcat o găină în viaţa mea. N-am stropit un pieton. Unde o să mai găsească ei o maşină atât de sigură, cum este maşina noastră care stă de zeci şi zeci de ani pe patru butuci trainci şi neclintiţi de tari, la adăpost în garajul nostru? Patru temelii tari ca cele patru evanghelii.

Într-o scrisoare primită azi de la fratele Nelu Peia, am primit următoarele rânduri, care cred că sunt foarte importante pentru discuţiile în jurul Mişcării Străjerilor.

“În ultimile zile am clarificat cu colegii de lucrare din Mişcarea Străjerilor delimitarea noastră faţă de lucrarea pastorului Cris din Africa şi în general de extremele mişcării carismatice, lucru comunicat liderilor baptişti şi unora din prietenii pastori penticostali. Am început să comunic public această poziţie după întâlnirea de ieri cu toţi liderii Mişcării Străjerilor la care s-a adăugat fratele Iosif Ţon. Tulburarea şi atacurile continuă însă şi mulţi au fost şi sunt încă întinaţi de cei ce se opun trezirii spirituale.”

Căzuţi în mrejile Dalilei elitismului penticostal şi charismatic, ne-am trezit într-o zi după somnul dulce în poala ei, spunând ca Samson: “Voi face ca şi mai înainte…” neştiind că Domnul nu mai era cu noi. În loc să ne alarmăm de lipsa cercetării şi a prezenţei divine şi s-o căutăm cu smerenie şi pocăinţă, am găsit că e mai uşor s-o fabricăm.
Sunt conştient că cele ce le voi spune mai jos vor stârni reacţii deosebite din partea unora. Unii nu vor vrea să admită aceste adevăruri. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de digerat. Dacă boala pe care o expun nu există, cuvintele mele pot fi folositoare ca medicament preventiv. Dar dacă boala există cu adevărat, ea nu poate fi anulată prin simpla negare a realităţii. Ne vom lupta cu ea biruind-o sau ne vom lăsa devoraţi de ea ignorându-i simptomele.
Într-un fel este normal să facem ceea ce am mai făcut. Este firesc să ne aşteptăm să simţim din nou fiorul sfânt ce pătrundea din creştetul capului şi până la degetele picioarelor, atunci când ne ridicam să vorbin în numele lui Dumnezeu. Tremuram sub puterea prezenţei divine. Ceea ce nu mai este normal, este să tremurăm mimând prezenţa Sa între noi, atunci când El nu mai poate sta alături de păcatele noastre. Era normal să strigăm cuprinşi de bucuria ce ne inunda sufletele atunci când se cobora peste adunarea în sărbătoare a copiilor Săi. Dar nu mai este normal să strigăm fără El, voind prin teatralitatea vocii să-i facem pe alţii să creadă că încă puterea Sa este cu noi. Funiile filistenilor nu se rup la strigătul chimvalelor zăngănitoare.
Este normal să vorbim în alte limbi cum ne dă Duhul să vorbim, dar este fals să le folosim numai pentru a-i impresiona pe alţii cu spiritualitatea noastră, să le dovedim că Duhul este cu noi, atunci când ştim că am plecat singuri la război.
Există un singur cuvânt pentru toate acestea: falsul, contrafacerea, imitaţia. Minciuna.
Duhul Sfânt şi darurile Lui, nu vor veni în lucrarea noastră atunci când le prefaţăm cu imitaţii. Dimpotrivă.
Fraţii noştri americani au moştenit ideea că atunci când vine cercetarea Duhului Sfânt, trebuie să cadă la pământ. Pe spate. Cât eşti de lung. “Slain in the Spirit” (înjunghiat în duhul). La întrunirile lor, ei cad. Noi românii nu cădem, pentru că noi am moştenit ideea că atunci când vine cercetarea Duhului, tremurăm, ne zguduim din adâncul fiinţei noastre. Am văzut recent, cum un nepot al lui Eglon, mai mult rotund decât înalt, se aşeză pe covor, cu destulă greutate, caută din priviri ceva moale, pe care să-şi pună capul care refuza să se aşeze pe duşumea din pricina balansului pe care-l crea o anume protuberanţă dorsală aflată undeva la mijlocul distanţei dintre pălărie şi pantofi. Stătu aşa câteva momente “slain in the Spirit”, după care se ridică cu ajutorul unora care de obicei te ajuta să cazi şi nu să te ridici. Noi românii, prezenţi în sală,  formam un grup extrem de numeros, care se pare că era cu totul ocolit de experienţele de care se bucurau americanii. Prezenţa noastră acolo era dovada că cele ce se petreceau era mai mult o manifestare culturală decât una duhovnivească.
Simplul motiv că ştim că în Biserica lui Cristos trebuie să se manifeste darurile Duhului Sfânt, nu este suficient să ne acorde dreptul să le falsificăm atunci când nu le avem. Nu putem să acceptăm moneda falsă atunci când ne lipseşte cea autentică, numai pentru faptul că trebuie să avem ceva parale în buzunar. Nu mai putem continua să predicăm, doar doar se agită spiritele, bombardând urechile oamenilor cu decibelii dezlănţuiţi ai difuzoarelor şi cu lozinci sau apeluri la participări emoţionale din sală. Nu sunt împotriva entuziasmului din adunările noastre. Dimpotrivă. Condamn lipsa de inimă şi de participare. Ceea ce nu pot accepta este efortul disperat pe care-l fac unii predicatori ca să capete Amin! şi Aleluia! La predicile lor lipsite de sens şi de Duh. Exerciţiile de genul acesta, pe care în van unii le numesc “spirituale”, nu fac altceva decât o gălăgie seacă. Ce ar fi să predicăm astfel ca oamenii să spună de la sine Amin! şi Aleluia!, să se ridice în picioare sau să ridice mâinile sus?
Pentru că doctrina ce-o avem ne-a învăţat că atunci când Duhul Sfânt botează pe cineva, el trebuie să vorbească în alte limbi, ne-am trezit că atunci când nu obţinem rezultatele scontate, îi învăţăm pe oameni să repete după noi cuvintele ce li le şoptim la ureche. Curând cel aflat sub presiunea şi judecăţile tuturor (“cine ştie ce păcate ascunse are fratele?”), cedează ispitei de a fi şi el “botezat” şi cu aceasta să se termine chinul săptămânilor sau lunilor de stăruinţă, şi vorbeşte şi el câteva cuvinte pe care le-a învăţat de la mine. Astfel am ajuns că pe anumite arii geografice, mulţi să vorbească aceleaşi cuvinte în alte limbi. Pentru că nu putem falsifica Darul, falsificăm “semnul” prezenţei darului, imităm ambalajul în care “ştim” că vine darul Duhului Sfânt.
Nu pot aprecia, dar Dumnezeu o poate face, cât de mare este paguba acestor falsuri. Vedem doar rezultatele pe teren. Penticostali la fel de fireşti ca toţi ceilalţi “nepocăiţi”, certuri, dezbinări, ură, furt, avort, divort etc. Nu ne putem uita la daruri, pentru că Domnul ne-a învăţat să ne uităm la roade. Numai ele spun ceva adevărat despre noi.
Doresc să precizez că în ciuda acestor lucruri despre care am scris în acest subcapitol, lucrarea lui Dumnezeu continuă să fie autentică şi curată. Nu vreau în nici un caz să strecor cuiva ideea că revărsarea Duhului Sfânt din acest secol este numai un asemenea fals expus aici. O asemenea idee este atât de periculoasă prin neadevărul ei, cât şi prin calitatea ei hulitoare a Duhului Sfânt. O îmbrăţişează aceia care îngheţaţi în formele rigide ale confesiunii lor se tem că vinul cel nou le va sparge burdufurile uscate şi putrede. Nu mai putem crede că se poate trăii o viaţă creştină autentică şi să neglijezi, să respingi pe Duhul Sfânt şi darurile Lui.
Am expus cele de mai sus în speranţa că vom avea maturitatea să identificăm falsul, să-l respingem, şi să ne pocăim smerindu-ne din nou la picioarele Domnului.

Iosif Țon

Foștilor mei studenți și tineri teologi
care se simt șocați, tulburați și chiar ”trădați” de schimbările din teologia mea

Pe de o parte vă înțeleg, deoarece s-a creat impresia că în ultima vreme am făcut transformări radicale și greu de înțeles în teologia mea. Pe de altă parte, sunt surprins că n-ați observat că toate aceste transformări s-au produs treptat și s-au produs sub ochii voștri, la amvoanele voastre, în cursurile mele vorbite și tipărite și în cărțile mele din ultimii 14 ani!

După câte știu eu, doar doi oameni fost cei care au observat aceste schimbări. Unul a fost Timotei Pop de la Portland, care a ieșit la atac virulent și neprincipial împotriva mea în cartea lui ”Misticism sau creștinism autentic.” Celălalt a fost Ghermanov, un fost student al meu de la Oradea, actualmente profesor de teologie la Colegiul Teologic din Chișinău. Prin anul 2006, când am ținut un curs despre Evanghelia după Ioan la Colegiul lui, el m-a tradus în limba rusă. După patru ore de curs, în pauză, mi-a spus: ”Frate Țon, ați făcut o schimbare paradigmatică în teologia dvs.”! M-am uitat la el cu ochi mari, l-am felicitat pentru perspicacitatea lui și i-am spus: ”Te felicit pentru înțelegerea ta profundă. Ești primul teolog care a remarcat această schimbare!”

Este vremea să vă semnalez eu care sunt transformările, când și cum s-au produs ele. Mai întâi, schimbările s-au produs în trei faze: (1) Faza cursurilor de viață spirituală (1996-2006); (2) faza concentrării pe învățătura Domnului Isus și a construirii unei noi teologii creștine bazate pe această învățătură; și (3) faza care a fost declanșată de minunea vindecării fiicei noastre Dora (14 septembrie 2010), printr-o consiliere de trei ore făcută prin telefon de Nelu Demeter.

Le voi lua pe rând.

(1) Faza cursurilor de viață spirituală. Studiile de viață spirituală reprezintă o lucrare de pionierat. Evanghelicii n-au fost preocupați decât sporadic să discute și să jaloneze viața creștinului după convertire (pentru o expunere a acestor încercări sporadice, făcute anterior, vezi Keneth Boa, ”In His Image”, 2ooo). Richard Foster, cu cartea lui ”Spiritual Disciplines” (1979) a declanșat interesul într-o abordare sistematică a acestui atât de neglijat domeniu. L-au urmat Tim Whitney, Dallas Willard și alții. Eu am lucrat paralel cu ei și am urmat o cale personală. Iluminarea mi-a venit când am studiat sistematic Evanghelia după Ioan și când am văzut cum ni-L revelează Dumnul Isus pe Dumnezeu ca pe o Triunitate de Persoane, precum și modul în care face El evanghelizare invitându-ne la o relație personală cu cele trei persoane care ne oferă să locuiască în noi și să ne învețe părtășia cu Ele prin ascultarea de învățăturile Lui. Am văzut atunci că moartea Domnului Isus –  cu scopurile ei: anularea dreptului de proprietate a lui Satan asupra noastră, împăcarea Justiției lui Dumnezeu cu noi și oferirea sângelui Său pentru spălarea și iertarea noastră de păcate – nu este obiectivul central la care ne cheamă Domnul Isus, ci este poarta de intrare în școala lui Isus, în care scopul Lui este să-I formeze lui Dumnezeu fii care seamănă cu Tatăl Său!

Descoperirea aceasta mi s-a părut atât de fundamentală și de radicală încât la un curs de viață spirituală din Biserica Baptistă din Cluj-Mănăștur mi-am cerut iertare pentru modul în care am făcut evanghelizări până atunci și am declarat că de acum înainte voi face evanghelizare după modelul Domnului Isus.

Frații mei, voi nu înțelegeți nici acum că aceasta este o abatere radicală de la modul de evanghelizare făcut de la Martin Luther până astăzi? De ce n-ați văzut-o? De ce n-ați sărit atunci să mă declarați eretic? Sau, dacă este biblică, de ce n-ați sărit să o salutați și să o îmbrățișați?

Tot atunci am definit părtășia cu Dumnezeu ca pe o întâlnire cu cea mai frumoasă Persoană din Univers, în care El îmi vorbește și eu Îi vorbesc și în care ne exprimăm dragostea, El prin cuvinte ca cele din Isaia 62:5 și Țefania 3:17 (etc.) și eu prin cuvinte ca cele din Cântarea cântărilor. În primul rând, faptul că El îmi vorbește face parte din credința ne-cesaționistă că Dumnezeu vorbește și astăzi și, în general, face parte din fenomenul profeției. În al doilea rând, exprimarea dragostei de Dumnezeu prin cuvinte din Cântarea cântărilor este pentru unii o pricină de scandal! În al treilea rând, n-ați văzut și aici o abatere de la ”tradiția baptistă” care zice că noi astăzi avem părtășie numai cu Cuvântul scris, nu  cu o Persoană vie?

De ce nu v-ați sesizat la toate acestea?

La sfârșitul acestei faze, când am terminat lucrul la cartea ”Umblarea cu Dumnezeu în unire cu Domnul Isus, sub călăuizirea Duhului Sfânt”, mi-am dat seama că trebuie clarificate o serie întreagă de poziții teologice și de aceea am scris prefața de peste 70 de pagini cu titlul ”Bazele teologice ale vieții spirituale.” Și aici ați fi putut vedea în câte domenii mi s-a schimbat teologia, dar nimeni nu mi-a făcut nici măcar un scurt comentariu.

2. Faza a doua. Am ajuns să înțeleg că de la Martin Luther  încoace teologia protestantă se construiește pe Epistola către Romani (mai exact, se consideră că ”Evanghelia” se reduce la ceea ce Pavel scrie în Romani 3:1 – 5:2). Eu am devenit convins  că ”Evanghelia” este în cele patru Evanghelii și  am luat decizia să-mi construiesc teologia pe învățăturile Domnului scrise în aceste patru Evanghelii. După câte știu eu, nimeni în epoca modernă n-a mai încercat un asemenea demers.

Ceea ce am obținut eu este o nouă teologie creștină, sau, dacă vreți, un nou fel de creștinism!

Nu vă voi semnala eu aici toate elementele de doctrină care reprezintă o noutate teologică. Pentru aceasta, trebuie să faceți voi efortul să citiți noua mea carte ”Bunătate – o teologie bazată pe învățăturile Domnului Isus Cristos” (Editura Creștină, 2010) și să le extrageți de acolo.

Vreau doar să vă spun că Îl iubesc pe Domnul meu Isus Cristos nu numai ca Mântuitorul Meu, ci și ca Învățătorul meu, precum ca și Modelul meu și Conducătorul meu în războiul dintre Împărăția lui Dumnezeu pe de o parte și împărăția lui Satan și a duhurilor lui rele pe de altă parte. În clădirea întregii mele teologii pe învățătura Domnului Isus și abia apoi pe cea a apostolilor Lui, am urmat porunca lui Dumnezeu Tatăl, care ne spune despre Fiul Său: ”De El să ascultați”.

În loc să spuneți că mi-am schimbat teologia și prin aceasta v-am ”trădat”, și în loc să spuneți că sunt un om inconsecvent și nestatornic, ce-ar fi să faceți efortul și să vedeți că în toți anii aceștia am făcut o lucrare de pionierat și că am deaschis drumuri noi în teologie?

Orice asemenea intreprindere, sau demers, produce la unii tulburare, consternare, revoltă și-i determină să treacă la condamnare. Dacă am fi în evul mediu, oamenii aceștia m-ar arde pe rug! Dar pentru alții, revenirea la învățătura Domnului Isus ca bază a gândirii, a teologiei și a trăirii va fi o nouă lumină dumnezeiască și o adevărată Renaștere!

(3).Faza a treia. La nașterea primului ei copil, fiica noastră Dora, a căpătat alergie la gluten (boala numită ”ciliac”). Este o boală înspăimântător de dureroasă. Ani de zile nu a știut de unde vin aceste dureri cumplite. Descoperirea faptului că sunt produse de  orice mâncare care conține făină de grâu n-a schimbat cu mult situația, deoarece nu există tratament pentru această alergie și oricât se ferește cineva de produse din făină de grâu, tot mai greșește și iarăși se declanșează nemiloasele dureri.

În septembrie, anul acesta, Dora a primit de la Domnul gândul să-l sune pe fratele Nelu Demeter la Băile Felix, unde locuiește el (ea era în Portland, OR). Au aranjat o sesiune de consiliere pentru vindecare prin eliberare și la sfârșitul a trei ore de consiliere Dora a fost vindecată de Domnul de boala ei. A început să mănânce pâine și de atunci este sănătoasă și este o altă ființă. Soțul ei, Oliver Ghitea, care este medic, a fost profund schimbat prin experiența soției lui și apoi prin conversații personale cu Nelu Demeter.

Detalii despre toate acestea puteți citi  în mărturia personală a Dorei, care va fi publicată pe străjeri.ro

Vă puteți imagina bucuria unui tată care s-a rugat în toți acești ani cu mare stăruință și cu multă agonie pentru vindecarea fiicei lui și care a văzut minunea vindecării și a transformării ei!

Pe lângă impactul personal în multe planuri a acestei minuni de vindecare, ea m-a dus și la o serie de re-considerări teologice. Ca unul care tocmai am scris un volum de teologie pe baza învățăturii Domnului Isus, m-am dus din nou la această învățătură, de data aceasta acordând o nouă atenție celor spuse de Domnul Isus despre duhurile rele, despre eliberarea de aceste duhuri și despre vindecarea prin eliberare. Am fost șocat să văd câte sunt (!) și să constat că eu nu le-am dat până acum nici o atenție! Pănă acum am trecut cu neatenție peste ele. Le-am văzut doar ca pe ceva specific pentru secolul întâi, dar fără relevanță pentru noi cei din epoca modernă. Aici mi-am recunoscut propria limitare datorită gândirii ”moderne” care nu crede în demoni, în eliberări, în vindecări prin eliberare.

Dar cel mai mult m-a șocat faptul că un credincios, realmente convertit și umplut de Duhul Sfânt, poate ajunge în situația să fie stăpânit de duhuri rele, să fie bolnav datorită lor și să aibă nevoie de vindecare prin eliberare. Acesta este domeniul în care teologia mea a suferit o nouă și profundă transformare. Dar, la urma urmei, și această transformare s-a făcut datorită faptului că m-am întors la bază, la învățătura Domnului Isus și am luat în considerare un domeniu al acestei învățături pe care îl ignorasem sau îl trecusem cu vederea până acum!

Încă odată: Este aceasta o ”trădare”, sau un alt aspect al acțiunii de pionierat prin care clădesc totul pe învățătura Fiului lui Dumnezeu?

Cu privire la vorbirea în limbi.

Grupul de rugăciune pe care a început Dora să-l frecventeze încă dinainte de videcare este un grup de carismatici care au și darul vorbirii în limbi. Dora mi-a vorbit foarte mult despre acest grup și la un moment dat am simțit că între noi nu trebuie să fie nici o barieră și atunci i-am povestit cum la un grup carismatic la care am ajuns eu în Anglia în 1969 am avut experiența vorbirii în limbi. La scurtă vreme după aceea, Dora a participat la un grup de rugăciune special și acolo a primit și ea darul vorbirii în limbi.

Știind că ceea ce s-a întâmplat cu Dora va deveni cunoscut, am considerat că trebuie să manifest unitatea noastră și am făcut cunoscut public, la Timișoara, faptul că și eu am vorbit în limbi.

În grupul acela carismatic din Anglia, eu mi-am mărturisit un păcat pe care l-am făcut în timpul când eram departe de Domnul (1957-1967) și care mă apăsa greu. Atunci a venit peste mine Duhul Sfânt într-o nouă plinătate și atunci am vorbit în limbi. Actul acela a fost pentru mine o mare descătușare și o puternică confirmare că sunt pe calea cea bună. La scurtă vreme după aceea, m-am separat de grupul acela și am plecat la studii la Oxford.

Câtăva vreme după acel act inițial de vorbire în limbi, am continuat să mă rog în limbi, dar eu am fost structurat de Dumnezeu ca dascăl și orice om cu darul de a-i învăța pe alții are ca dorință fundamentală să înțeleagă chiar și cele mai adânci aspecte ale relației cu Dumnezeu, pentru a le putea apoi explica și altora. Ca să-i pot duce pe alții la părtășia cu Dumnezeu, trebuie să înțeleg eu mai întâi această părtășie. De aceea am simțit nevoia să mă rog cu mintea și, făcând aceasta, și găsindu-mi toată împlinirea și satisfacția în aceasta, treptat am neglijat vorbirea în limbi și ea a dispărut.

M-ați întrebat de ce n-am vorbit nimănui despre experiența aceasta până acum. Dar, vă rog să-mi spuneți: Era o obligație să o fac? Vorbirea în limbi este un dar strict personal și el trebuie practicat ca un dar pentru viața privată. De ce ar fi trebuit să spun cuiva că l-am primit și că o scurtă vreme l-am practicat? Sau, v-ați fi separat de mine dacă v-aș fi spus lucrul acesta?

Pot însă să vă spun altceva. După vindecarea fiicei noastre și după experiența ei, am intrat și eu în procesul prin care a trecut ea, dar printr-un proces special de părtășie personală cu Dumnezeu  și am fost vindecat de câteva boli.

Faptul că Nelu Demeter a fost folosit de Dumnezeu ca prin el s-o vindece pe Dora m-a făcut să iau contact cu el și să caut să înțeleg ce daruri are și ce lucrare face el în mișcarea străjerilor. Așa am descoperit această mișcare. Uitându-mă cu atenție atât la potențialul extraordinar de înnoire pe care îl reprezintă această mișcare, cât și la nevoia acestei mișcări de a se aduce în ea învățătura Domnului Isus,  am văzut clar că Domnul m-a pregătit tocmai pentru această lucrare. Pot să vă spun că tot ce am cunoscut în ultimele câteva săptămâni despre Nelu Demeter și despre mișcarea străjerilor m-a convins și mai mult că Dumnezeu ne-a făcut ca să venim împreună și să lucrăm împreună.

Adaug aici o notă explicativă.

Străjerii și-au început mișcarea lor de vindecare prin eliberare și de umplere cu Duhul Sfânt și de revitalizare a vieții cu Dumnezeu acum cinci ani. Câțiva dintre liderii mișcării au făcut prima lor vizită la pastorul Chris în Africa acum un an și jumătate! Când au văzut ce se face acolo, au exclamat: ”Dar noi facem lucrul acesta de ani de zile!” Prin urmare, ei n-au adus din Africa nici ideea de bază a lucrării lor și nici modul de manifestare, chiar dacă au încercat mici acțiuni de imitație, dar nu de esență.

Deasemenea, atât Nelu Peia cât și Ilie Popa au declarat recent în publicații separate că nu sunt adepții ”Evangheliei prosperității.” Nici Nelu Demeter nu susține Evanghelia prosperității așa cum a fost ea formulată în America, chiar dacă el a vorbit și va mai vorbi despre propășirea despre care vorbește Scriptura și despre promisiunea Domnului Isus că celor care lasă totul pentru El le dă încă în viața aceasta bunuri materiale (case, câmpuri, etc.) ”plus prigoniri”, plus viața veșnică (Matei 19:29).

La un moment dat l-am întrebat pe Nelu Demeter dacă este adeptul mișcării din America numită ”Word of Faith”. El s-a uitat întrebător la mine și mi-a zis: ”Ce-i aceea?” Lucrul acesta m-a convins și mai mult că este imposibil să încadrăm mișcarea străjerilor într-o mișcare străină. Ea este o mișcare spontană născută în România.Dacă este în ea o contribuție străină, o detectez în ”Ellel Ministries” al lui Peter Horrobin din Anglia. Mulții dintre cei ce lucrează în calitate de consilieri la adunările de vindecare prin eliberare au învățat la cursuri venind de la această organizație.

Mișcarea străjerilor n-a pornit prin definiții teologice, ci prin puterea și prin călăuzirea practică primită de la Duhul Sfânt. Ea are nevoie de definiri teologice și toți liderii ei recunosc acest lucru și sunt deschiși învățăturii.

În concluzie. Schimbarea radicală a teologiei mele nu stă în credința că darurile spirituale miraculoase ale Duhului Sfânt sunt active și astăzi. Eu de mult spun lucrul acesta. Unele schimbări le-am semnalat mai sus. Poate cea mai radicală schimbare recentă este credința că cei credincioși, prin alunecarea înapoi în păcate, ajung din nou sub robie demonică și că ei au nevoie de eliberare, de vindecare și de re-umplere cu Duhul Sfânt. Oare aceasta înseamnă rătăcire? Oare aceasta este ”trădarea”?

Controversa este stârnită de fapt de asocierea mea cu mișcarea ”Stăjerii” și, mai ales, cu Nelu Demeter. Eu susțin că această mișcare, cu toate aspectele ei controversate, are un potențial extraordinar de trezire spirituală în România. Eu n-am participat încă la vreuna dintre întâlnirile ei. Singurul lucru pe care îl cer de la voi este să-mi dați timp să lucrez cu această mișcare și veți vedea ce va produce asocierea noastră. ”Pomul se cunoaște după roadele lui.” Dați acestui pom timpul să producă roade și atunci vom avea cu toții ce să judecăm. Eu sunt convins că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu!

Cu deosebită considerație și dragoste pentru toți. Și… rugați-vă pentru noi!

Poate că cea mai mare eroare pe care poate s-o facă un creştin este să se laude cu ceea ce-a primit ca şi cum ar fi meritul lui că are ceea ce are. Păcatul care a adus universul unde este el azi, este cel al mândriei. Dacă în cer n-a fost loc pentru mândria deşartă şi lipsită de gratitudine, atunci nu este loc pentru ea nici în Biserica lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu poate rămâne alături de mândrie în inima credinciosului. Unul trebuie să plece.
Mă tem că după bucuria unică a revărsării Duhului Sfânt peste noi, am început să ne mândrim cu El ca şi cum El ar fi venit ca un rezultat al sfinţeniei personale. L-am văzut ca pe o distincţie, ca pe o răsplată divină pentru meritele noastre personale sau ale confesiunii de care aparţinem. Promovarea unui spirit elitist a dus în primul rând, la depărtarea noastră din mijlocul altor credincioşi care, dacă aveau nevoie de ceva în acele momente, erau tocmai de mărturia prezenţei noastre. Izolarea a dus la formarea unei noi confesiuni, care şi-au arogat monopolul Duhului Sfânt şi al lucrării Sale. Am devenit “experţi” în Duhul Sfânt şi darurile Lui, cu toate că însăşi izolaţionismul nostru elitist nu era altceva decât o demonstrare clară a lipsei roadelor Duhului din viaţa noastră.
Dacă auzim pe cineva că doreşte botezul Duhului Sfânt, sau o viaţă mai aproape de Domnul, îi recomandăm imediat biserica de care aparţinem. Treptat, întregul eşafodaj al gândirii noastre teologice a fost restructurat prin noile prisme. Întrucât “cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui”, am tras repede concluzia că suntem singura confesiune care suntem a Domnului. Titlurile pe care ni le-am dat cu mare generozitate,  să nu spunem cu totală lipsă de modestie şi realism, erau de “Biserică botezată cu Duhul Sfânt”, sau “Mireasa Mielului” (celelalte confesiuni fiind doar “fetele, însoţitoarele ei” din Psalmul 45:14). Singurii ai lui Cristos, cele cinci fecioare înţelepte (uleiul din candelă fiind Duhul Sfânt pe care numai noi îl avem), scutiţi de necazul cel mare (fiind răpiţi înainte de a începe marea lui suferinţă), primii în Împărăţia de o mie de ani, aleşi, pecetluiţi cu arvuna vieţii veşnice, etc. Cu greu mai putea cineva să atingă asemenea culmi. Elite ale creştinismului. Când doreşti (şi vai, unii au adevărate patimi în acest domeniu) să acuzi pe cineva de lipsă de spiritualitate, nu trebuie decât să declini denumirea aletei confesiuni. “Baptist” înseamnă în acest jargon penticostal, nimic altceva decât un creştin căldicel, care, ca Apolo, nu cunoaşte “mai adânc” cărările Domnului. “Ortodox” sau “Reformat” sau “Catolic” este tot una cu un nepocăit.
În timp ce ne lustruim firma şi ne confecţionăm ditirambele laudelor cu care  ne gâdilăm singuri, Duhul Sfânt a plecat de la noi. A rămas firma. Mare. Strălucitoare. Şi laudele de sine, mândria deşartă. Elitismul.
Auzeam deunăzi, cum un păstor penticostal nu numai că interzicea membrilor săi să viziteza alte biserici din oraş, dar se pronunţa categoric împotriva căsătoriilor tinerilor din biserica pe care o păstorea cu alţi tineri din bisericile penticostale. Probabil că nu bănuiţi motivul. Biserica sa era singura pe calea cea bună, singura “plină de Duhul Sfânt”. Cum puteau deci, nişte tineri aparţinători unei asemenea elite duhovniceşti să se înjuge la un jug nepotrivit cu parteneri din alte biserici atât de puţini duhovniceşti în comparaţie cu biserica domniei sale? Dacă aş fi în locul membrilor din biserica aceea m-aş alarma peste măsură de duhul acesta elitist, care nu face nimic altceva decât să-L întristeze pe Duhul Sfânt şi să-L facă să plece din mijlocul unei confesiuni atât de mândre şi desconsideratoare a altora.
Duhul Sfânt nu este al penticostalilor şi nici al carismaticilor. El este Dumnezeu şi acest Dumnezeu urăşte mândria şi dă har celor smeriţi. Porumbelul se va reîntoarce la corabia noastră atunci când în umilinţă, vom vedea pe fratele nostru mai bun decât noi, când Îl vom aştepta ca pe un dar nemeritat şi nu ca pe o medalie a meritelor personale sau denominaţionale.
Porumbelul cu aripi sfinte nu locuieşte în coteţul păunului.

Scriu aceste rânduri pentru că în zilele acestea când Mişcarea Străjerilor din România este discutată şi disecată public pe blogurile evanghelice. Mişcarea aceasta de reînoire spirituală şi de apropiere de Dumnezeu este contestată ce cesaţionismul evanghelic român, nu cu argumentele Scripturii şi nici ale istoriei, ci cu practicile şi manifestările emoţionale pe care aceştia le-au văzut la alte mişcări cu care bănuiesc ei că Străjerii ar fi asociaţi. Biserica pastorului Chris din Africa de sud este exemplul cel mai des folosit pentru discreditarea Străjerilor români. Cred că fraţii din conducerea acestei mişcări au vizitat şi probabil au împrumutat elemente văzute la această biserică din Africa. Probabil şi „Şcoala de vindecare” este un împrumut de la această biserică. Nu mă deranjează cu nimic, aşa cum nu m-a deranjat că la Oradea funcţiona o „Şcoală a prorocilor” pe care o conduceau fraţii baptişti.
Cred că toate darurile Duhului Sfând pe care Domnul le dă Bisericii Sale, trebuie folosite cu pricepere şi înţelepciune, şi este loc pentru perfecţionare, sau de ‘şcoală’. Darul primit trebuie înflăcărat şi cultivat. În ceea ce priveşte slujirea Bisericii prin vindecarea celor bolnavi, trebuie să recunoaştem câteva lucruri foarte importante. În primul rând nevoia aceasta în poporul lui Dumnezeu este uriaşă. De la suferinţele fizice la cele emoţionale, psihice şi spirituale, putem spune că fiecare dintre noi suntem un suferind într-un fel sau altul şi avem nevoie de ajutor. În al doilea rând, bisericile noastre nu au nici experienţa necesară şi nici oamenii disponibilişi calificaţi să stea la dispoziţia lui Dumnezeu pentru alinarea acestor dureri. Este nevoie de oameni care să cunoască un adevăr simplu: creditul pentru vindecări aparţine lui Dumnezeu, la fel ca şi vina pentru lipsa vindecării. Dumnezeu este Acela care stabileşte dacă da sau nu, pe cine, cum şi când îl vindecă. Din nefericire mulţi dintre noi, slujitorii Domnului, ne temem „să nu ne facem de râs” rugându-ne pentru bolnavi (dar dacă nu se vindecă?), ori suntem gata să ne asumăm creditul unor minuni atunci când ele au loc. Cei mai mulţi privesc cu mare suspiciune pe acei aventurieri care se roagă pentru bolnavi, şi care „fac spectacol” din vindecări.
Materialul de faţă se vrea o atenţionare a penticostalilor şi charsmaticilor de nişte pericole care ne pasc mereu în lucrarea în care ne-a chemat Dumnezeu. Ele sunt concluziile multor observatori ai acestor mişcări spirituale de azi, şi am face bine să veghem mereu ca ele să fie eliminate din viaţa şi practica credinţei noastre.

FALSUL
Lumea se adunase în jurul platformei instalată în micuţa piaţă a satului. Aşteptau cu toţii să-l audă pe evanghelistul atât de renumit care umbla din loc în loc predicând Evanghelia. Când acesta apăru pe platformă, liniştea se aşternu ca o umbră plăcută peste mulţime. Predica începu. “Oameni buni. Vă rog să luaţi fiecare o piatră de jos. Se află destule. Fiecare, vă rog, să aibă o piatră în mână.” Mulţimea se aplecă şi culese fiecare câte o piatră aşa cum le ceru predicatorul. “Aşa, acum putem continua. Vă rog să mă ascultaţi cu atenţie. Eu sunt un om păcătos. Sunt vinovat înaintea lui Dumnezeu de lăcomie de bani, de furt, de adulter – trăiesc cu femeile altora, de minciună. Sunt un excroc şi nu merit nimic altceva decât pedeapsa lui Dumnezeu. Merit să fiu zdrobit de voi cu pietre şi să fiu alungat din satul vostru. Vă rog acum, toţi aceia dintre dumneavoastră care nu au nici un păcat să dea în mine cu piatra pe care o au în mână. Haideţi! Toţi cei care nu aveţi nici un păcat sunteţi îndreptăţiţi să daţi cu piatra şi să stârpiţi păcatul din mijlocul vostru.”
Rând pe rând sătenii lăsară pietrele să le cadă din mână la pământ. Fiecare era convins de păcatele lui şi nu putea lovi în păcatele altuia. Evanghelia fu primit ca soluţia lui Dumnezeu pentru o lume păcătoasă.
Scena de mai sus face parte dintr-un film al cărui titlu nu mi-l amintesc. Şocul acestei scene vine din faptul că ceea ce spunea predicatorul despre sine era cu totul adevărat. Era un excroc care trăia din credulitatea oamenilor şi din abilitatea sa extraordinară de a-şi câştiga auditoriul. Pe parcursul campaniei sale de “evanghelizare” se pocăieşte în sfârşit şi el, ca filmul să se termine cu bine.
Cele ce le voi scrie aici li se vor părea unora o aruncare cu piatră în păcatele altora, poziţie care implică, dacă nu un standard personal de nevinovăţie, atunci o doză periculoasă de fariseism. Nici una nici alta. În primul rând pentru că ţinta celor de mai jos nu este altceva decât păcatul nostru comun, de care mă fac şi eu vinovat alături de fraţii mei. Nu ai voie să condamni păcatele altora numai în cazul când te identifici cu ei. Daniel, om neprihănit şi curat înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, când s-a rugat pentru poporul său, s-a include şi pe el în vina neamului său, spunând că şi lui trebuie să i se umple faţa de ruşine din pricina păcatului.
Începând din anii 1900, mişcarea penticostală a deschis un nou drum lucrării lui Dumnezeu în lume. După anii 1960 când a început mişcarea carismatică, lucrarea Duhului Sfânt a marcat vieţile a milioane de creştini din întreaga lume. Aproape un milliard de creştini pretind azi că au primit botezul Duhului Sfânt şi că El se manifestă prin darurile Sale în mijlocul lor. Nimeni nu se mai poate îndoi că ceea ce se petrece azi în creştinism nu este de la Dumnezeu. Este suficient să ne uităm la mişcarea penticostală din România ca să ne dăm seama că aici este degetul lui Dumnezeu. Dacă în 1922 nu eram decât un mic mănunchi de penticostali în România, azi mişcarea are peste 2300 de biserici, cu aproximativ 300.000 de credincioşi, fiind cea mai mare biserică penticostală din Europa. Mărturiile unor treziri spirituale deosebite, în urma cărora un număr mare de credincioşi au primit lucrarea de la Rusalii, nu fac altceva decât să ne întărească convingerea că Duhul Sfânt este la lucru în sânul acestei mişcări. Şi totuşi, în pofida unui asemenea success şi expansiune numerică, mişcarea penticostală şi cea carismatică sunt erodate pe dinăuntru de păcate mari împotriva ungerii sfinte a Duhului Sfânt.
Este suficient să urmărim uneori pe micile ecrane ale televizoarelor noastre, cum falsul şi impostura se amestecă agresiv şi obraznic în cele mai intime agrenaje ale lucrării lui Dumnezeu. Vedem uimiţi cum lucrarea sfântă şi curată a Duhului Sfânt este pângărită şi abuzată de practici şi manifestări care nu fac altceva decât să atragă dispreţul şi necredinţa celor care le văd. Ca urmare, am început să vedem tot mai rar pe Duhul Sfânt manifestându-se între noi, tot mai rar să-i simţim răcoarea apelor Sale care ţâşnesc din inima copiiilor lui Dumnezeu. Unii au dedus că “se ia harul” de la neamuri. Aşa să fie oare? Pentru că nu pot crede şi nici nu pot găsi o bază biblică unei asemenea explicaţii cesaţioniste, înclin să cred că fenomenul îşi are sorgintea în lipsa noastră de sensibilitate faţă de misiunea Duhului Sfânt în Biserica lui Cristos, în modul neglijent şi prefabricat în care emitem azi pretenţia prezenţei Sale în mijlocul nostru.
Înclin să cred că asistăm azi nu numai la o degradare morală fără precedent în sânul societăţii contemporane, dar şi la o pătrundere impertinentă a celui rău în mijlocul nostru. Suntem contemporani cu un fenomen de contrafacere a lucrărilor Duhului Sfânt, la o îngrădire a lucrării Sale prin promovarea unui spirit elitist, prin comercializarea ungerii Sale divine, prin abuzarea în interes personal a lucrărilor Lui.
În epistola către Evrei, suntem atenţionaţi că apostazia “va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului… şi va batjocori pe Duhul harului” (Evrei 10:29). Dacă negarea lui Cristos o face ateismul şi atacul religiilor păgâne, “batjocorirea Duhului harului” are loc azi sub ochii noştri de către oamenii care, ca Samson, încearcă să producă din nou minunea când Domnul nu mai este demult cu ei.

Dacă aş alege o melodie care să ilustreze intenţiile acestui blog, ‘Dor de cer’, cântată de Continental, ar fi una din ele.
În această duminică v-o oferim cu nădejdea că aceste cuvinte vă vor motiva spre un ţel mai înalt în viaţă, şi vă vor aprinde mai înflăcărat dorul de cer.

ÎN VREMURI DE CRIZĂ