„Să alegem ce este drept, să vedem între noi ce este bun” (Iov 34:4)

Avem pururi înaintea noastră o alegere. Clipă de clipă trebuie să decidem. Selectăm din ocaziile şi posibilităţile vieţii inconştienţi că orice alegere ne înclină axul existenţei spre rău sau bine. Acumulăm dreptatea şi binele sau nedreptatea şi răul. Cooperăm astfel prin alegere cu destinul nostru veşnic.
Cuvintele lui Elihu sunt un îndemn spre partea pozitivă a universului, probabil îngrozit de consecinţele alegerilor greşite de până atunci făcute de el şi prietenii săi. Aflaţi în faţa unei enorme suferinţe, aleg nedreptatea şi văd mai degrabă răul, cauze primordiale ale ei. Ochiul lor rău, obişnuit cu răul, îl caută zadarnic în viaţa lui Iov. Dacă nu-l găsesc, îl creează prin fantezie, îl bănuiesc, îl cred. Dintre toate posibilele explicaţii ale crudei realităţi ei le prefere pe cele din partea negativă a spectrului. Şi nu e de mirare. Cum poate oare mintea unui om mărginit să-şi imagineze cauze pozitive producănd rezultate negative? Judecăm cauzele după efecte. Faţă în faţă cu efecte negative, Iov este acuzat de nedreptate şi rău, ca şi cum el ar fi singurul în univers, singura fiinţă care-şi determină soarta prin faptele sale.
În evaluarea realităţii, cei patru prieteni ai lui Iov, sunt foarte tereştri. Ecuaţia lor este una de aici, din lumea de zi cu zi, din cele trei dimensiuni ale efemerului. Dumnezeu nu este decât agentul de plată al meritelor umane. Eşti om bun, El te binecuvintează. Eşti rău, El te pedepseşte. Potrivit unei asemenea filozofii, Iov trebuia să fi păcătuit cumva pentru că suferea. Nu putea suferi decât ca o consecinţă a faptelor sale. Dincolo de cauză şi efect, cei patru nu mai aveau loc pentru Dumnezeu şi planurile Sale. Satana este complet ignorat.
În urma îndelungatei confruntări cu Iov cel neprihănit, pricina laudelor lui Dumnezeu, Elihu vrea să evadeze la antipod. Propune o nouă abordare: „Să alegem ce este drept, să vedem ce este bun între noi”. Vrea să vadă şi faţeta cealaltă a realităţii. Partea pozitivă a universului.
Cuvintele lui mi-au străpuns inima în dimineaţa aceasta când am deschis Scripturile. M-am gândit dintr-odată la noi, la români, la mine şi familia mea, la sufletele pe care mă străduiesc să le îndemn la dreptate şi bine. Doamne, ce bine semănăm cu cei patru! Ca ei, compătimim şi judecăm pe cel căzut în nenorocire fără să ne dăm seama că boala de care suferim noi e mult mai gravă. Ceva mai rău ca bubele lui Iov ne cuprinde sufletul, atunci când alegem nedreptatea şi răul, când din complexitatea vieţii alegem doar negativele care devin sursa inspiraţiilor bârfelor noastre. Vedem nenorocirile altora şi n-avem altceva decât condamnare sau, în cel mai bun caz, bănuiala rea.
Ce s-ar întâmpla cu noi dacă am alege să discutăm despre dreptate şi dacă am alege să vedem binele dintre noi, cu aceeaşi fervoare cu care alegem să vedem răul? De ce oare suntem atât de sensibili la negativ? De ce oare trecem pe lângă cele pozitive lăsându-le pradă nepăsării? Nu remarcăm faptul că robinetul ne-a slujit zece ani la rând cu credincioşie. Nu avem nimic de spus la consecvenţa şi utilul cu care ne-a binecuvântat. Ţinem minte doar faptul că s-a stricat şi nu mai funcţionează. Suntem gata să uităm o viaţă întreagă de bune relaţii cu cineva pentru că ne-a supărat într-o zi.
Scriu aceste rânduri ca victimă şi inculpat al acestui mod de alegere. Mă doare nespus când cineva mă judecă aspru pentru că din greşeală nu l-am salutat, ignorând faptul că am făcut-o de mii de ori până atunci. Mă supără cei care din cele scrise de mine nu-şi aduc aminte decât greşelile de gramatică, sau de literele lipsă din lanţul cuvintelor. Mă deranjează nespus cei care-mi vânează greşelile din predicile mele, cei care mă ţin minte doar din momentele mele de slăbiciune. Toate mă deranjează, dar poate mai mult ca orice este faptul că de foarte multe ori am făcut şi eu la fel cu ei. Poate că cele scrise aici sunt cea mai concludentă dovadă că nu sunt cu nimic mai bun ca alţii. „Este devastator să constaţi că cea mai mare parte a lumii este la fel cu noi restul”. Scriind despre acest defect nu am făcut altceva decât să repet istoria. Şi, Doamne, câte lucruri adevărate, şi câte lucruri bune sunt între noi!

Să dregem iarăşi sfintele altare
Lăsate pradă nepăsării
Curăţind ale Templului odoare
Cu lacrima şi jertfa renunţării

În fumul jertfelor reînoite
Să se ridice rugile-n tărie
Iar albul sacrelor veşminte
Să-mbrace sfânta preoţie.

Iar pâinea caldă, rumenă şi vinul
Să prisosească-n punerea-nainte
Cum cerul tot îşi dăruie seninul
Oglinzii mării liniştite.

La rugăciunea-ncrederii fierbinte
Să coboare Duh în limbile de foc
Şi-n temelii de veşnice Cuvinte
Să repunem scara cerului la loc.

Canalul de televiziune TVR a difuzat un reportaj în legătură cu vizita evanghelistului american Billy Graham în România în anul 1985. Arhivele CNSAS au asigurat documentarea asupra acestei vizite care purta numele de cod: „Evanghelistul”.

Pentru vizionare faceţi click pe imaginea de mai jos:

Pentru unii din comentatorii blogurilor evanghelice, apariţia ştirii că Iosif Ţon a decis să adere la Mişcarea Străjerilor, n-a fost decât o strategie dibace de a deturna atenţia publică de la demersul cărţii „Răscumpărarea memoriei”. Unii chiar etichetau aceasta ca un succes al gazetăriei virtuale, o lovitură sub centură unuia dintre cei mai faimoşi blogheri actuali, Vasilică Croitoru. Se pare că s-au şi decernat premiile. Novicii de noi – începătorii într-ale blogului – am fost, zic aceste guri rele, uşor de păcălit, nu ne-am prins de figură şi ne-am şi repezit la postări cu Ţon şi Străjerii. Oare chiar aşa să fie? Nu cred. Am să vă spun de ce.

Apariţia cărţii „Răscumpărarea meoriei” a scos în evidenţă nevoia unei treziri spirituale, nu doar între penticostalii români, dar şi între baptişti, care ştiau mai dinainte din „Pigmei şi uriaşi” că sistemul actual de conducere al cultelor evanghelice este infestat de elementele vechiului regim, oameni care şi-au vândut fraţii la securitate şi Departamentul cultelor. Ştim acum clar cu toţii că întreaga societate românească din care facem parte integrantă este alterată de modul de gândire şi de lipsa standardelor morale, boală care produce corupţia politică, economică, socială şi religioasă. Indiscutabil că avem nevoie de trezire spirituală. Am început să ne rugăm lui Dumnezeu să aducă vremuri de înviorare, de schimbări majore în ţara noastră. Am discutat subiectul acesta cu reprezentanţi ai celor două culte amintite mai sus, cu păstori şi evanghelişti, care nădăjduiau şi ei într-o schimbare majoră. Din nefericire o aşteptau de la vârf, mai ales prin alegerile de la penticostali. Unii credau cu naivitate că demersul desconspirării colaboratorilor şi informatorilor dintre noi va duce la curăţirea rândurilor personalului clerical de elementele corupte. Iată că alegerile au trecut. Efortul de a semna declaraţii de necolaborare ale pastorilor penticostali a eşuat. Sistemul comunist a rămas neatins. Cei care am militat pentru schimbări majore suntem luaţi în băşcălie. Pe ici colea, câte un informator ori a demisionat ori n-a mai fost ales. Ceilalţi sunt bine. Foncţia – foncţie!

După vizita de Rusalii pe care am făcut-o în ţară, mi-am dat seama mai bine ca oricând că o trezire sprituală ar putea începe de la „rădăcina ierbii” din întrunirile de rugăciune ale „Rugului Aprins” sau „Măslinul”, mişcările de rugăciune iniţiate de penticostali. Mişcarea Străjerilor a venit ca o supriză plăcută urechilor mele dornice de o trezire a neamului nostru. Acum când aud că „Străjerii” dau mână de cooperare cu „Rugul Aprins” şi organizaţia tinerilor „Peniel”, speranţele mele sunt şi mai mari.

Nădăjduiam la un anumit timp că organizarea unor zile de pocăinţă naţională pentru păcatele neamului nostru, în care să includem şi păcatul cooperării cu regimul comunist, ar putea deschide uşa unei treziri. A fost clar pentru mine că o cooperare dintre penticostali şi baptişti la un astfel de eveniment organizat pe oraşe, ar fi foarte dificilă. Dificultatea se ascunde tocmai în modul în care credem noi că trebuie să se comporte oamenii înaintea lui Dumnezeu. Cu siguranţă penticostalii vor fi gălăgioşi, se vor ruga în comun, tare. La orice clipă o astfel de întrunire de pocăinţă poate scăpa de sub controlul pe care şi-l doresc fraţii baptişti şi ar începe manifestări charismatice de care se tem ei atât de mult (De ce oare?). Dar au apărut la orizont Străjerii!

Slăvit să fie Domnul pentru această parte a baptismului românesc care nu se mai teme de darurile spirituale, care le îmbrăţişează, şi care este gata să fie instrumentul lui Dumnezeu pentru trezirea ţării noastre. Mă bucur acum şi de aportul pastorului Iosif Ţon. De cooperarea care se poate face acum între oamenii rugăciunii de la penticostali şi baptişti, împreună cu tineretul penticostal plin de energie şi credinţă. Organizarea acestor zile de pocăinţă pe oraşe ar putea schimba faţa ţării. O trezire sprituală care porneşte de jos în sus, va fi revoluţia care a întârzâiat să vină la neoprotestanţi, douăzeci de ani. Burdufurile vechi şi uscate vor plesni la vinul cel nou pe care-l face Domnul acum.

Democraţia n-a putut folosi la nimic pentru curăţirea cultelor neoprotestante de vechile instrumente ale securităţii. Domnul poate face această epurare printr-o trezire spirituală autentică. Demersurile: „Răscumpărarea memoriei” şi „Pigmei şi uriaşi” fac parte din acest proces de reînoire sprituală. Energiile strârnite de aceste cărţi trebuie folosite spre post şi rugăciune pentru lucrarea pe care Domnul a început-o între noi. Să fim parte din ea. Ea se va face. Cu noi sau fără noi.

Am semnalat deja faptul că Domnul Isus atribuie anumite boli lui Satan și îngerilor lui (demonii, sau duhurile rele) și ne arată că oamenii trebuie eliberați de aceste duhuri pentru a reveni la sănătate.

Să privim acum  la cea mai ciudată afirmație a Domnului Isus referitoare la duhurile rele, să o luăm în serios, ca pe o revelație pe care ne-o dă Cel care este Dumnezeu întrupat și apoi să căutăm să-i înțelegem sensul și, mai ales, aplicabilitatea ei în zilele noastre:
”Duhul necurat, când iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și n-o găsește. Atunci zice: ”Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit. Și când vine în ea, o găsește goală, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiește acolo și starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocma așa se va întâmpla și cu acest neam ticălos” (Matei 12: 43-45 și Luca 11: 24-26).

Domnul Isus ne spune că duhului rău nu-i place să locuiască altundeva decât într-un trup omenesc. Când el a fost scos dintr-un om, rătăcește o vreme prin alte locuri, dar se întoarce apoi la locul de unde a ieșit, să vadă dacă nu cumva va găsi o portiță de intrare. În cazul relatat de Domnul Isus, duhul rău găsește casa goală. La acest punct trebuie să ne oprim. S-a întâmplat ceva ciudat: el a fost scos din omul acela, dar în om n-a fost pus nimic în locul demonului și astfel casa este goală. Aici nu ni se dă nici o altă explicație. Nu cumva găsim în învățătura Domnului Isus un alt pasaj care să ne spună cu ce ar fi trebuit să fie umplută casa aceea? Ba da, îl găsim în Ioan 14: 15-17, 21 și 23:
”Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângăietor, care să rămână cu voi în veac; și anume, Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi.” (14: 15-17)

”Cine are poruncile Mele și le păzește, acela mă iubește; și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.” (14: 21)
”Isus i-a zis: ”Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (14:23).
Ceea ce trebuie să subliniem aici este legătura dintre Domnul Isus ca Persoană și ”poruncile” Lui, sau ”cuvintele” Lui, sau ”învățătura” Lui. Din textele de mai sus și, de altfel, din toată învățătura Lui rezultă clar că nu-L putem separa pe Domnul Isus de învățătura Lui, adică, nu poți să zici: ”Îl primesc pe Domnul Isus ca Mântuitor al meu, dar nu și învățătura Lui, care este prea dificilă.”

Numai dacă îți însușești învățătura Lui (trebuie să o înveți ca să o ai: ”cine are  cuvinele Mele”) și cine trăiește după această învățătură, numai atunci Domnul Isus îți trimite Duhul Sfânt în tine, vine El în tine și Îl aduce pe Tatăl în tine, adică te umpli de întreaga Sfântă Treime. Numai când sunt Ei în tine, casa ta nu mai este goală. Dar trebuie să repetăm și să insistăm: condiția ca Ei să locuiască în tine este ca tu să-ți însușești învățăturile Domnului Isus și să începi să trăiești după ele.

Opusul trăirii după învățăturile Domnului Isus este trăirea în păcat, orice păcat și toate păcatele. Când începi să trăiești după învățăturile Lui, concomitent o rupi cu păcatele și nu mai trăiești în ele.

Sunt două etape care trebuie înțelese și parcurse: (1) ruperea cu păcatele (echivalent cu ieșirea de sub robia duhurilor acestor păcate, adică de sub robia lui Satan), și (2) intrarea sub autoritatea lui Dumnezeu și trăirea după învățăturile Domnului Isus, care reprezintă voia lui Dumnezeu.

Să clarificăm un element important din prima etapă. Este posibil să ți se prezinte jertfa Domnului Isus pentru păcatele tale și să ți se spună că dacă crezi în moartea Lui în locul tău ești mântuit. Tu faci lucrul acesta și, într-adevăr, actul acesta te trece ”de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Fapte 26: 18). Dar! Nu ți se spune că acum trebuie să-ți însușești învățăturile Domnului Isus și să trăiești după ele. În cazul acesta ți-a rămas casa goală, deoarece Domnul Isus nu vine acolo unde nu vine învățătura Lui, deoarece numai ”cine are cuvintele Mele si le păzește (le trăiește), acela Mă iubește” și numai în acela pune Domnul Isus Duhul Sfânt și numai în acela vine El Însuși să locuiască. Deasemenea, numai în situația aceasta nu se mai poate întoarce, deoarece casa nu mai este goală.
Există o confirmare a acestei interpretări în Ioan capitolul opt. Un grup de iudei din Ierusalim au crezut în Domnul Isus. Iată ce ne relatează Ioan:
”Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: ”Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31-32). Acești oameni au făcut primul pas: au crezut în Domnul Isus. Acum, Domnul Isus le spue că trebuie să înceapă să trăiască după învățătura Lui și, când vor face lucrul acesta vor deveni liberi din sclavia păcatului, căci ”oricine trăiește în păcat este sclav al păcatului” (v. 34). Scopul Fiului lui Dumnezeu este să elibereze pe oameni de sub sclavia păcatului (”Dacă Fiul vă va face liberi, veți fi cu adevărat liberi”, v.36) și aceasta se întâmplă numai când oamenii care au crezut în El încep să trăiască după învățătura Lui.
Ceea ce se întâmplă în continuare este șocant. Acești iudei, care au crezut în El, nu admit că ei ar fi sclavi ai păcatului și deci resping învățătura Lui, care i-ar face liberi. Atunci, Domnul Isus le spune, deși ei au crezut în El:
”Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii” (8:44).
Domnul adaugă această explicație a situației acestor oameni: ”Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultați fiindcă nu sunteți din Dumnezeu” (v.47). ”Cuvintele lui Dumnezeu” sunt învățătura Domnului Isus, deoarece El le-a spus deja acestor oameni: ”vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu” (v.28).
Concluzia este că nu este suficient să ”crezi” în Domnul Isus; trebuie și ”să-L asculți”!
Lucrul acesta este confirmat de ceea ce a spus Ioan Botezătorul despre Domnul Isus (fiți atenți la traducerea după original): ”Cine crede în Fiul are viața veșnică, dar cine nu-L ascultă nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Și mai este confirmat de ceea ce scrie în Evrei 5:9: despre Domnul Isus:
”Și după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice.”

Cu acestea, trecem la etapa a doua (după ce omul a crezut în Domnul Isus și în jertfa Lui). Întrebarea teologică fundamentală este: Poate un om care a fost mântuit prin credința în jertfa Domnului Isus să mai fie ocupat de duhurile rele și, implicit, de diavolul? Situația o discută apostolul Pavel în mod teologic și practic în Romani capitolul 6. El se adresează aici celor care s-au făcut una cu Cristos și îi îndeamnă să se considere ”morți față de păcat și vii față de Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom.6:11). Dar imediat apostolul lansează apelul ca aceștia să nu-și mai dea mădularele în slujba fostului stăpân. De ce? Explicându-ne de ce să nu o facă, Pavel ne comunică de fapt o lege fundamentală a omului în această lume: ”Nu știți că dacă vă dați robi cuiva ca să-l ascultați…” (Rom. 6:16).

Orice ascultare de diavolul este un păcat. Când faci un păcat, tu te dai pe tine duhului acelui păcat: un duh de minciună, de mânie, de ceartă, de invidie, de nedreptate, etc. În Efeseni 4:17, Pavel scrie că  cine se mânie  dă ”prilej” diavolului. Cuvântul ”prilej” în limba greacă este aforme și înseamnă ”cap de pod”, sau ”platformă” de operațiuni. Când spui o minciună, duhul de minciună a obținut un cap de pod, sau o bază de operațiuni în tine. El imediat aduce și alte duhuri, fiindcă trebuie să ascunzi minciuna prin prefăcătorie (fățărnicie) și prin alte păcate. Dacă la prima minciună vorbești cu greutate, la a doua ți-e mai ușor, la a treia și mai ușor, până când devii un mincinos de rutină. Să vedem cum explică apostolul Petru ce se întâmlă când spui o minciună. El îi vorbește unui membru al Bisericii astfel: ”Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt?” (Fapte 5:3). Lucrul acesta nu s-a aplicat numai lui Anania, ci se întâmplă întotdeauna când un credincios spune o minciună: el îl lasă pe Satan să intre în el și când rostește minciuna îl minte pe Duhul Sfânt, care este Duhul Adevărului! Nu ar trebui să ne mire, atunci, faptul că în Apocalipsa 21-22, de trei ori se afirmă că cei mincinoși sunt excluși din noua creație, adică din viața veșnică (Apoc. 21:8; 21:27; 22:15).

Să recapitulăm. Duhurile rele sunt specializate în diferite păcate. Când faci un păcat sau altul, duhul acelui păcat capătă bază de operații în tine. El aduce cu sine alte duhuri rele și prin ele ești determinat să faci și alte păcate. În felul acesta, părtășia ta cu Dumnezeu este blocată, fiindcă tu nu mai trăiești în lumină (1 Ioan 1:5-6) și nu mai trăiești după poruncile Domnului (1 Ioan 2:3-5) și nu mai trăiești ca Domnul Isus (1 Ioan 2:6). Dar se întâmplă mai mult: Prin păcatele noastre Duhul Sfânt este întristat (Efeseni 4:25-30) și în cele din urmă este stins (1Tes. 5:18), Așa se face că Pavel îi mustră pe Galateni: ”Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească? Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi, le face oare prin faptele legii, sau prin auzirea credinței?” (Gal. 3: 3 și 5). Pavel clarifică lucrurile când le scrie, mai târziu în Epistolă, că cei ce trăiesc după firea pământească sunt excluși din Împărăția lui Dumnezeu (Gal. 5:19-20). Există deci o situație în care Pavel dă acest verdict: ”v-ați despărțit de Cristos, ați căzut din har” (Gal. 5:4).

Cu acestea, să ne întoarcem la învățătura Domnului Isus. După ce El ne spune că, dacă trăim după învățătura Lui, El își face locuința în noi și se face una cu noi ca o viță cu o mlădiță, El face apel stăruitor (repetat de mai multe ori) să rămânem în El, trăind după învățătura Lui (Ioan 15: 4-14). Dacă nu o facem, Tatăl ne taie, ca pe o mlădiță neroditoare; mlădița este aruncată afară, se usucă și apoi este aruncată în foc și arde (Ioan 15: 4-6).

Știu că mulți ar vrea ca textele pe care le-am citat mai sus să nu fi fost incluse în Biblie, deoarece le încurcă teologia și pacea trăirii în păcat!
Ce se întâmplă cu un credincios care s-a întors la păcate și a ajuns sub robia duhurilor acelor păcate? În primul rând semnalăm învățătura Domnului Isus că duhurile rele produc diferite boli (ex. Luca 13:11-17). Deasemenea, Pavel îi avertizează pe creștinii din Corint să-și examineze și să-și rezolve problema păcatelor în care trăiesc. El scrie ca notă explicativă: ”Din pricina aceasta sunt între voi mulți bolnavi și nu puțini dorm” (1 Cor. 11:30).

Concluzia este evidentă: dacă cei care trăiesc în păcate și din cauza acestora sunt bolnavi, s-ar cerceta și s-ar scăpa de păcate și de duhurile rele din spatele acestor păcate, s-ar face sănătoși!
Să nu ne grăbim să spunem ca necredincioșii că aceasta este superstiție. Medicii ne spun că 70-80% dintre boli nu au o cauză materială, ci una sufletească sau spirituală. Ei spun că dacă s-ar rezolva problema care cauzează boala (cauză care este în suflet sau în spirit) atunci boala ar dispare.
Atunci, cum să ducem pe un credincios ajuns în robia păcatelor și, implicit a duhurilor rele și a diferitelor boli, să se scape de păcate, să se elibereze de duhurile rele și să se facă sănătoși? Pentru aceasta ei au nevoie de școala Domnului Isus pentru vindecare prin eliberare. Dar despre aceasta, într-un alt articol.
Aici este nevoie de un răspuns celor care au obiectat că Domnul Isus nu ne poruncește și nouă, celor din secolul al XX-lea să vindecăm bolnavii, așa cum le-a poruncit ucenicilor Săi.

Vreau să adaug la textele deja citate în ”Clarificări”, ceea ce ne spune Domnul Isus în textul de la sfârșitul Evangheliei după Marcu. Se știe că există câteva manuscrise vechi ale Evangheliei după Marcu care se încheie cu versetul 8, din cap. 16. Alte manuscrise au după aceasta o încheiere foarte scurtă. Altele însă au încheierea lungă pe care o avem noi în Bibliile noastre, de la versetul 9-20, dar pusă în paranteze. Nouă, baptiștilor, ne plac în special versetele 15-16:
”Apoi le-a zis: ”Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.”
Dar nu ne place ce scrie în continuare:
”Iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor vindeca.” Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care–i însoțeau. Amin.”
Nu știm cine și când a adăugat acest sfârșit al Evangheliei după Marcu. Știm însă că ucenicii au învățat pe de rost tot ce i-a învățat Domnul Isus, iar Domnul le-a promis că Duhul Sfânt le va aduce aminte ce i-a învățat El. Ori, dacă credem în inspirația plenară a Sfintei Scripturi, trebuie să credem și în inspirația divină a acestui text. Și mai mult, dacă credem porunca Domnului să mergem și să predicăm Evanghelia la orice făptură și cei ce o vor crede vor fi mântuiți, trebuie să credem și ce ne spune Domnul în continuare despre semnele care vor însoți predicarea Evangheliei. Încă o dată: Noi nu putem lua foarfeca și să tăiem afară ceea ce rațiunea noastră modernă nu poate crede. Aceasta o fac numai teologii liberali. Pentru noi trebuie să fie ”totul sau nimic.”
Eu am decis să cred totul!

Clarificări – de Iosif Ţon

În urma anunţului meu că m-am asociat cu Mişcarea Străjerilor şi a anunţului că sunt ”baptist carismatic”, s-a pornit o furtună de interpretări şi de comentarii pe care nu intenţionez să le comentez; în special nu doresc să calific eu ”spiritul” dezbaterii şi nici limbajul folosit de unii dintre pastorii şi teologii baptişti. Semnalez doar faptul că nebaptiştii se întreabă stupefiaţi: Ce au baptiştii de se sfâşie între ei în felul acesta?
În loc să mă angajez în a da replici, sau în a răspunde celor care s-au grăbit să mă desfiinţeze într-un fel sau altul, voi căuta să-mi clarific poziţia de baptist carismatic, în special pentru cei care mă iubesc şi care de-a lungul anilor s-au hrănit cu predicile şi cu cărţile mele şi cărora li s-a creat în mod intenţionat impresia că i-am trădat printr-o schimbare radicală de direcţie.
Cuvântul ”carismatic” vine de la cuvântul grecesc harismata, folosit de apostolul Pavel în introducerea la discuţia lui extinsă despre darurile Duhului Sfânt din 1 Corinteni 12-14:
”În ce priveşte darurile spirituale (harismata), nu voiesc, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă.” Ceea ce în traducerea română este redat prin două cuvinte, ”darurile spirituale”, sau ”darurile duhovniceşti”, în originalul grec este un singur cuvânt: harismata. Pentru a-i uşura cititorului urmărirea argumentării mele, voi cita aici afirmaţiile esenţiale ale lui Pavel despre aceste ”daruri”, sau ”harisme”, sau ”carisme.”
”Şi fiecăruia i se dă arătarea (manifestarea) Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoaştere, datorită aceluiaşi Duh: altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni, altuia proorocia; altuia deosebirea duhurilor, altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh; care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.” (1 Corinteni 12:7-11) Apoi, Pavel face câteva explicaţii:
”Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea, prooroci; al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi al vorbirii în felurite limbi.
”Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul vindecărilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?” (12: 28-30).
După ce, în continuare, Pavel ne arată că este o cale mai bună decât calea darurilor, adică dragostea (cap.13), în capitolul 14, apostolul discută pe larg două dintre aceste daruri: prorocia şi vorbirea în limbi. Iată cum începe el această discuţie:
”Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti (harismata), dar mai ales să prorociţi. Într-adevăr, cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi cu duhul el spune taine. Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângăiere. Cine vorbeşte în altă limbă se zideşte pe sine însuşi; dar cine prooroceşte zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi” (14:1-5).
După o serie lungă de explicaţii şi reglementări de aplicare a acestor daruri în Biserică, Pavel conchide:
”Astfel, deci, fraţilor, râvniţi (aspiraţi) după proorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (14:39-40).
Problema din epoca modernă este creată de cei care au decis că o bună parte dintre darurile listate de Pavel au încetat să mai fie date îndată după terminarea scrierii Noului Testament.
Trebuie să spunem răspicat că nu există nici o indicaţie în textul Noului Testament că Duhul Sfânt nu mai dă aceste daruri de atunci încoace. Dimpotrivă, vom vedea care sunt argumentele din textul Noului Testament că aceste daruri nu s-a intenţionat să fie date numai primei generaţii de creştini, apoi ele să înceteze, ci dimpotrivă.
Apostolul Pavel nu dă să se înţeleagă în nici un fel că aceste daruri vor înceta în cursul istoriei creştinismului. Singura lui preocupare este să reglementeze forma lor de manifestare!
Acum, după ce în secolul al 20-lea a apărut o enormă mulţime de creştini care cred că Duhul Sfânt dă şi astăzi toate aceste daruri şi care au căpătat numele de ”carismatici”, problema rămâne exact cea pe care a observat-o apostolul Pavel: nevoia de definire a formei de manifestare a acestor daruri. Să clarificăm deci: toţi carismaticii cred că Duhul Sfânt împarte şi astăzi toate darurile listate de Apostolul Pavel în 1 Corinteni 12. Ei se împart în diferite grupări, biserici şi chiar culte, prin forma de manifestare a acestor daruri.
Trebuie să mai semnalăm un fenomen cu totul remarcabil. Cei ce acceptă să vină în mişcarea carismatică, adică să nu mai pună bariere Duhului Sfânt, să nu-L mai limiteze spunându-I ei ce daruri să dea şi ce să nu dea, trăiesc o mare descătuşare, o mare eliberare şi o mare bucurie care se manifestă prin exuberanţă, prin ridicarea mâinilor în adorare, şi prin alte manifestări care pe cei înţepeniţi în răceala clasică îi deranjează. Cei ”treziţi” la realitatea puterii transformatoare a Duhului Sfânt şi la realitatea acţiunilor Lui dumnezeieşti, manifestate prin harismata, prin darurile spirituale miraculoase, ascultă ce zic psalmiştii:
”Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului. Slujiţi Domnului cu bucurie; veniţi cu veselie înaintea Lui… Intraţi cu laude pe porţile Lui! Intraţi cu cântări în curţile Lui!” (Psalmul 100:1-2,4).
”Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui! Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor! Să laude Numele Lui cu jocuri (dansuri), să-L laude cu toba şi cu harfa! (Psalmul 149: 1-3)
”Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul în Locaşul Lui cel sfânt… Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă; lăudaţi-L cu alăuta şi harfa! Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri (dansuri); lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul. Lăudaţi-L cu chivale zângănitoare. Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmul 150: 1-6).
Evreii, într-adevăr, şi astăzi dansează un fel de horă în sinagogile lor, cu nişte cântări exuberante şi cu o bucurie debordantă. Unii din mişcarea carismatică au împrumutat de la evrei acest fel de manifestare, pe când unii de la noi au repulsie faţă de astfel de manifestări de bucurie şi preferă să stea înţepeniţi în băncile lor şi să cânte cântări adormitoare şi de foarte multe ori triste.
Acesta este unul dintre multele exemple care ar putea fi date cu privire la forma de manifestare în casa Domnului şi în orice adunări ale copiilor lui Dumnezeu. Adăugaţi la aceasta felul de muzică folosit de unii şi de alţii. Şi altele.
Voi căuta acum să mergem mai în adâncime. Pentru aceasta, ne vom îndrepta acum atenţia spre învăţăturile Domnului nostru Isus Cristos.
Prin toată învăţătura Lui, Domnul Isus ne înfăţişează situaţia din lume ca pe două împărăţii în conflict. Pe Diavolul, El îl numeşte ”stăpânitorul lumii acesteia” şi pe Sine se înfăţişează ca pe cel ce năvăleşte în casa celui tare ca să-i jefuiască bunurile, adică să-i smulgă pe oameni de sub stăpânirea lui. Domnul Isus îşi defineşte propria moarte ca acţiunea prin care face ”răscumpărare pentru mulţi.” Răscumpărarea era acţiunea de cumpărare pentru eliberare a unui sclav. Dar acţiunea Domnului Isus pentru eliberarea oamenilor din sclavia Diavolului nu se limitează nicidecum la cruce, ci începe prin predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin vindecări şi prin scoateri de demoni.
Astfel, predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu este sămânţa care cade într-o inimă bună, care o înţelege şi care o cultivă cu răbdare până aduce rod, care este asemănarea cu Dumnezeu şi cu Fiul Său şi, de asemenea, multiplicarea (treizeci, şaizeci, o sută). Dar scoaterea demonilor face parte din aceeaşi luptă dintre cele două împărăţii. ”Dacă eu scot demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28). De asemenea, bolile pot fi cauzate de stăpânire demonică: femeia gârbovă de spate ”era stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă” şi Domnul Isus explică că pe femeia aceasta ”Satan o ţinea legată de optsprezece ani” şi că ea ”trebuia dezlegată de legătura aceasta” (Luca 13: 10-16). Domnul Isus arată legătura dintre boala fizică şi dominaţia păcatului atunci când I se aduce un paralitic pe targă şi El începe vindecarea lui prin declaraţia. ”Îndrăzneşte, fiule! Păcatele tale sunt iertate.” (Mat. 9:2)
Prin urmare, în lupta Lui împotriva împărăţiei lui Satan, Domnul Isus face trei lucruri: predică Împărăţia lui Dumnezeu (le explică oamenilor ce înseamnă să ieşi de sub puterea lui Satan, să intri sub stăpânirea lui Dumnezeu şi cum să trăieşti ca să rămâi sub această stăpânire), scoate din oameni demonii şi le vindecă bolile. Dar acum urmează un fapt de o importanţă crucială: Domnul Isus dă exact aceste trei însăcinări şi celor 12 apostoli când îi trimite în misiune: ”Pe drum, predicaţi şi ziceţi: “Împărăţia cerurilor este aproape!” Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe leproşi, scoateţi afară demonii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10: 6-7), dar mai înainte ni se spune că ”le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să vindece orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” (v.1) Aceeaşi poruncă le-o dă şi celor 70 de ucenici când îi trimite şi pe ei în misiune: ”În orice cetate veţi intra şi unde vă vor primi, să mâncaţi ce vi se va pune înainte; să vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo şi să le ziceţi: ”Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” (Luca 10: 9-10). Aceştia din urmă s-au întors cu mare bucurie zicând: ”Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău”. După ce Domnul le atrage atenţia că motivul pentru cea mai mare bucurie este faptul că numele lor este scris în ceruri, Domnul Isus le explică ce a făcut El cu ei: ”Iată că v-am dat putere ca să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului; şi nimeni nu vă va putea vătăma”. Dar mai presus de toate, Domnul Isus le spune că acţiunea lor a fost o biruinţă cosmică împotriva lui Satan: ”L-am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer!” (Luca 10:17-24).
Prin urmare, Domnul Isus ne înfăţişează două împărăţii în conflict, ni se înfăţişează pe Sine ca Cel care a pornit războiul împotriva împărăţiei lui Satan şi pentru aducerea oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, prin predicarea Împărăţiei Lui, prin vindecări şi prin scoateri de demoni, dar vedem apoi că El îi trimite pe toţi ucenicii care au făcut şcoala Lui să se angajeze în aceeaşi luptă, cu aceleaşi obiective şi cu aceeaşi putere.
Întrebarea crucială pentru noi astăzi este aceasta: Misiunea aceasta dată ucenicilor şi autoritatea şi puterea date lor s-au limitat la ucenicii din prima generaţie? Oare ele nu s-au dat şi generaţiilor de creştini de după apostoli?
Eu cred că S-au dat tuturor ucenicilor lui Isus din toate generaţiile care urmau să vină, până la sfârşitul istoriei. Un prim indiciu în acest sens este rugăciunea Domnului Isus la încheierea propriei Sale misiuni:
”Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri pe când sunt încă în lume pentru ca ei să aibă bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, aşa cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume… Și Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin Cuvântul lor” (Ioan 17: 13-20).
Să adăugăm la acestea ceea ce le spune Domnul Isus ucenicilor în seara când li s-a arătat prima dată după înviere:
”Isus le-a zis din nou: ”Pace vouă! Cum M-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi!” După aceste cuvinte, a suflat peste ei şi le-a zis: ”Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20: 21-23).
Paralela între modul în care L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume şi modul în care îi trimite Fiul lui Dumnezeu pe ucenicii Săi în lume, cu câteva zile înainte de plecarea Lui la cer, este clară: El îi trimite cu aceleaşi însărcinări şi cu aceeaşi autoritate şi putere care le vine din Duhul Sfânt, exact aşa cum şi Lui şi ucenicilor le vine din Duhul Sfânt! Este evident că această însărcinare dată ucenicilor ne este dată şi nouă.
A spune că nu este aşa, deoarece, imediat după ce apostolii au terminat de scris Noul Testament, Duhul Sfânt a decis să nu mai dea darurile sau puterile miraculoase credincioşilor, ar însemna că Domnul Isus a început o luptă între Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Satan, i-a angajat şi pe ucenicii Săi în ea, dar apoi a zis:
”Ne oprimn aici. Este prea primejdios să vă dau aceste însărcinări şi aceste puteri, deoarece unii abuzează de ele. Mai bine oprim războiul! Mai bine concentraţi-vă numai pe rostul morţii Mele ca fiind doar ca să vă aduc în cer. Propovăduiţi numai credinţa în moartea Mea ca fiind cheia pentru a veni în cer şi nu vă mai implicaţi în lupta cu demonii, în vindecarea bolnavilor şi în alte manifestări ale puterii Duhului Sfânt!”
Studiaţi cu atenţie tot ce am scris mai sus şi alte afirmaţii ale Domnului Isus pe această temă, şi veţi vedea că ceea ce am scris eu în paragraful de mai sus – ca pe o imaginaţie – este o foarte bună reprezentare a poziţiei cesaţioniştilor.
Dar, să-i lăsăm pe ei în pace (dacă o au) şi să ne uităm la implicaţiile faptului că Domnul Isus ne trimite în războiul contra lui Satan şi a îngerilor lui. El ne trimite cu aceleaşi trei obiective pe care le-a avut El Însuşi: Să predicăm despre Împărăţia lui Dumnezeu, să alungăm demonii şi să-i vindecăm pe oameni.
Toată învăţătura Domnului Isus a fost despre un singur subiect: Împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, toată învăţătura Domnului Isus şi toate poruncile Lui trebuie să fie în centrul atenţiei noastre: să le trăim noi înşine şi să-i învăţăm şi pe alţii să le trăiască. Să ţinem cont de ce ne-a spus El, că numai cei ce au învăţăturile Lui şi trăiesc după ele vor moşteni Împărăţia cerurilor şi numai în aceia vin să locuiască şi Duhul Sfânt, şi Domnul Isus şi Dumnezeu Tatăl (Ioan 14: 15-24 şi 15:1-14).
Să ţinem, de asemenea, cont de faptul că poţi profeţii în Numele Lui, poţi scoate demoni în Numele Lui şi poţi face alte minuni în Numele Lui (vindecări, etc.), dar dacă n-ai trăit după învăţătura Lui, adică ai trăit în păcate, în corupţie, El îţi va spune : ”Niciodată nu v-am cunoscut” (Mat. 7: 21-26).
Dincolo de aceste precizări cu caracter de fundaţie, trebuie să credem că El ne trimite în lume ca soldaţi în armata Lui împotriva Diavolului şi a demonilor lui şi ne înzestrează cu darurile miraculoase ale Duhului Sfânt care ne sunt absolut necesare în această luptă.
Dincolo de acestea urmează întrebarea crucială de astăzi: Ce forme va lua această luptă? În ce fel vom exercita aceste daruri, sau puteri miraculoase? De aici, de la aceste întrebări, urmează uluitoarea varietate pe care o vedem în mişcarea carismatică.
Vom încerca să răspundem la aceste întrebări într-un alt material pe această temă. Dar subliniem că acestea sunt probleme de forma de manifestare, de care am vorbit mai la început.
Să redefinim situaţia. A fi carismatic înseamnă a crede că Domnul Isus n-a abandonat războiul împotriva împărăţiei lui Satan după o primă generaţie şi Duhul Sfânt n-a încetat să-i echipeze pe credincioşi cu darurile miraculoase necesare pentru această luptă. În războiul acesta sunt şi aberaţii şi exagerări şi greşeli de învăţătură. Dar acestea nu pot fi atribuite tuturor carismaticilor. Unii fac tocmai lucrul acesta. De îndată ce te declari carismatic, caută în internet şi îţi atribuie toate aberaţiile altor carismatici şi toate greşelile lor de doctrină, de învăţătură, de mod de viaţă. Lucrul acesta este o nedreptate şi ”nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta!” (1 Corinteni 6:9).

VIZIONARI AI LUI HRISTOS !

Ieremia 1:11-12

Liderul vizionar vede lucrurile care inca nu sunt, ca si cum ar fi, pentru ca Dumnezeu le cheama in fiinta. Cand Dumnezeu ne cheama la slujire, El ne deschide ochii. “In anul mortii imparatului Ozia, am vazut pe Domnul!”, marturiseste profetul Isaia. “Pe la amiaza, imparate, pe drum am vazut o lumina!” exclama apostolul Pavel. Proorocul Habacuc se plange, “Pentru ce ma lasi sa vad nelegiurea?” Si parca, Dumnezeu ii raspunde: “Ferice de tine, ca vezi! Cei mai multi nu vad!” In fata unui zid ai nevoie sa se deschida o fereastra ca sa vezi dincolo!

1. Pastrarea Unitatii in Diversitate a miscarii baptiste din Romania dobandeste o noua perspectiva in lumina Statutului votat de Congresul Cultului si recunoscut de Guvernul Romaniei.

Organizarea institutionala a bisericilor locale in comunitati bisericesti teritoriale, cuprinzand de regula cateva judete, precum si in Uniunea Baptista la nivel national, asigura cadrul legal de reprezentare in fata Statului si de exprimare a unitatii doctrinare a baptistilor din Romania.

Principiul „Asocierii” prevazut in Statut (art.1 lit.b) stabileste ca:

Bisericile baptiste din România sunt biserici surori. Ele se asociază cu scopul de a se sprijini reciproc, de a susţine împreună mărturia creştină, de a veghea la păstrarea nealterată a învăţăturilor Sfintelor Scripturi, de a colabora în misiune şi de a-şi apăra libertatea religioasă.

Daca in comunism, Uniunea Baptista dicta asupra conduitei bisericilor locale, noul Statut garanteaza autonomia si libertatea acestora:

Daca dupa 1989, asocierea bisericilor baptiste la nivel national se facea numai in cadrul institutional, in structuri cultice cu personalitate juridica, actualul Statut (art.1 lit.c) prevede:

Organizarea informala a bisericilor in cercuri misionare nationale, fara personalitate juridica, fara comitete si functii de conducere, ar putea reprezenta mijlocul revigorarii spirituale si misionare a bisericilor baptiste din Romania. Respect fiecare conducere a Uniunii Baptiste care respecta autonomia bisericii locale; sustine interesele bisericilor in fata autoritatilor Statului; si incurajeaza unitatea in diversitate, precum si diversitatea in unitate. Ca baptisti, nu suntem toti de aceeasi parere, dar ne respectam unii pe altii. Cred ca principiul baptist universal: „In lucrurile esentiale, UNITATE, iar in cele ne-esentiale, LIBERTATE” se aplica si in cazul bisericilor baptiste din Romania.

2. “Motoarele” unei noi Miscari Spirituale. In plan spiritual, fara putere de sus, orice institutie bisericeasca si orice strategie omeneasca sunt falimentare. A.W.Tozer scrie ca suntem gresiti atunci cand incercam sa invingem apeland doar la “un front unit”. Crucile din cimitir, spune el, prezinta un front unit, dar ele stau mute si neajutorate in timp ce lumea trece pe langa ele. (The Divine Conquest).

In comunism, institutiile cultice de reprezentare au fost de multe ori folosite pentru a suprima innoirea spirituala. Dupa revolutie, ne-am imprastiat in zeci de directii si nici o institutie cultica nu ne mai poate aduna eficient. Institutiile cultice pot impune uniformitate, dar nu pot crea acea unitate duhovniceasca motivatoare pentru care S-a rugat Mantuitorul. (Evanghelia dupa Ioan 17)

Prin natura lor, institutiile de reprezentare au menirea de a veghea la pastrarea valorilor biblice si a traditiei evanghelice; chiar de a solidariza bisericile in fata unor pericole; dar nu pot da nastere unor miscari spirituale viguroase. In Israel, preotul conducea inchinarea rituala si pastra traditia; profetul, dimpotriva, provoca poporul spre noi orizonturi spirituale si demola formalismul religios. Miscarea baptista are nevoie atat de echilibrul si stabilitatea institutionala, cat si de provocarea profetica si mobilizarea spirituala din partea unor lideri vizionari.

Numai acolo unde oamenii vin impreuna pentru ca impartasesc aceeasi viziune se aprinde flacara pasiunii pentru Dumnezeu si a compasiunii pentru oameni. Viziunea impartasita impreuna, aduna, motiveaza, descatuseaza energii spirituale si atrage resurse. Merg doi oameni impreuna daca nu se invoiesc, intreaba proorocul Amos. Actualul Statut ofera posibilitatea coagularii spirituale informale in cercuri misionare nationale de biserici care impartasesc aceeasi viziune. Aceste cercuri misionare ar putea reprezenta adevarate „motoare” care sa descatuseze potentialul spiritual din miscarea baptista.

Institutionalizarea excesiva, pe de o parte, imprastierea sau competitia, pe de alta parte, vor aduce numai regres spiritual in miscarea baptista. Boabele de grau pastrate in containere sunt bune si pentru coliva!!! Cele imprastiate pe drumuri si lasate de izbeliste sunt ciugulite de pasari! Numai boabele de grau semanate in ogor privind spre recolta viitoare, vor face sa creasca holdele Imparatiei si ale unui seceris spiritual bogat! Dar nu exista si ispite in aceasta organizare informala? Nu vor fi folosite aceste cercuri pentru lupte interne?

3. Imparatia si Parohialismul. Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat orice biserica sau confesiune crestina. Cand apostolul Barnaba a ajuns in Antiohia (Fapte 11:23) a vazut harul lui Dumnzeu si s-a bucurat. Barnaba nu „a vazut” ca grecii se imbracau altfel decat evreii, nici ca mancau alte meniuri sau ca foloseau altfel de instrumente si o alta muzica pentru a-L lauda pe Dumnezeu. Barnaba i-a indemnat pe toti sa ramana cu inima hotarata alipiti de Domnul Iisus.

Parohialismul se manifesta in orice biserica sau confesiune religioasa si reprezinta de fapt problema prestigiului, controlului si puterii. Lumea patrunde in biserici nu atat prin forme si manifestari exterioare, cat prin motivatiile ascunse ale inimii. Experienta de la Dalles m-a invatat ca acolo unde dispare tentatia puterii si a controlului, dispare si lupta intre frati.

In biserica Bunavestire (care se aduna duminica dimineata la Sala Dalles), fiecare credincios este invitat sa isi deschida casa pentru a avea „biserica in casa” sau este invitat sa se implice intr-un grup de ucenicie. Fiecare credincios, barbat sau femeie, are posibilitatea sa se implice in slujirea si indrumarea unui grup mic, in masura dedicarii personale si a maturitatii spirituale. Fiecare se califica in aceasta slujire potrivit cu roada pe care o aduce. Daca privesti in urma ta si vezi ca nu te urmeaza nimeni, nu esti lider! Deci, nu e vorba de „pozitie” stabilita prin adunarea generala sau prin hotarare de comitet. Cine nu mai are pe cine sluji, nu mai este lider (slujitor)!

Comitetul bisericii Bunavestire se aduna de aproximativ patru ori pe an pentru planificare strategica si administrarea fondurilor bisericii (Atentie nu preluati forma, fara fond!). Liderii grupurilor mici, in schimb se intalnesc in fiecare saptamana sau cel putin o data la doua saptamani. Nimeni nu poate fi membru in comitet daca nu se califica prin slujirea ca lider in grupurile mici. Nu exista competitie pentru comitetul bisericii, deoarece implinirea fiecaruia vine din slujirea in grupurile mici. Comitetul functioneaza ca „organ colectiv” de decizii in problemele financiare, de directie strategica si de disciplina, atunci cand este cazul. Pastoresc biserica impreuna cu liderii grupurilor mici.

In zadar tinem predici prin care vestejim lupta pentru pozitii, daca in biserica „inaltam” functiile si nu „eliberam” slujirea. Sloganul: „I-am ales, deci trebuie sa-i ascultam!” ar trebui sa faca loc principiului „Ne slujesc ca modele, deci merita sa-i urmam!”. Cine vrea sa controleze lucrarea lui Dumnezeu impune propriile lui limite extinderii Imparatiei Sale. Avem nevoie de incredere in creativitatea „madularelor bisericii” sub calauzirea si inspiratia Duhului Sfant. „Caci Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia!” 2 Corinteni 3:17

4. Viziunea Viitorului care Inflacareaza Prezentul! In anii ’70, pastorul Liviu Olah vedea ziua cand in Romania se va predica Evanghelia pe stadioane, la radio si la televiziune; vedea ziua cand va avea libertatea sa boteze in apele Crisului; vedea ziua cand copiii vor invata Biblia in scoli; vedea ziua cand nu va mai fi slavit omul, ci Hristos. Vedea ziua cand bisericile vor fi pline de oameni care se roaga; vedea ziua cand Romanii vor fi misionarii lumii!

Ziua aceea a venit, dar oare pentru cati?

La intrebarea: Ce vezi prin credinta?, roaga-te si incearca sa raspunzi:

Personal, prin credinta,

Vestea buna este ca aceasta miscare spirituala este posibila acum! Trebuie numai ca duhul de judecata sa dispara dintre noi; sa ne bucuram de harul lui Dumnezeu care lucreaza in bisericile care au o alta viziune, o alta strategie misionara si de ce nu, chiar o alta traditie decat noi.

APEL CATRE PASTORI

Robert Putnam, profesor al universitatii Harvard a descris individualismul societatii Occidentale in articolul intitulat “Bowling Alone”. <Bowling> este jocul de popice care in mod normal se joaca in echipa. <Alone> inseamna singur. Cu alte cuvinte ne facem ca jucam in echipa, dar fiecare arunca bila pe culoarul lui. Bisericile sunt menite sa aduca oamenii impreuna ca familie duhovniceasca. Spiritul lumii ne face sa alergam fiecare pe culoarul lui. Cand trofeul sunt pozitiile sau functiile, spiritul lumii este inflacarat, iar Duhul lui Dumnezeu ajunge sa fie intristat. Iata de ce coagularea informala a bisericilor in jurul unor viziuni biblice si a spiritului de sacrificiu reprezinta singura solutie viabila pentru revigorare spirituala si misionara.

Indemn dar, pe acei pastori sau lideri care au o viziune clara a misiunii lor in biserica si in lume, sa ia initiativa si sa invite la colaborare in rugaciune, evanghelizare, slujire si misiune, alti pastori si alte biserici, si astfel, sa se formeze cercuri misionare la nivel national (CMN).

Cercurile misionare nationale trebuiesc initiate de lideri cu viziune si nu de institutiile cultice (comunitati teritoriale sau Uniune). Cand preotul Iosif Trifa a initiat “Oastea Domnului”, i s-a cerut sa o numeasca <Oastea Bisericii>, iar conducatorul grupului de ostasi dintr-o localitate sa fie numit din oficiu, preotul paroh in functie. Iosif Trifa a exclamat indurerat: “Aceasta ar insemna sfarsitul Oastei! Oastea nu este o organizatie, ci un voluntariat duhovnicesc.”

Institutiile cultice au rolul lor de reprezentare si conservare. Nu asteptati schimbarea si revigorarea spirituala de la programe institutionale! Imparatia lui Dumnezeu este “o samanta”, nu “un program”! Veniti sa destelenim un ogor nou si sa nu mai semanam intre spini!

Invit pe toti cei ce doresc sa inteleaga si sa experimenteze Biserica in Spiritul Apostolic, sa imi scrie pe adresa: vtalos@aol.com

Pastor, Vasile Al. Talos

De ce nu sunt cesaționist

Cesaționismul este teoria că darurile miraculoase ale Duhului Sfânt, adică profeția, darul minunilor, darul vindecării și cel al limbilor, au încetat de la data când s-a terminat scrierea Noului Testament. Cuvântul ”cesaționism” vine din limba engleză, unde to cessate înseamnă ”a înceta”.

Ideea de bază a acestei teorii este că la data terminării scrierii Apocalipsei Duhul Sfânt a intrat în tăcere, adică, de atunci încoace El n u mai vorbește nimănui.

Ideea cesaționiștilor este că atunci când Duhul Sfânt vorbește cuiva, El dă revelație și, spune teoria, procesul de revelație s-a încheiat odată cu scrierea ultimei cărți din Noul Testament. Greșeala lor fundamentală este că ei nu fac distincție între revelație și călăuzire. Duhul Sfânt nu vorbește numai ca să dea revelație, ci vorbește credinciosului ca să-i dea călăuzire. Acțiunea de călăuzire a Duhului Sfânt este atât de importantă încât ea face parte din definiția fiilor lui Dumnezeu: ”Căci toți cei e sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14).

Cesaționiștii spun că în relația noastră cu Dumnezeu, nu trebuie să ne așteptăm ca El să ne vorbească direct, prin voce audibilă, sau în duhul nostru, sau în mintea noastră. Noi avem acum Scriptura, și Dumnezeu nu ne vorbește decât prin Cuvântul Său scris în Scriptură. Duhul Sfânt doar ne iluminează mintea ca să înțelegem Scripturile.

Ca să înțelegem rădăcinile istorice și filosofice ale cesaționismului, trebuie să mergem înapoi în timp și să urmărim ce s-a întâmplat în Europa în ultimii 250 de ani.

Pe la anul 1750, în Franța a apărut mișcarea filosofică numită iluminism. Practic, aceasta însemna ateism. Ideea fundamentală era anti-religioasă:  se afirma că religia este superstiție și că știința a iluminat mințile oamenilor ca să nu mai creadă în supranatural, în Biblie, în minuni.

O serie de filosofi creștini, influeințați de iluminism, în sensul că au acceptat că minuni nu se întâmpă, dar care n-au putut abandona credința în Dumnezeu, au formulat următoarea credință:

Dumnezeu a conceput universul, l-a creat, i-a fixat legi după care să funcționeze, i-a imprimat energia necesară și l-a pornit, dar de atunci nu mai intervine în sistem, prin urmare, minuni nu se mai întâmplă și profeție nu există, deoarece Dumnezeu nu mai intervine să spună cuiva ce se va întâmpla în viitor. Acest sistem de gândire se numește deism.

Pe la anul 1830, un grup de teologi germani, care simpatizau cu iluminismul și cu deismul, dar care voiau să rămână profesori de teologie, și-au zis: Noi nu mai putem crede în minunile din Biblie și nu mai putem creede că au existat profeții. Atunci, cum să explicăm faptul că în Biblie sunt relatate minuni și profeții? Ca să răspundă la această întrebare, adică să spună că minunile și profețiile sunt o invenție umană, ei au născocit următoarea strategie: Schimbăm data scrierii cărților din Biblie în care există minuni și profeții. Astfel, spunem că cele cinci cărți din Pentateuh n-au fost scrise de Moise pe la anul 1400, ci multe secole mai târziu. Evreii, au zis ei, nu știau să scrie și și-au transmis istoria verbal, și astfel, prin transmitere orală timp de sute de ani, s-au creat legendele despre eliberarea din Egipt, despre trecerea Mării Roșii, despre minunile de la Sinai, etc.

Trebuie să subliniem răspicat că ei nu au decoperit date istorice pentru teoria lor, ci aveau doar programul diabolic ”să dovedească” că minunile din Pentateuh nu au avut loc.

O altă carte în care se relatează multe minuni și, mai ales, multe profeții, este cartea care poartă numele ”Daniel”. Daniel a trăit în Babilon aproximativ de la anul 620 până prin anul 530 inainte de Cristos. Daniel a trait mai multe minuni, dar ceea ce este mai miraculos este faptul că Daniel a avut vedenii despre imperii care vor veni în viitor: imperiul persan, imperiul grecesc, imperiul roman.  Teologii germani au venit cu următoarea ”explicație” a fenomenului acestor profeții: Cartea ”Daniel” a fost scrisă de un anonim pe la anul 150 î.Cr., după evenimentele descrise în carte și a fost doar atribuită lui Daniel din Bablion.

În Noul Testament, cele patru Evanghelii sunt cărțile cele mai pline de minuni. Iată cum le ”explică” acești teologi: Ele n-au fost scrise de apostoli și de martori oculari ai evenimentelor, ci au fost scrise pe la anii 80, 90, sau chiar 100. Până atunci, evenimentele au fost transmise oral și astfel au fost inventate minunile lui Isus și învierea Lui. Ca să aibă credibilitate, autorii anonimi au atribuit aceste cărți unor oameni din prima generație de creștini: lui Matei, Marcu, Luca și Ioan.

Acești teologi se numesc liberali și ei au creat teologia liberală.

Trebuie să subliniem încă odată, foarte răspicat: Teologii liberali n-au găsit documente istorice pe baza cărora să-și formeze teoriile. Ei au inventat teoriile lor ca să poată spune că minunile și profețiile n-au avut loc. Fiindcă teologii aceștia aveau mare prestigiu, ei decretau că ”știința a dovedit”, dar n-au adus absolut nici o dovadă în sprijinul teoriilor lor. Dar o mare parte dintre creștinii din apus i-au crezut șli au încetat să mai creadă în Biblie. Așa s-au golit bisericile din Europa apuseană.

Să reținem datul fundamental: Teologii liberali susțineau că minunile și profețiile scrise în Biblie nu au avut loc, deoarece, conform iluminismului și deismului, minuni și profeții nu se întâmplă.

Teologii și credincioșii care au refuzat să accepte ideile liberale au fost denumiți fundamentaliști și au fost luați în derâdere ca inculți și înapoiați. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, însă, credincioșii biblici și-au făcut Seminariile și Universitățile lor, la același nivel academic ca cele liberale. Cercetătorii și profesorii din aceste școli, care și-au zis evanghelice (pentru a se distinge de fundamentaliști), au dovedit cu date istorice și logice că Biblia este adevărată, adică au dovedit că autorii cărților sunt cei cărora le sunt atribuite și că ele conțin adevăruri istorice. Cu alte cuvinte, ei au adus dovezi clare că minunile și profețiile din Biblie au avut loc așa cum scrie Scriptura.

Teologii evanghelici, ca și cei fundamentaliști, sunt și ei oameni, și sunt și ei supuși influiențelor vremii lor. Unii dintre ei și-au lăsat mintea cucerită și dominată de gândirea modernistă. Să ne amintim că ideea fundamentală a gândirii moderniste este că minuni și profeții nu se întâmplă. Unii teologi fundamentaliști, și unii  evanghelici au lăsat să le pătrundă  în gândire această idee modernistă. Dar ei au făcut în gândirea lor un compromis: ei au afirmat și afirmă că în vremurile biblice au avut loc minuni și profeții, dar că de la vremurile biblice încoace minuni și profeții nu mai au loc. Compromisul acesta se numește cesaționism.

Cesaționiștii afirmă că în vremurile biblice au avut loc minuni și profeții, dar de atunci încoace ele nu se mai întâmplă, deoarece Dumnezeu a decis ca darurile miraculoase să înceteze!

Trebuie să subliniem hotărât că nu există nici un fel de dovezi care să sprijine această teorie. Ea a fost inventată de mințile moderniste, fundamentaliste și evanghelice, care nu pot crede că în vremurile noastre se mai întâmplă minuni și  profeții.

Eu consider că această teorie trebuie numită deism biblic.

Deismul filosofic spune că Dumnezeu a creat universul, i-au fixat legi, i-au dat energia inițială și l-a pornit, dar că apoi nu mai intervine.

Deismul biblic spune că Dumnezeu a inspirat scrierea Bibliei, în care ne-a dat legile după care să trăim, apoi ne-a pus la dispoziție și energia necesară pentru trăire creștină, dar apoi nu mai vorbește și nu mai intervine, adică nu mai face minuni și nu mai dă profeții.

Teologii fundamentaliști, și cei evanghelici care propagă cesaționismul au golit viața creștină actuală de prezența și de activitatea lui Dumnezeu.

Făcând acest compromis cu gândirea modernistă, ei fac să fie foarte ușor saltul la totala negare a lui Dumnezeu.

Ei golesc bisericile de prezența vie a lui Dumnezeu. De aici până la moarte este un singur pas.

Trebuie să vedem că în creștinism a avut loc o reacție foarte puternică împotriva cesaționismului.

Pentecostalii (1901), apoi carismaticii (1960) au fost cei care au abandonat cesaționismul. Apoi trebuie să vedem cum creștinismul a pătruns în America Latină, în Africa și în Asia, unde ideile moderniste nu afectaseră gândirea oamenilor.

Acolo, creștinismul este totalmente ne-cesaționist, adică este carismatic. Există 600 de milioane de creștini carismatici în lume și începe să se formeze un consens că viitorul creștinimsului va fi determinat de bisericile dinamice din lumea din afara Europei și a Americii de Nord (Statele Unite și Canada). Viitorul creștinismului stă în mișcările necesaționiste, în care Duhul Sfânt este eliberat să dea profeții, să facă minuni și vindecări și să dea credincioșilor darul vorbirii în limbi.

Cesaționismul limitează Duhul Sfânt și nu-L lasă să se exprime cu putere. De aceea bisericile cesaționiste sunt fără viață. Credincioșii din România sunt confruntați și ei cu această alegere: să formeze în continuare biserici fără viață și să stea în biserici fără viață, sau să audă strigătul exuberant al cântării: ”Lăsați Duhul Sfânt să lucreze! Să ne elibereze…!”

Iosif Ţon

În satul meu

În satul meu
Cel desfrunzit de case
E toamnă iar.
A câta oară?

În satul meu
Cel desfrunzit de case
Se uită tot mai rar
Pe geam câte-o bătrână
La nimeni ce se duce
La nimeni ce-o să vină
În satul meu
Cel desfrunzit de case.

Cu jalea ploilor de toamnă
Ce picură durerea-nsingurării
Deschid mai des de-acum
Tăcute porţi ale uitării.
Cadavre noi de amintiri
Stau vulturilor pradă
Şi frunze mari de gând
Din crengi înterioare
Au să cadă.

Dar ştiu că-n primăvară
Când somnoros, din iarnă
Se va trezi pământul
Lacrimilor mele,
Ne-om aduna cu toţi avutul
Şi ne-om muta în stele.