Pocăinţă sinceră?

„Conducerea actuală a Cultului Creştin Penticostal din România îşi asumă trecutul, cu bunele şi relele sale, şi cheamă pe toţi slujitorii, angajându-se în acelaşi timp, la pocăinţă sinceră, cerându-şi scuze dacă cineva a avut de suferit din partea unor colaboraţionişti.”

Despre Comunicatul Conducerii Cultului Creştin Penticostal s-au spus multe şi se vor mai spune. Aceste rânduri puţine reuşesc să spună atât de multe lucruri despre noi penticostalii şi liderii noştri, că multe degete vor rămâne cu bătături şi multe tastaturi vor trebui schimbate. Scriu şi eu câteva îndemnându-mă singur să rămân calm şi să nu las presiunea interioară să scape de sub control. Nu vreau să părăsesc plaiurile decenţei, cu toate că acest comunicat te provoacă la orice propoziţie. Îţi este insultată inteligenţa. Te simţi tratat din nou cu condescendeţa unui tovarăş absolvent al facultăţii muncitoreşti. Te simţi abordat cu aroganţa incompetenţei unora care cred că, noi prostimea, „muncim şi nu gândim”. Nu este loc în aceste fraze de respectul minim pentru fiinţa umană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru care a murit Isus Christos. Dar destul cu evaluarile generale.
Fraza pe care am citat-o m-a provocat să subliniez câteva lucruri. În primul rând, consider lipsită de profunzime afirmaţia cu asumarea trecutului. De trecutul pe care-l avem nu ne mai putem lepăda, chiar dacă unii fac toate eforturile să nu-l mai cunoaştem. Nu mai putem spune că nu e al nostru. Nu ne putem lepăda de el ca de o fotografie de-a noastră din tinereţe. Aşa am fost. Ne place sau nu, suntem noi. Dar dacă am reuşi să ardem toate dosarele, nu numai ale unor „norocoşi” (ca să nu-i numim cum merită), n-am rezolva nimic cu trecutul nostru. Ar deveni un trecut îngropat sau ars dacă preferaţi. El nu dispare din memoria lui Dumnezeu. Păcatele lui rămân acolo, proaspete ca în ziua comiterii lor. Arhivele lui Dumnezeu nu ard. Mă aşteptam ca oamenii care predică Evanghelia să îşi asume păcatele trecutului şi să îndemne pe credincioşii penticostali la pocăinţă sinceră pentru păcate şi nu pentru trecut.
Un al dolilea lucru care mă îngrijorează este asumarea trecutului „cu bunele şi relele sale”. Cuvintele acestea vor să comunice ideea că acest trecut pe care fraţii şi-l asumă, este un trecut care nu are numai rele (Să fie vorba de păcatele lui? Cine ştie!), ci şi bune. Şi cele bune sunt pe locul întâi în propoziţie. Ordinea este importantă. Cele bune sunt mai importante. Probabil mai multe. Poate trag mai greu în cântar. La ziua judecăţii poate suntem totuşi în avantaj. Apoi, să nu se creadă că am făcut doar rele. Fraţii lui Iosif aveau tupeul să spună la fel după ce l-au vândut pe fratele lor „suntem oameni de treabă”. O spuneau cu nonşalanţă chiar în faţa lui Iosif. Noi o spunem în faţa lui Dumnezeu. Mult, mult mai grav. Îşi dă seama acest consiliu ce teologie a păcatului şi a iertării emană acest comunicat?
În al treilea rând, ca o consecinţă imediată a teologiei subliniată anterior, urmează scuzele. Când în palmaresul trecutului ai „bunele şi relele”, nu trebuie să ceri iertare. Ceri scuze. Aşa cum ceri scuze vecinei pe care n-ai salutat-o din grabă. Ca în autobuz, cînd din greşeală înghionteşti un pasager necunoscut. Scuze, dar nu oricum. Dacă… „Dacă cineva a avut de suferit din partea unor colaboraţionişti”. Dacă. Când crezi că ai păcătuit, nu mai foloseşti cuvântul acesta.
Nu-mi pot imagina un final glorios al iertării, dacă fiul ripitor ar fi spus „Tată, scuză-mă dacă am greşit împotriva ta şi a cerului!” Scuze dacă a suferit cineva, pentru că noi nu prea credem. Dar ca să se simtă bine acel cineva, şi imaginea noastră să mai fie lustruită puţin, ne cerem scuze. Revoltător!
Am suferit cu toţii în vremurile acelea de întuneric. Suferim şi acum. Nici măcar informatorii n-au fost scutiţi de suferinţe. Erau alţi informatori pe urmele lor. Nu doar urmăritul era urmărit ci şi urmăritorul. Dar aceste suferinţe sunt minime faţă de uriaşa şi încă ignorata suferinţă a noastră a tuturora din pricina acestui regim ateu, care a intrat în sfânta-sfintelor bisericii noastre penticostale cu doctrinele lui drăceşti. Ne-a mutilat teologia, cântările, închinarea, modul de a organiza biserica, modul de a vedea viaţa în general. Suferim şi azi de pe urma acestui viol al conştiinţelor noastre, oriunde am fi pe planeta aceasta rostogolitoare. Am păcătuit prin concubinaj cu demonul comunist. Biserica noastră este vinovată de acest adulter săvârşit tăinuit în casele conspirative prin conducătorii noştri. L-am scos pe Duhul Sfânt şi darurile lui din Biserică. Am ajuns reci şi apatici. Continuăm programele noastre artistice creştine într-o instituţie care se conduce şi azi la 20 de ani de la revoluţie exact după aceleaşi metode şi principii ca organizaţia de bază PCR de la intreprinderea „Zorile roşii”.
Ştiu că am supărat pe unii din cititorii mei. Normal ar fi să procedez după modelul comunicatului. Articolul acesta a fost scris „în nume personal şi răspunderea pentru conţinutul lui îi revine în totalitate autorului”. (Şi ce dacă este la mintea cocoşului?). Apoi, ne „cerem scuze dacă cineva a avut de suferit din partea” acestor rânduri .

Comunicatul Consiliului Bisericesc al Cultului Creştin Penticostal, face o referinţă la rugăcinea lui Daniel din capitolul 9, din cartea profetului. Omul lui Dumnezeu a făcut o rugăciune de pocăinţă identificându-se cu păcatele neamului său. El nu şi-a asumat trecutul „cu bunele şi relele sale”, ci păcatele trecutului. Noi nu ne putem dezice de trecut, nu putem să nu ni-l asumăm pentru că el conţine istoria noastră, cu bune şi rele ei. Liderii Cultului Penticostal nu pot să nu-şi asume trecutul. Noi am produs acest trecut. Este al nostru. El există ca o entitate de sine stătătoare a istoriei şi a memoriei divine. Ca realitate obiectivă o putem accepta sau uita, ignora, nega, falsifica… Orice am face nu putem s-o schimbăm. Trecutul aparţine şi el lui Dumnezeu, aşa cum aparţin prezentul şi viitorul. Trecutul nu mai poate fi modificat. Este turnat în tiparul eternităţii. Singurul lucru pe care-l mai putem face, atât cât mai suntem în viaţă, este să ne pocăim de păcatele lui. Să ne asumăm păcatele trecutului. Ori tocmai acest lucru nu vor să-l facă fraţii noştri. Dumnezeu care este bun, milos şi atotputernic, poate ierta faptele trecutului, atunci când ne pocăim cu adevărat. El singurul este capabil să ne răscumpere memoria.

La Convenţia de la Atlanta am sugerat o formă contemporană a rugăciunii lui Daniel, pe care am rostit-o noi cei aproximativ 4000 de oameni prezenţi în arenă. Redau mai jos textul acelei rugăciuni, pe care am fi dorit s-o auzim şi din gura fraţilor noştri din România.

Rugăciunea lui Daniel

Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat!

Noi am păcătuit – împotriva Ta Tată, împotriva Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos şi împotriva Duhului Tău cel Sfânt.

Am săvârşit nelegiuire ascultând mai mult de oameni decât de Tine, şi am înlocuit călăuzirea Duhului Sfânt cu programele noastre religioase.

Am fost răi şi i-am vândut pe fraţii noştrii securităţii comuniste.

Am fost îndărătnici şi ne-am împotrivit Duhului Tău cel Sfânt şi manifestării darurilor Lui în bisericile noastre, am stins focul rugăciunilor.

Ne-am abătut de la poruncile şi orânduielile Tale şi am ascultat de indicaţiile inspectorilor de culte şi ale liderilor noştri vânduţi lor.

N-am ascultat de prorocii Tăi care au vorbit în numele Tău, ci i-am exclus din bisericile noastre, am cântat cântări comune sau cu fanfara, ca să le astupăm vocile să nu-i mai auzim prorocind.

Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor românilor penticostali, atât din ţara Românească, cât şi din toate ţările în care ne-ai izgonit din pricina fărădelegilor de care ne-am facut vinovaţi faţă de Tine.

Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da nouă, conducătorilor noştri spirituali, pastorilor noştri, părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta, ne-am lepădat de Tine şi Sfânta Scriptură adoptând un mod lumesc de a gândi şi acţiona, ca şi cum am avea o singură viaţă de trăit, fapt care ne-a făcut să devenim materialişti şi corupţi.

Dar la Domnul Dumnezeul nostru, însă este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit.

În sfârşit, conducerea Cultului Penticostal din România, a dat un comunicat oficial cu privire la cartea „Răscumpărarea memoriei”. Îl postez aici pentru a cunoaşte opiniile cititorilor, înainte ca să fac şi eu comentariile mele.

Dedic generaţiei mele aceste versuri scrise la începutul anilor ’80.
Ca să nu uităm de unde ne-a salvat Dumnezeu.

Generaţie de sacrificiu

Am refuzat de-atâta vreme
Chemarea albelor solii
Rătăcitori printre dileme
În căutări de temelii.

Unei gramatici mercantile
I-am tot slujit ca robi supuşi
Slăvindu-i verbe inutile
La vechi capitonate uşi.

Sub steagul unei noi cadenţe
Înjugaţi la dricul urii
Robia unei mari absenţe
Ne-a supt în numele culturii.

Despuiaţi de vise şi de cer
Străjerii unui gol imens
În dosul cortinelor de fier
Magii unei stele fără sens.

Ne-am născut din dorul ce-a rămas
Nepângărit de revoluţii
Şi-am fost copiii de pripas
Uitaţi în porţi de instituţii.

Am fost hrăniţi cu vorbe goale
În sordide internate
Părinţii ne săpau canale
Spre zorile împurpurate.

În loc de rugi am învăţat lozinci
Şi veşnici luptele de clasă.
Dispreţuitori de plug şi de opinci
Visând ca să fugim de-acasă.

Suntem străini în lumea toată
De cerul sfânt mereu mai goi
Ne prăbuşim cu zilele de-odată
În abisale gropi din noi.

Ne-om risipi ca ceaţa, ca un fum
Sub vântul rece-al morţii ce-o să vină
De nu ne va ieşi Isus în drum
Orbindu-ne cu sfânta Lui Lumină.

Imediat după revoluţie am scris un mic eseu inspirat din evenimentele de la Timişoara. Dincolo de interpretările istoriei de atunci stau totuşi aceste luminoase exemple de pastori care au ştiut să fie inspiraţia şi liderii spirituali ai unei mulţimi care avea nevoie de Dumnezeu în clipele ei astrale. Azi, când adevărurile referitoare la pastorii români colaboratori cu Securitatea ies tot mai mult la lumină, m-am gândit că publicarea acestor rânduri aici ar putea produce contrastul necesar pentru a nu uita care este chemarea celor ce slujim la altare.

PASTORUL

Te iubesc omule de la Altar, oglindă a cerului şi slujitor al suferindului. Te iubesc pentru că ai ştiut Adevărul şi ţi-ai asumat rostirea Lui. În întunericul din ţară erau mulţi care credeau în lumină, dar atât de puţini gata s-o aprindă. Erau mulţi care credeau în adevăr, dar atât de puţini gata să sufere pentru El şi tu ai devenit torţa noastră, luminând din Oraşul Trandafirilor întreaga ţară. Te iubesc pentru curajul de a crede şi de a rosti adevărul, într-o vreme când el era exilat sau întemniţat în suflete pângărite de tăcere. Îţi mulţumesc că nu ai păcătuit şi tu prin tăcere.

Îţi mulţumesc pentru că Adevărul descoperit de tine, şi care te-a eliberat de tirania răului şi a fricii, era soluţia ţării şi n-ai pregetat să ni-l spui. Îţi mulţumesc pentru că la Altar nu ai reînviat fantomele trecutului, adormindu-ţi enoriaşii, ci ai smuls miezul istoriei întru înţelepciunea prezentului. Ai ştiut să faci din Altarul la care slujeai, locul în care Dumnezeu răspundea întrebărilor ţării aflate sub jug. Ai devenit vocea Lui şi vocea noastră. Ai trecut de partea Sa şi a celor obidiţi, acuzând tirania şi necredinţa tiranului. Ştiai că va fi necruţător, dar nu te mai temeai de moarte după ce veşnicia te adoptase.

Îti mulţumesc pentru reabilitarea înaltei slujbe pe care o aveai, slujbă atât de compromisă de cei ce au predicat apă dar au băut vin, de cei ce-i proslăveau pentru un salar de mizerie pe călăii neamului. Te-ai ridicat la înălţimea chemării înaintaşului lui Cristos şi ai demascat păcatul irodului şi al irodiadei sale, şi pentru că iubeai adevărul, au început oamenii să te iubească până la a se pune zid de apărare în jurul tău. Ţi-ai apărat turma cu hotărâre de jertfă, şi turma s-a pus între tine şi colţii lupilor. Te iubesc şi toate nădejdile mi-au înflorit, cugetând la fapta ta şi a turmei tale. Mă cutremuram ori de câte ori citeam cuvintele Scripturii: “Bate-vor păstorul şi oile se vor risipi”. Îmi citeam sentinţa şi mă resemnam la gândul rănii care se va lăsa ca o prăpastie într-o zi între mine şi cei pe care-i iubeam, cum s-a căscat nemiloasă la crucificarea Păstorului celui Bun, Isus Cristos. Dar minunea de la Timişoara mi-a reaprins făclia speranţei, mi-a refăcut coloana demnităţii de om al lui Dumnezeu, aflat între alţi oameni ai lui Dumnezeu, gata de jertfă şi apărat de jertfele lor.

Te iubesc pastore, care ai ascultat mai mult de Dumnezeu decât de mai marii tăi, mai mult de Stăpânul Atotputernic decât de stăpânii atotnemernici, căci ai preferat adevărul Lui împreună cu suferinţa Lui, refuzând arginţii lor murdari. Mi-ai cucerit inima şi mi-ai reînviat visul.

Îmi vei spune că n-ai vrut să fii erou şi că nu e nici o faptă de eroism în tot ce ai făcut. Te cred şi te iubesc cu atât mai mult. Dar nu e oare eroism să spui adevărul într-o ţară a minciunii? Nu e eroism să fii gata să mori pentru adevăr, într-o lume care minte pentru a trăi? Nu e oare eroism să stai la Altar, ca jertfă vie, într-o lume care jefuieşte altarele? Sau ce faptă poate fi mai eroică decât să te faci părtaş luminii cereşti într-o epocă de întuneric, să stai drept în mijlocul unei naţii care se târăşte la picioarele tiranilor? Şi cum ar fi învăţat ea să se ridice în capul oaselor dacă n-ar fi avut în tine modelul? Cum ar fi îngenunchiat ea în faţa lui Dumnezeu, după ce peste patruzeci de ani îngenunchiase în faţa unei utopii, dacă n-ar fi fost genunchii tăi plecaţi în mijlocirea pentru ţară? Cum ar fi rostit mulţimea “Există Dumnezeu! Există Dumnezeu!” dacă nu L-ar fi văzut în tine? Cum ar fi putut cânta: “El vine iar, El vine iar…!” dacă n-ar fi văzut lumina speranţei revenirii Lui pe faţa ta? Cum ar fi mers tinerii cu piepturile goale în bătaia gloanţelor dacă n-ar fi fost mâinile şi picioarele tale gata oricând să primească cuiul răstignirii?

Acum când lupii îmbrăcaţi în piei de oaie şi-au pierdut anonimatul, este vremea să fie auzită vocea ta peste ţară. Ridică-te acum, când toţi cei plătiţi de măcelarii ţării au fost deconspiraţi, şi răspândeşte lumina peste ţară, ca ea să nu se mai dăruie întunericului nicicând.

Vremea adevărului

Tainele se dezleagă. Adevărurile refuzate până ieri şi îngropate în kilometri de dosare secrete, strigă de pe acoperişul caselor. Este vremea adevărului.

În satul copilăriei mele, era un obicei ciudat. Odată pe an, tinerii satului urcau un deal, şi în noaptea aceea, în jurul unui foc, strigau „bosorcile” peste sat. În versuri şi strigături inventate de ei, dădeau pe faţă tainele satului. Era un fel de noapte a adevărului, care se striga în auzul tuturor de pe dealul de la marginea satului. În noaptea aceea se reglau conturile dintre bărbaţii infideli şi nevestele lor. Sau invers. Oricum, era o noapte a asanării morale a satului. Urmau supărări şi discuţii, dar adevărul îi făcea în final pe oameni slobozi.

Larma este mare. Sunt ţipete din toate părţile. Din partea celor vânduţi, dar şi din partea vânzătorilor. La mijloc este o masă oscilatorie între mila faţă de hoţii prinşi, şi compasiunea pentru păgubaşi. Se rostogolesc, ca după revoluţie, statuile în buruieni. Unii se grăbesc să pună altele în loc, alţii regretă peisajul schimbat. Am vrea să-i mai putem iubi ca înainte pe eroi. Am vrea să iertăm. Este atât de dureroasă iertarea! Slujbaşii lui faraon au auzit într-o zi, un ţipăt uriaş, spintecând bolţile palatelor. Era suferinţa unui om care îşi ierta fraţii, care l-au vândut. Nu e de mirare că ţipăm unii la alţii, din aceeaşi nevoie uriaşă de a ierta şi a fi iertaţi. Şi iertarea nu se face fără durere. Trebuie să strângi şurubul până şoapta abia auzită a conştiinţei devine ţipăt. Până când fraţii care au vândut simt mâna lui Dumnezeu apăsându-le creştetul. Când irumpe mărturisirea, ca o flacără interioară, Iosif poate ierta. Nu poate fi iertare fără mărturisire. Nu poate fi reconciliere fără pocăinţă.

Ingrată şi chinuitoare slujbă este confruntarea fraţilor. Am prefera orice: uitarea sau ingnorarea sau tăcerea. Mai ales că unii ne dau mereu exemple de oameni plini de iubire care n-au condamnat. Richard Wurmbrand, Niculiţă Moldoveanu, Traian Dorz. Oare aşa să stea lucrurile?

Am luat din raftul meu cu comori, Istoria Oastei Domnului, scrisă de Traian Dorz, pe care am scos-o din ţară în anul 1984 cu ajutorul senatorului Eugene Huff. Ea n-a fost publicată până acum, pentru părerile prea personale ale lui Traian Dorz faţă de alţi lideri spirituali ai neamului nostru. Am să redau un pasaj din volumul I, „Istoria unui cântări nemuritoare”, în care Traian Dorz, face referire la liderii bisericii sale, care l-au trădat, atunci când ar fi avut cea mai mare nevoie de ei.

„Mai marii Bisericii ne-au socotit cei mai înrăiţi schismatici pe noi care eram cei mai smeriţi şi mai devotaţi apărători şi sprijinitori ai ei, nu numai cu cuvântul nostru, ci şi cu umărul şi cu bănuţul nostru sfânt.

Mai marii poporului nostru  ne-au socotit duşmani ai patriei noastre, pe noi care ne lăsasem pe fronturile ei cei mai frumoşi ani din viaţă, sănătatea, ori sângele, ori fraţii, ori părinţii noştri…

Cred că vina cea mai mare în tot acest rău – o are nu Statul ci Biserica. Asta se va vedea la Judecata cea Mare şi Dreaptă a lui Hristos. Sfântul Sinod şi Patriarhia au ştiut bine de nedreptatea cea strigătoare la cer care se făcuse împotriva Oastei Domnului pentru că văzuseră astaşamentul nostru faţă de credinţa noastră străbună, – şi văzuseră eforturile noastre sincere pentru încadrarea noastră în legalitate, – şi totuşi nu numai că n-au făcut nimic pentru a ne ajuta şi a ne apăra,  ci au făcut totul spre a ne arunca în ilegalitate, pentru a asmuţa apoi cu cruzime şi cu premeditare împotriva noastră pe Autoritatea de Stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nu cârtim împotriva nimănui pentru aceasta. Am spus-o de atâtea ori până aici – şi o s-o mai spunem. Noi am considerat şi considerăm că tot ce s-a întâmplat era necesar să se întâmple, fiindcă aceste lucruri aveau o raţiune duhovnicească şi un scop divin, ca să se întâmple aşa. Dar – încă odată – aceasta totuşi nu va scuza niciodată şi întru nimic reaua credinţă a conducătorilor confesiunii noastre faţă de noi. Erau fiii acestei Biserici. O sprijinisem, o apărasem, o slujeam şi împotriva ei nu păcătuisem cu nimic. Avea datoria să ne apere, să pună un cuvânt bun în sprijinul cauzei noastre. Dar nu numai că n-a făcut nici un gest creştinesc pentru noi, – ci a făcut unul ucigaş. Să nu le ţină în seamă Domnul, acest lucru, în Ziua Judecăţii Sale Drepte şi necruţătoare.” (Hristos, mărturia mea – Volumul I, Istoria unei cântări nemuritoare, pag. 350, 351 – manuscris de Traian Dorz).

Am citit cărţile fratelui Wurmbrand, pe care l-am cunoscut personal. Am fost în bune relaţii cu Niculiţă Moldoveanu, cu care am colaborat la apariţia unor cărţi scrise de dânsul. L-am cunoscut pe Traian Dorz, care m-a tratat ca pe copilul lui. Citiţi vă rog scrierile lor şi nu trageţi concluzii din unele poezii sau cântări de ale lor. Oamenii aceştia au iubit Adevărul. Au suferit pentru el. N-au trădat şi n-au vândut pe nimeni. Au iertat pe călăii lor ca Domnul, dar n-au tăcut îngropând adevărul în tăcere şi uitare.

Nu facem nimic deosebit nici noi, decât au făcut aceşti minunaţi oameni ai lui Dumnezeu. Au iertat aşa cum vrem să iertăm şi noi. Mărturisesc că nu am resentimente pentru Pavel Bochian şi Petru Ardeu care ne-au interzis studiul biblic al tineretului şi clasele de şcoală duminicală la biserica Arad Bujac în anul 1976. Că mi s-a interzis să mai predic aproape un an în acea biserică. Nu am resentimente împotriva lui Trandafir Şandru pentru efortul său de a stopa evanghelizările de la Biserica Nr. 1 din Oradea. Nici împotriva lui Ioan Berar, care s-a străduit din răsputeri să mă excludă din Cultul Penticostal pentru că am făcut proiectul şi am construit o biserică de 1200 de locuri, fără autorizaţie adecvată. „Ai călcat legile sfinte al ţării!” spunea cel care ar fi trebuit să mă apere, într-o şedinţă cu membrii comitetului Filialei de Bihor care a durat 8 ore. Anchetele Securităţii, Miliţiei, Miliţiei economice, au fost picnic, faţă de ancheta fraţilor mei. N-a făcut nimic în apărarea noastră atunci când am plătit 93.000 de lei amendă pentru construcţia acestei biserici.

Nu cer pedeapsa nimănui, pentru că Dumnezeu este Cel care judecă lumea nu eu. Nu pot şi nici nu trebuie să condamn pe nimeni. Fiecare aparţine unei biserici locale, singura instituţie care are autoritatea să-şi spună cuvântul în dreptul membrilor ei. Am obligaţia şi dorinţa profundă să iert. Dar nu pot să tac privind nepăsător la condamnarea veşnică a celor care ar fi putut să se pocăiască dacă eu i-aş fi confruntat cu faptele lor.
Adevărul trebuie spus pentru ca oamenii care l-au călcat în picioare, să se pocăiască. Adevărul trebuie spus ca oamenii care au suferit din pricina lui, să poată ierta.

Marcel Dogar este pastor român penticostal din Graz, Austria. Îmi face o deosebită plăcere să vă prezint un eseu, pe care l-a scris de curând, ca un comentariu pe blogul „Răscumpărarea memoriei”. Marcel surprinde extraordinar implicaţiile emoţionale ale trădării „părinţilor noştri spirituali”, asupra noastră. Veţi putea remarca fragilitatea argumentelor apărării faptelor lor şi cât de profunde sunt rănile pe care ni le-au făcut. Pe cât au ei nevoie de iertarea noastră, pe atât avem şi noi nevoia de a putea ierta şi a iubi.

Dragă tati,

Îţi scriu aceste rânduri, deoarece după un timp îndelungat, ani şi ani de frământări şi incertitudini, timp în care, prin discuţiile mele şi ale fraţilor mei cu tine, am încercat să aflu poziţia ta cu privire la trecutul tău şi al nostru, la anii aceia grei, de care nu ne vine să ne aducem aminte, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la jurnalul vostru.
Ştiam că există. Bănuiam încă de când eram copil că ceva nu mirosea a bine, iar după ce ea a murit, bănuiala se metamorfoza în certitudine. Cu toate acestea, voiam să aud de la tine. Nu ai vrut să spui nimic. Ocoleai orice discuţie pe această temă, nu ai recunoscut nimic, aşa că… am vrut să clarific. Pentru mine. Pentru fraţii mei. Cei rămaşi şi cei plecaţi. Pentru durerea din noi şi copiii noştri.

Tu ştiai de jurnalele voastre. De unele ai scăpat prin incendiu, celelalte mi-au mistuit inima, mi-au prefăcut-o în scrum.

Ştiu că ea ţi-a făcut favoruri, ţi-a permis să ne construieşti casa, dar casele altor fraţi de-ai mei ea le-a demolat fără milă. Ştiu că nu puteai să intervii pentru toţi. Ţi-a fost greu. Ai făcut-o pentru noi. Să îţi întreţii familia. Ea îţi mai dădea şi câte o recompensă ca să-ţi arate cât de mult apreciază compromiterea ta. Ai acceptat să te spurci cu ea, pentru “binele” nostru? Preţul a fost mult, mult prea mare! Nu se putea altfel? Da, nu se putea, dacă voiai să păstrezi totul, poziţia şi prestigiul, ba să mai şi câştigi pe de-asupra excursii în străinătate, când şi unde voiai precum şi alte “mărunţişuri”! Mă întreb cât ţi-a păsat de noi şi cât de tine?

Nu te-ai culcat cu ea? Doar ai sărutat-o? Te-a şi şantajat, te-a torturat? Pentru mine şi fraţii mei? I-ai dat pe fraţii mei mai mari pe mâinile ei. Cu mine n-ai avut nimic, nici tu nici ea. Eram prea mic pe-atunci. Dar am prins totul. Ai tu idee cât plângeam când mă despărţeam de fraţii mei mai mari care erau nevoiţi, chiar siliţi să apuce drumul exilului? Îţi poţi imagina ce hăuri fără fund rămâneau în inima mea? Câte întrebări fără răspuns…?
Mi-am jurat că nu o voi lăsa să pună mâna pe mine. Ai adus-o până în sfânta noastră casă. Ai lăsat-o să dicteze ea regulile casei. Ai lăst-o să se atingă de ce aveam mai sacru. Nu puteam suporta aşa ceva. Mi-am jurat că voi fugi. Am fugit cu buzunarele goale şi cu inima plină şi grea de geamătul copilăriei distruse şi tocmai lăsate în ascunzişurile unde puneam la cale dezertarea. Nu m-ai lăsat nici după aceea in pace, ci prin cunoştinţele ei ţi-ar fi plăcut să mă influenţezi. Aproape că am ajuns codependent. Mă lupt cu multe lucruri moştenite de la tine, de care nu sunt mândru şi de care mi-am propus să mă eliberez sistematic. Ţi-am studiat jurnalul. M-am înfiorat. N-am vrut să cred. Detaliile intimităţilor voastre m-au sfâşiat crud şi nemilos. Retrăiam groaza copilăriei pătate pentru că nu reuşeam să-mi redefinesc identitatea. Mă vedeam prin tine.

Nu ştiu ce înseamnă să fii părinte? Ştiu că nu era uşor să creşti şi să întreţii o aşa mare familie în acele vremuri grele. Asta nu implică faptul că nu ştiu cum ar trebui să fie un părinte. În orice fel de vremuri. Este evident. Chiar tu m-ai învăţat. Dar ai predicat apă şi-ai băut vin.

Te-am iubit, te-am apreciat, îmi doream să-ţi revii, îmi doream să nu fie adevărat! Nu pot schimba istoria, tu eşti şi rămâi tatăl meu. Aşa cum ai fost, aşa cum eşti. Dar doare. Aştept un “îmi pare rău, iartă-mă”. Chiar dacă eşti din generaţia în care tatăl avea întotdeauna dreptate şi nu avea voie să-şi ceară iertare de la copii, nici când greşea… pentru că… nu greşea niciodată!

Te iubim, tati, vrem să te iubim, chiar dacă unii dintre fraţii mai mari, pe care-i schingiuiai mişeleşte când veneai îmbătat de la ea, sunt furioşi foc pe tine, luptăm să te iubim, dar… spune-ne că-ţi pare rău, spune-ne că vrei să-ţi repari, să ne repari trecutul! Lasă-ne să reparăm trecutul şi să nu ne autodistrugem viitorul. Copilaşii tăi de odinioară sunt adulţi acum, pot duce poveri, lasă-i să le ducă, le-au dus pe când nu ar fi trebuit s-o facă. Recunoaşte că ai eşuat şi că nu poţi continua aşa. Fii sincer, măcar acum. Suportă consecinţele. Noi le suportăm din plin şi chiar dacă te iubim, doare… doare continuu şi profund!
Al tău Marcel

Vinovaţi de păcatul tăcerii
Li s-a dat pedeapsa
nopţilor adânci
în care au crezut, minţindu-se
ca-n strălucirea zilei.

Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat neliniştea sufletului
şi orizont de asfalt
de care aripa de lemn a viselor
se sparge cu vaiet.

Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat nesomnul
şi neodihna întrebărilor nebune
fără răspuns
neodihna unui drum fără ţintă.

Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat umbra
pururi urmărindu-i
cu patimi şi dureri
dorul niciodată împlinit
atât de aproape şi totuşi de neatins.

Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat tăcerea
cerului de fier şi de aramă
liniştea oarbă
a marilor alunecări fierbinţi,
eterna bătaie la uşa veşnic închisă.

Tăcerea lor ce face pietrele să strige
i-a împovărat etern
cu vinovăţia hainei neaşternute
în calea asinului Său,
cu prihana finicilor nefluturaţi în vânt.

Vor bate etern la uşa-nchisă a-nvierii
toţi pângăriţii lumii
de păcatul tăcerii.

În urma unei postări pe blogul „Răscumpărarea memoriei”, am primit un mesaj din partea unui prieten, care mă avertiza că am trezit din somn o fiară, cu care va trebui să mă lupt. De altfel, eram familiar cu avertismentul, pe care l-am auzit încă din primii ani ai convertirii mele. Atunci, prin 1969, un pastor foarte  cunoscut, ne-a sfătuit pe mai mulţi studenţi, să nu tulburăm leii care dorm. „Daniel, a fost un om inteligent. Nu s-a apucat să tragă leii de urechi, atunci când aceştia au refuzat să-l ia de cină.”
Fără să vreau, am pus laoalată aceste două sfaturi şi m-am decis să le analizez puţin, acum după ce am mai trecut şi eu prin câteva gropi cu lei. În unele m-au aruncat alţii, în altele am intrat de unul singur. De bunăvoie şi nesilit de nimeni. Poate de aceea, unul din prietenii mei mai glumeţ (mai mult pescar decât  vânător), mi-a urat: „Bine ai venit în groapa cu lei!”
N-am crezut niciodată că leii comunismului dormeau. Că eram în groapa lor, nu-mi trebuia dovezi. Nu m-au devorat pentru că îngerul Domnului le-a închis gura. Am scăpat cu viaţă din pricina îngerilor nu din pricina somnului leilor. Acest adevăr m-a însoţit în toate gropile de lei prin care am fost până azi. N-am încercat niciodată să le plătesc odihna cu tăcerea mea. Convieţuirea paşnică printre fiare, n-a fost specialitatea mea. N-am ştiut să tac niciodată printre lei. Am predicat, am cântat, am scris. Când mi-am permis, i-am tras şi de urechi. Meritau. Apoi, când am avut ocazia, am evadat din groapa lor.
Am ştiut întotdeauna că  sistemul comunist este o fiară cu conotaţii apocaliptice. N-am crezut că a murit la revoluţie. Ca tot omul, mă gândeam că a primit totuşi o rană de moarte şi nu-şi va reveni prea curând, cu toate că vedeam clar cum emanaţiile ei puneau mâna pe ţară, pe care o conduc şi azi, bine merci. Ideologia roşie a contaminat universităţile Americii, care produc mereu pui de lei fioroşi. Suntem cu ei în groapa comună. Aceiaşi îngeri, fac aceeaşi muncă. Iar leilor li se închid gurile.
Mă gândesc însă la prietenul meu, care constata corect totuşi, că din moment ce ai trezit fiara din culcuşul ei, va trebui să te lupţi cu ea. Simţea corect că scoaterea la lumină a trecutului nostru va stârni un val de furie din partea tuturor celor care au cooperat cu fiara comunistă. Poleiala zgârâiată de pe mormintelor strămoşeşti, va scoate la iveală micimea caracterelor lor. Statuile se vor odihni din nou printre buruieni la marginea oraşelor. Cei ce se tem de adevăr se întorc împotriva mesagerilor lui. A fost varianta preferată în toată istoria. E mai convenabil să omori profetul, decât să te pocăieşti de fărădelegea ta, dată pe faţă de el. Apoi, sunt aceia care au trăit bine la umbra fiarei. Le citim chitanţele, prin care suntem din nou victimizaţi, la gândul că evaluarea lor şi a celor cărora ne vindeau, spune cât de puţin valoram în ochii lor. 200 de lei, de la lei, pentru ca să ne arunce în gura leilor. Omul care (purtând alt nume decât cel primit de la părinţi), primea bani şi favoruri în călătorii şi studii în străinătate, a întors pălăria pe partea cealaltă şi a început să stoarcă din nou bani de pe urma victimelor fiarei cu care cooperase altădată.  Acum nu-i mai vinde. N-are cui. Dar face filme cu suferinţele lor. Le ia interviuri. Construieşte „memoriale ale durerii” pe care a pricinuit-o şi el, ca să mai scoată ceva parale de pe suferinţele aceloraşi victime. Cum să nu se stârnească fiara din el când un Vasilică scoate dosarele cu numele lui conspirativ? Cu trădările şi vânzările lui. Dosarele lui Iuda.
Mare prieten! Mulţumesc pentru avertizare. Ştiu bine ce fac. Mă lupt cu fiara pe care am trezit-o din somn. Nu putem convieţui. În compania lupilor, în care ne-a trimis Domnul, nu se face întrebare dacă vom fi devoraţi sau nu. Singura necunoscută este când. La micul dejun? La prânz? La cină? Oamenii mor. Ideile, niciodată. Atunci când vin de sus.  Şi aceasta este una din ele.