paşi spre lumină

 

Noaptea asta am avut un coșmar. Nu prea visez eu des, dar și când visez… țin minte. Poate mi s-a tras de la discuțiile de aseară cu Veta. Se apropie Crăciunul și Veta se frământă cu cadourile. Mi-a scos tableta (pacostea asta electronică) și a început să-mi arate tot feluri de lucruri pe care și le dorea pentru ea și copii. Am fost bucuros că și la mine se gândea. Voia să-mi cumpere un sacou frumos, așa mai de sărbători. Pe măsură ce înșira la cadouri eu tot făceam la socoteli… Era evident că nu-mi ajungea salarul de luna asta și că va trebui să umblăm și la puținele economii pe care le mai aveam.

M-am culcat cam tulburat de aritmetica mea în directă coliziune cu aspirațiile Vetei.

Noaptea am visat că era ziua mea. Când am intrat în casă, totul era împodobit frumus, cu floricele și panglici de hârtie creponată. Era un ”Happy Birthday!” uriaș pe peretele de la camera de zi. Acum se scrie în englezește, că așa e la modă. Se și cântă ”Happy birthady to you!” – că doar n-o să-i facem noi pe vecini să creadă că suntem inculți. Pe masa din sufragerie mâncăruri care mai decare mai bune și mai grozave, ca pe tableta lu’ Veta. Canapeaua din camera de zi era o stivă întreagă de pachete și cadouri. Cum am intrat în casă ai mei s-au și pus la masă și înfulecau ca disperații. Mai aduseseră și vreo doi copii din vecini și eu nu mai aveam loc la masă. Stăteam și mă uitam la ei. Veseli nevoie mare. Cum au terminat cu mîncatul de ziua mea s-au repezit la pachetele de pe canapea. Le desfăceau pe acelea pe care scria numele lor. Veta a primit o rochie de la Neluțu, o pereche de pantofi de la Flory, o poșetă de la Vio și o gentuță pentru tabletă de la Gaby. Floy la rândul ei a desfăcut pachete de la fiecare din frații ei și de la Veta. Ba și copiii din vecini au primit cadouri… de ziua mea. S-au felictat, s-au pupat de bucuria cadourilor, și-au dorit numai bine, sănătate și bucurie și tot ce le dorea inima. Mă uitam la ei năuc. Cu siguranță că aveau ceva cu mine. Nu putea fi o simplă uitare. Era doar ziua mea și se cădea măcar să mă bage în seamă. Dacă n-au vrut să-mi cumpere cadouri, e treaba lor. Nici nu am nevoie de nimic. Am tot ce-mi trebuie. Dar să-mi țină ziua și să se îndoape și cadourisească între ei ca și cum eu nu exist… e prea de tot.

M-am trezit apă de sudoare. Tulburat de tot. M-am pregătit de serviciu. Am plecat mai devreme ca să nu dau față cu cineva din familie. Coborâi scările pe întuneric. Iară nu merge liftul și m-am bucurat că mai făceam un pic de înviorare până jos.

Când am ajuns în stația de tramvai, nu era multă lume. Ca de obicei, tramvaiul întârzâia. Mi-au atras atenția vitrinele magazinelor de peste drum. Luminate puternic, pline de decorații de Crăciun. Beculețe colorate peste tot. Până și stîlpii becurilor stradale erau împodobiți cu crenguțe de brad, cu ghirlande de beculețe. De la difuzoarele unui magazin se auzeau colindei. Minunându-mă așa de decorul de Crăciun al orașului mi-am adus aminte de vremurile lui Ceaușescu. Câtă deosebire! Crăciunul era interzis. Acum e liber…

Deodată mi-a revenit coșmarul de astă noapte. Am înțeles totul… Acum suntem liberi să-I sărbătorim ziua de naștere a Domnului Christos, numai că uităm să-L chemăm la sărbătoare. Uităm de El, de Sărbătorit și ne felicităm între noi, ne oferim cadouri.

Acum Îl înțeleg pe Isus cum ce simte de Ziua Lui.

http://www.truthdig.com/cartoon/item/xmas_20131222

 

Rut și-a ridicat poșta și a găsit în cutie o scrisoare. N-avea timbru și nici ștampila poștei – doar numele ei și adresa. A deschis-o:

Dragă Rut,

Voi fi sâmbătă după masă prin cartierul vostru și aș vrea să-ți fac o vizită.
Cu dragoste, ca întotdeauna,

Isus

Mâinile au început să-i tremure în timp ce punea scrisoarea pe masă. ’’De ce vrea Domnul să mă viziteze? Eu nu sunt cineva special. Nu am nimic să-I ofer.’’

Și-a adus imediat aminte de cabineții goi de la bucătărie. ’’Mă voi duce să cumpăr ceva de cină.’’

A căutat în portofel și și-a făcut socotelile. Cinci dolari și patruzeci de cenți. ’’Aș putea cumpăra pâine și ceva mezeluri, de banii aceștia.’’

După ce a cumpărat ceva, Rut s-a grăbit spre casă.

’’Nu vă supărați, doamnă. Ați putea să ne ajutați?’’

Rut era absorbită de planurile ei pentru cină, așa că nu a observat bine cele două siluiete care ieșiseră din aleea din spatele magazinului. Un bărbat și o femeie, amândoi îmbrăcați foarte zdremțuros.

’’Vedeți, doamnă, nu am serviciu, știți… și soția mea și cu mine locuim aici pe străzi… știți.. se face tot mai frig și ne este foame. Dacă ați putea să ne ajutați… am fi foarte recunoscători.’’

Rut s-a uitat la amândoi. Erau murdari și miroseau rău. ’’Domnule, aș vrea să vă ajut, dar știți, sunt și eu o femeie săracă. Am o pâine și ceva mezeluri dar am un musafir foarte important în seara aceasta pentru cină și aș vrea să-l servesc.’’

’’Da, înțelegem… este OK, doamnă. Mulțumim oricum!’’

Bărbatul și-a pus mâna în jurul umerilor soției sale și s-au îndreptat spre aleea din spate.

Privindu-i cum se depărtează, Rut a simțit o strângere de inimă cu care era familiară.

’’Domnule, stați puțin!’’

Cuplul s-a oprit și Rut a alegat spre ei. ’’Ascultați! Ce ar fi să luați mâncarea aceasta? O să găsesc eu altceva cu care să-l servesc pe musafirul meu.’’ I-a întins bărbatului punga cu cumpărături.

’’Mulțumim foarte mult doamnă! Mulțumi, mulțumim tare mult!’’ ’’Da, vă mulțumim din inimă!’’ a spus și soția lui, pe care Rut a văzut-o cum tremura de frig.

Rut a spus cu gingășie, ’’Știți, eu mai am un palton acasă. Luați-l pe acesta.’’

Rut și-a desfăcut nasturii paltonului și l-a pus pe umerii femeii. Cu un zâmbet s-a întors și a luat-o spre casă… fără palton și fără nimic ca să pună pe masa musafirului ei.

’’Mulțumim, doamnă! Vă mulțumim frumos!’’

Rut zgriburea de frig când a ajuns în fața casei și era și îngrijorată. Domnul va veni în vizită la ea și nu avea nimic să-I ofere.

Scormoni în poșetă după cheia de la intrare. Cu coada ochilui văzu o altă scrisoare în cutia ei de poștă. ’’Ciudat, își zise ea, poștașul nu vine de două ori în aceeași zi.’’  Luă scrisoarea și o deschise.

Dragă Rut,

M-am bucurat mult să te văd din nou. Mulțumesc pentru cina minunată. Și, mulțumesc mult și pentru paltonul frumos pe care mi l-ai dăruit!
Cu aceeași dragoste, ca întotdeauna,

Isus

Se lăsase gerul, și chiar și fără palton, Rut nu-l mai simțea.

 

Agape Christian Church din Glendale, Arizona, vă invită la o seară de colinde – duminică 21 Decembrie 2014 – ora 6.00 PM.
Concertul îl puteți viziona online la adresa: www.agapearizona.com

Un an întreg L-am avut: Emanuel – Dumnezeu cu noi – în toate încercările prin care am trecut.

L-am avut alături Dumnezeu Puternic atunci când ne-au lovit bolile, necazurile și durerile vieții.

Am strigat în disperările noastre spre cerul Lui, când ne-am simțit singuri și neajutorați.

Ne-am încrezut în El ca Părintele Veșniciilor, când moartea a smuls ca o pasăre de pradă pe câte unul din cei iubiți ai noștri.

Am fugit la umbra aripilor Sale de Domn al Păcii, când furtunile neînțelegerilor voiau să ne smulgă ultima speranță.

Am alergat la sfatul Lui de Sfetnic Minunat când realitatea vieții ne-a lăsat în ceața marilor confuzii.

Și iarăși a sosit Crăciunul…

Azi când am sosit de la servicu, am găsit-o pe Veta aranjând masa din sufragerie. Pusese servicul de porțelan, cel ‘’de ladă’’ cu margini aurite, pe pare îl folosesc numai musafirii când vin la noi. Noi, membri familiei nu mâncăm din el numai când avem oaspeți de seamă. Pentru noi, a cumpărat Veta un serviciu mai ieftin cu farfurii grele ca piatra pe care le folosim numai la masa din bucătărie unde mâncăm, noi familia. Sufrageria este numai pentru musafiri. Țin musafirii ăștia la noi în casă cel mai bun serviciu de masă, tacâmuri argintate, fețe de masă din damasc și mătase, asortate cu șervețelele de rigoare, pe culori, etc. Noi avem pemisiunea să le folosim numai în prezența lor.

Când am văzut masa asta festivă am crezut că vine cineva la noi fără ca eu să știu. Vine cineva la pețit pentru Flory? Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Nu cumva era aniversarea căsătoriei noastre sau ziua lu’ Veta? M-a lăsat spaima când mi-am făcut socotelile. Nu sunt eu chiar așa de uituc.

Când am văzut o rață mare și rumenă întoarsă cu labele în sus pe un pat de varză roșie, între două candelabre argintate în care ardeau două lumânări, mi-a pornit o salivație mai rău ca unui lup hămesit de foame.

Când să mă așez la masă să mă înfrupt din bunătăți, Veta mi-a atras atenția că masa era pregătită pentru ca s-o pună pe feisbuc. Trebuia să am răbdare până când face poze cu bunătățile și apoi le putem consuma, dar nu în sufragerie ci în bucătărie, ca de obicei. Atunci mi-am dat seama că Veta s-a feisbuimăcit de tot.

Când i-am cerut explicații mi-a arătat pe tabletă că mulți fac asta, pun poze cu mâncarea pe care o consumă pe feisbuc. Friptane de tot soiul, mititei, sarmale, și, vai Doamne!, prăjituri care mai de care mai grozave. Da să vezi torturi! Veta mi-a explicat că acum oamenii când merg la restaurante, prima dată își fac poze cu mâncarea din farfurii. Uneori durează așa de mult fotografierea mâncării și punerea ei pe feisbuc că se răcește, apoi cer ospătarilor s-o reîncălzească și restaurantele pierd bani cu acești clenți care stau mai mult la mese.

Că lumea de azi a înebunit, nu mai am îndoieli, dar nu aș fi crezut că și Veta se prostește la fel.

Cred că frenții lu’ Veta salivau din răsputeri pe tabletele lor pe care le ștergeau cu mânecile cămășilor, de lacrimile invidiei. Poate unii din ei nu aveau cine știe ce de cină în seara asta, dar se puteau uita la rața noastră și se vor bucura că măcar noi mâncăm ceva bun.

Veta m-a anunțat că va face pe sfârșitul săptămânii o plăcintă din aceea întoarsă, cu varză și cartofi, așa mare cât o tipsie și o va pune pe feisbuc de vor muri de ciudă și pofte toți frenții ei. Era decisă să nu se lase mai prejos de una dintre surorile de la biserică (nu pot să-i dau numele, că știți dumneavoastră de ce), care a postat mai deunăzi niște pancove și gogoși, mari și rumene, date așa cu pudră de zahăr de-ți venea să lingi tableta de bune ce apăreau.

Mi-a mai spus de cineva care a postat un cuptor făcut din sarmale cu sarmale inăuntru pe post de lemne. Artă domnule, nu glumă! Apoi de cineva care făcea bezele cu creme foarte apetisante că făceai diabet numai uitându-te la ele. Ce să mai spui de Doboș! Cu ciocolată albă, cu amăruie, cu foițe subțiri, cu multe etaje ca zgârie norii… Și ca să-mi facă în ciudă, Veta mi-a spus că lui fratele Gheorghe, pastorul de la baptiști, vecinul nostru de la parter, i-au făcut surorile, de ziua lui, un tort în formă de Biblie. Au pozat biblia aia și au pus-o pe feisbuc. Mă tem să nu se fi apucat fratele Gheorghe să predice din ea.

Încept să mă dumiresc, încet cu încetul, ce-i și feisbucul ăsta. Mare pacoste pe capul oamenilor. Îi zăpăcește de-abinelea. Se mai lăudau oamenii slabi de minte și la noi la servicu cu ce au mâncat ieri și mai ales ce au băut și cât, dar acum și pozează mâncarea și se laudă cu ea pe internet, așa la văzul întregii lumi.

Uitându-mă cu Veta pe tableta ei în timpul explicațiilor, mi-am dat seama că lumea nu pune numai poze cu mâncare, că mai erau și alte lucruri care au început să mă îngrijoreze. Dar, despre ele voi scrie altădată.

Ceea ce pot spune acum că sunt de-a dreptul zbuciumat. Sau mai bine zis feisbuciumat

Urmărind acest scurt metraj românesc, m-au dat lacrimile la tragedia sutelor de mii de copii din România care își au părinții plecați la lucru prin Europa.
Să nu-i uităm în rugăciunile noastre la acest Crăciun!

Era pe vremea secerișului grâului și parcă aud și acum în ureche ‘‘strigătul de deznădejde’‘ și valul de oameni care veneau și curgeau ca un șuvoi dezlănțuit înspre sat. Și-au aruncat uneltele în câmp și veneau în țipete și bocet.

– S-au urcat pe biserică!
– Se sparge adunarea baptistă!

Imediat ulița mare a satului s-a umplut de oameni.

În zadar; de o parte și de alta a uliței unde era biserica, milițienii înarmațI baricadau ulița.

Oameni fără căpătîI, o ceată de neisprăviți dar și oameni aduși cu forța, înarmațI cu barosturi și târnacoape, cu securi s-au urcat pe clădire și au început să devasteze clădirea.

S-a spart în prima zi acoperișul. Noaptea a căzut o ploaie deasă și a udat tot ce era în biserică tot; instrumentele de la fanfară, scaune, anvonul, ‘‘Biblia’‘.

A doua zi a continuat cu aceiași înverșunare și astfel clădirea a fost demolată până la temelie.

Aveau pe atunci șapte, opt ani, dar îmi amintesc așa ca pe un vis urât, cum mă țineam de mâna mamei și o vedeam plângând și eram îngrozită. Îi auzeam vorbind cu groază și se temeau că îi arestează. Pe lângă toate s-a mai dat și o amendă de 2000 de lei, enoriașii find nevoiți ca să vândă materiale din demolare pentru a face rost de bani.

A fost o biserică frumoasă, după ce mi-a spus mama mea, era a doua pe țară, dar credincioșii au rămas fără putere, fără grai; pășeau pe ulițele satului triști, tăcuți cu lacrimi în ochi.

Mai târziu a venit colectivizarea agriculturii și oamenii satului cei mai tineri s-au mutat la oraș, iar acest sat frumos și cu oameni pașnici, harnici și unițI a rămas aproape pustiu.

Ruinele ‘‘bisericii’‘ se văd și astăzi. Fundația mai există dar acolo au crescut spini și salcâmi.

Mă duc adeseori și stau și privesc și-mi dau lacrimile când mă gândesc ce a fost acolo odată și ce a mai rămas. Îmi sună și acum în urechi ‘‘strigătul acela al deznădejdii’‘ care s-a ridicat până la cer în ceea zi toridă de vară a anului 1959.

Biserica din Roșia a fost clădită după modelul Bisericii Creștine Baptiste din Tulca Jud. Bihor, aceiași meșteri iscusiți au construit ambele biserici.

Cei care doresc, pot procura cartea de la Biserica Penticostală din Sebiș, jud, Arad, pastor Teodor Dronca.

În timpul vizitei din toamna acestui an în satul natal, am avut marea bucurie s-o întâlnesc pe Elena Miclea, o fostă colegă de școală din clasele primare. Suntem și rude mai îndepărate, mama spunându-i tatălui Lenuței, ”vărul Sabău”. Lenuța a publicat recent o carte despre satul copilăriei noastre: ”ROȘIA – Amintiri din satul meu natal”. Cartea ei mi-a redeșteptat o mulțime de amintiri din coplărie, mi-a readus în memorie oameni și locuri, pe care depărtarea altui continent le-a estompat strălucirea. Am retrăit o bucurie pe care numai revenirea în acel paradis unic al copilăriei ți-o mai poate aduce și actul de cultură produs de un mare suflet. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-am promis că atunci când timpul îmi va permite voi prezenta ceva din paginile ei, roșienilor care citesc blogul meu, dar și pentru cei care doresc să știe vremurile de altădată.

Cartea o puteți găsi la Sebiș, județul Arad, contactându-l pe pastorul Teodor Dronca de la Biserica Penticostală.

În postarea de față voi da un fragment din cartea Lenuței Miclea, din capitolul: ”Strigătul deznădejdii” (p. 267).

Strigătul deznădejdii (1)

Motto:
Matei 2:18
‘‘Un strigăt s-a auzit în Rama plângere și bocet mult; Rahela își plângea copii și nu mai voia să fie mângâiată pentru că nu mai erau.’‘

Un strigăt s-a auzit în Roșia pângere și bocet mult; roșienii își plângeau ‘‘Biserica’‘ și nu le venea să creadă pentru că nu mai era.

Vara anului 1959, vară a cărei amintire trezește sentimente neplăcute pentru mulți dintre noi roșienii. Mare necaz s-a abătut asupra acestui sat, pașnic și liniștit, unde toți oamenii se înțelegeau bine și trăiau în armonie și pace; se ajutau unii pe alții la nevoie.

Deși în sat existau trei feluri de religii, nu se punea problema când era vorba să își dea o mână de ajutor unul altuia. Vara se ajutau la lucrul cămpului, la ‘‘clacă’‘, la căratul fânului a grâului cu căruțele; sau iarna pe la casele lor se ajutau, la torsul cânepii, femeile iar bărbații la ‘‘sfărâmatul cucuruzului’‘.

Așa se face că în vara anului 1958 credincioșii baptiști s-au sfătuit să reconstruiască ‘‘Biserica’‘ pentru că cea veche era șubredă. S-a făcut cerere la raion la împuternicitul Cultelor din acea vreme la tov. Hera pentru demolarea bisericii vechi deoarece așa cum am menționat mai sus era șubredă și punea în pericol viața credincioșilor, și de a se construi o altă ‘‘biserică’‘ pe vechea fundație.

A fost trimisă de la raion de la împuternicitul Cultelor de la tov. Hera o scrisoare către Sfatul Popular al comunei Revetiș imputernicind organele competente pentru a elibera autorizația de demolare și cea de a construi altă ’‘Biserică’‘ pe vechea temelie tot așa de mare.

O mare bucurie a cuprins întregul sat, pe toțI credincioșii când s-a obținut această autorizație de construcție a ‘‘Bisericii’‘. Credincioșii baptiști au pus tot efortul și împreună cu tot satul, cu credincioșii ortodocși și cu cei penticostali au început acestă lucrare. Se lucra zi lumină cu metodele din acei ani, își vindeau fiecare ce puteau, un animal, mergeau la Sebiș la piață la Gura-Honț cu cereale, pentru a obține banii necesari pentru a cumpăra materiale de construcție.

Munceau cot la cot, bărbațI, femei și tinerii apți de muncă fiecare după puterile lor. Munceau și cântau, glasurile lor umpleau văzdului, lăudau pe Dumenezeu și cereau prin rugăciuni, binecuvântare și putere de muncă. Așa se face că într-un an de zile biserica a fost aproape finalizată.

S-a ridicat o biserică frumoasă și toți erau satisfăcuți; s-a pus un effort mare și răsplata era pe măsură. Puțin mai trebuia lucrat și se făcea și inaugurarea ‘‘Bisericii’‘.

Și după atâta bucurie iată că vine și întristarea, se declanșează furtuna.

Era pe vremea regimului de ’‘tristă amintire’‘ și văzând că s-a construit o ‘‘Biserică’‘ și cum pe vremea aceea bisericile erau un ‘‘pericol’‘ o ‘‘urâciune’‘ pentru comuniști, credincioșii erau persecutați, chiar și copii lor erau persecutați în școli. Știu asta din propria experiență, s-a recurs la un act samavolnic. Cei din sat, nu se știe cine, au făcut scrisori ‘‘pâră’‘ la raion, cum că nu ar fi fost bună autorizația de construcție a ‘‘Bisericii’‘ și printr-un vicleșug conducătorul lucrării fr. Moise Covaci a fost chemat cu actele Bisericii la Sfatul Popular pentru a le verifica. Secretarul și președintele au verificat actele și autorizația a fost aruncată în foc, a fost arsă și astfel am rămas fără actul doveditor, fără autorizație.

Cauza pentru care a fost arsă era una singură, cei doi urmau să fie pedepsițI și băgați la închisoare pentru că au eliberat autorizația.

Astfel s-a putut recurge la sigilarea ‘‘Bisericii’‘ și pe urmă la demolare. (va urma)

Nu aș fi crezut pentru nimic în lume că Veta mea se va arunca, așa cu capul în jos, în lumea asta virtuală! Cum să cred așa ceva, când Vetei nu-i plac nici măcar telefoanele mobile? I-am cumpărat unul și ei, că azi trebuie să poți comunica, nu-i așa? Ba ai o pană de cauciuc și trebuie să ceri ajutor dacă nu poți și nu ști cum s-o repari, ba ai alt necaz pe unde umbli…

Veta conduce acum și ea, sau mai bine zis, mai mult ea, mașinuța noastră, veche dar încă bună. Eu merg tot cu tramvaiul la lucru. Veta mai iese la cumpărături, mai duce copiii la școală, mai vizitează câte-o prietenă. Avea nevoie și de un telefon pentru cazuri de urgență, și să mai pot vorbi și eu cu ea în pauza de prânz.

Necazul e că nu prea reușesc să vorbesc cu ea. Dacă are cumva telefonul cu ea, atunci ori e închis, ori are bateria descărcată, sau e pus pe mut ‘’să n-o deranjeze’’.

De aia zic, că n-aș fi crezut vreodată că lu’ Veta o să-i placă aparatele electronice.

Minunea minunilor s-a petrecut când Veta a primit cadou o tabletă de ziua ei, de la o verișoară de-a ei din America. Neluțu era tare bucuros să pună el cotul pe ea, dar Veta i-a permis doar s-o învețe cum să dea cu degetele pe ea. Ce să vă mai spun că acum corespondează cu meiluri cu vară-sa și, culmea culmilor, Veta are și cont pe feisbuc. Zice că dă laicuri și că și primește laicuri de la frenții ei. S-o lăudat zile acestea că are deja câteva zeci de frenții. Frenții ăia, m-o liniștit Neluțu, nu-s altceva decât câteva surori de la noi de la biserică și alți frați de aiurea pe care i-a acceptat Veta să fie prieteni cu ea pe contul ei. M-am speriat la început, că pe mine nu m-a întrebat Veta dacă sunt de acord sau nu să-și facă prieteni virtuali. Dar acum, asta e.

La început am crezut și eu ca tot omul că tableta e o jucărie mai modernă pentru oameni mari care n-au de lucru. Nu m-am prea speriat eu de ea. Am avut și eu în copilărie o tăbliță pe care scriam cu un griflu primele litere din alfabet. Mă gândeam că și tableta aceasta are cam același rol. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Veta și tableta au devenit o singură persoană. O ia cu ea peste tot. Și doarme cu ea sub perina de la cap. Idol nu alta.

Când vin acasă de la serviciu o găsesc cu capul în tabletă. Mai răspunde așa cu câte un mârâit la întrebările mele despre ziua care aproape a trecut, despre copii și școala lor. E clar că nu prea știe altceva decât ce spune la tabletă. E mai informată cu cele ce le face verișoară-sa din America decât cu temele de casă ale copiilor.

M-am îngrijorat la început, dar așa ca tot omul m-am obișnuit cu starea aceasta. Îmi mai spune din când în când și mie ce mai spune la tabletă, ba chiar îmi arată poze sau filmulețe pe care zice ea că le postează frenții ei. M-am acomodat cu starea asta și am început să-mi fac de mâncare singur când vin de la serviciu, ba chiar să-i hrănesc și pe copii. Fetele mai mari mă ajută și glumim împreună pe seama lui maică-sa care e tot cu capul în tabletă. Parcă-i pasă? Nici nu cred că ne aude.

Mi-a arătat ieri că are și GPS și poate să meargă la mătușă-sa chiar cu ochii închiși. O cucoană din tabletă îți spune unde s-o iai la stânga și la dreapta. Parcă noi nu știam până acum să mergem la mătușa? Duminică mi-a pus-o pe cucoana aceea să-mi dirijeze drumul până la biserică. Asta îmi mai lipsește mine… două cucoane care să-mi spună cum să conduc! Nu era Veta destulă?

Mă tot întreb unde o să ajungem cu familia noastră? Când vin copiii de la școală stau cu capul în telefoanele lor. Nu mai vorbesc unul cu altul. Dacă o întreb pe Flory ce tot face la telefonul ăla, îmi zice ori că ‘’textuiește’’ ori își verifică ’’meilurile’’. Aproape că nu mai am cu cine vorbi în casa asta. Toată suflarea vorbește cu altcineva. Copiii cu telefoanele și Veta cu tableta. Numai eu vorbesc acum de unul singur și m-am apucat să scriu din nou în jurnalul meu.

Cât o să dureze și prostia asta? La început am crezut c-o să se termine în câteva zile. Dar treaba e serioasă. Boala e mult mai gravă. Abia azi am aflat că tableta lu’ Veta a dus-o la alți idoli mult mai greu de învins. Unul este feisbucul.