Zâmbetul de sâmbătă

Te-ai zidit între zidurile propriilor păcate, ca meșterul din strămoși, ctitorind prin ani întunericul cu care te-ai fortificat pe dinafară și pe dinăuntru. Întunericul ți-a adus singurătatea și aisbergul tăcerii.

Spun vocile din jur, de dincolo de bolovanii de patimi, că ar fi primăvară afară și mugurii ar plesni zgomotoși de miresme florale pe ramuri. Că dealurile îngenunchiază în ierburi crude sărutând mieii pe frunte. Mai spun cum cerul cu ochi de copil își caută chipul în oglinda izvoarelor și că pe câmp, ciocârlia cântă iubirea.

Dar cine ar putea să mai creadă?

Îți continui căderea în abisul din tine, tu, o nouă pată neagră a univesului. Căderea ta e singura realitate în acest întuneric al singurătății, până te voi zdrobi de lespedea finală a timpului pietrificat. Atunci viermii își vor începe cutremurătoarea lor muncă de stârnit remușcările conștiinței, consecvent și etern.

Dacă îți amintești, totul a început într-o zi, frumoasă ca primăvara de-afară, când ai părăsit poiana înflorată de joaca zburdalnicilor prunci asemenea ție și te-ai ascuns de ei, de tine și de Dumnezeu. Ai pus astfel prima piatră de temelie păcatului. Au urmat minciuna și vinovata tăcere. Ai zidit mereu o nouă piatră murdară izolîndu-te de ceilalți, de tine, de primăvara de afară și de cer. Florile au încetat să existe și zborul nu ți-a mai spus nimic. Pe nesimțite ai început să nu mai vezi o mână întinsă întru prietenie, un zâmbet de copil prin somn, o lacrimă pe fața mamei bătrâne.

Oamenii au devenit apoi ca și copacii și forme bizare îți vor popula lumea ta tot mai strâmtă și rece, pînă cînd, ca un popas definitiv, va coborâ întunericul peste zidul catedralei necredinței tale.

Ai devenit un nou Manole, ce-ți zidești din iubire de sine veșnicia între granitul păcatelor comise. Pedeapsa întunericului a venit peste tine încarcerându-te nefericirii și morții dinnăuntrul tău.

Stai lângă drum, cu palma întinsă și zdrențele-ți curg pe umeri livizi și n-am un ban de aramă să-ți mângîi tristețea. Ce pot însă să-ți spun, e că în amiaza vremii, au plesnit stâncile în munți și catapeteasma lumii e frântă în două. Tu și toți întemnițații neantului sunteți liberi.

O dată cu trupul Lui Cristos sfârtecat de cuie, s-a frânt vechiul zid despărțitor de cer și Dumnezeu.

Scoală-te acum, căci te cheamă!

Prietenul meu, Bartimeu, sunt atâtea frumuseți care te așteaptă să-ți dezlipești sufletul din praful pământului.

Ridică-te!

Aruncă-ți haina murdară! El te așteaptă și vrea să-ți dea lumină. Primește-o și îngenunchiază! Mulțumește-i în extazul iubirii!

Stăteai de atâta vreme la poarta cerului și n-ai știut!

Profesorul de la școala duminicală, i-a privit pe copii în ochi și i-a întrebat:

„Dacă doctorul ți-ar spune că mai ai o lună de trăit, ce ai face?”

„Aș fi bun cu toată lumea. Mi-aș cere iertare de la toți pe care i-am supărat. Aș petrece timpul cu cei dragi. Aș face bine cât aș putea. M-aș ruga și aș lăuda pe Domnul. M-aș pregăti să mă întâlnesc cu El”

Toți copiii din clasă au fost de acord cu aceste lucruri, cu excepția lui Ionuț.

„Eu aș consulta un alt doctor și ar cere o a doua opinie în legătură cu diagnosticul!”

De altfel și noi oamenii maturi împărtășim aceste două idei. Unii ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeu, alții cerem alte opinii.

Nu toată lumea se bucură de pocăința ta

“Și-n lumea ce-apasă, când toți te-au lăsat
Și prietenii vieții te lasă.
Să știi că pe lume eu nu te-am uitat
Ci aștept să te-ntorci către casă”

                   Pierdut și salvat – Costache Ioanaid

Toate bucuriile sunt amendate. Există o umbră a tuturor lucrurilor, o parte nevăzută și întunecoasă a fiecărui eveniment al vieții. Nu poate exista probabil, în această lume imperfectă, nimic pur, nimic absolut. Sărbătoarea întoarcerii acasă a fiului risipitor, are parte de amărăciunea refuzului fratelui mai mare de a participa la ea.

Cu siguranță, că vorbele fratelui său supărat, rostite la poarta casei, au ajuns la urechile sărbătoritului. Printre primele întrebări puse tatălui au fost și cele cu privire la fratele lui. Unde era? Ce mai făcea? De ce nu este și el la masă? Ce a răspuns oare tatăl lui? Nu ni se spune. Știm doar schimbul de vorbe de la poartă, cu supăratul care nu voia să intre la sărbătoare. Poți avea frați care nu se bucură de pocăința ta? Pot exista oameni care nu se veselesc de recuperarea ta din păcat și moarte? Din nerefericire, există.

Nu toată lumea se bucură de pocăința ta, de întoarcerea ta acasă; la bine și la adevăr. Sunt oameni care nu vor vedea de bine repararea vieții tale, care nu se bucură că devii om între oameni. Câtă vreme ești departe de casă – cu viața ruinată – totul este bine cu ei.

Întoarcerea acasă a mezinului nu era decât confirmarea eșecului visului nepus în practică a fratelui său. Falimentul moral al curajosului rebel spulberă orice speranță a lașului visător. Povestea consecințelor dezastruoasei plecări de acasă a mezinului demolează – piatră după piatră – castelul aspirațiilor fratelui mai mare.  Reușita mezinului ar fi fost o confirmare că stilul de viață visat de el – era viabil și succesul lui era și el posibil.

Cu sosirea acasă în zdremțe și lacrimi de pocăință a fratelui mai mic – fratele mai mare își vede cu ochii viitorul la care aspira de fapt. Cum ar putea să se bucure de întoarcerea lui? Înceta să fie eroul admirat în ascuns – modelul pe care dorea să-l imite. Revolta sa tăcută împotriva tatălui și a lașității sale personale, nu-și mai avea sprijinul unui exemplu de reușită. Falimentul mezinului confirmă filozofia bătrânului tată – teorie pe care o ura din tot sufletul. Ar fi vrut atât de mult ca feciorul să reușească și să dovedească babacului, că nu-i tocmai așa cum spune el. Crezuse pana acum că se poate trăi fără el și sistemul lui de valori. Se poate să ai succes și departe de el și de casa lui. Dar acum totul era ruinat. Va trebui să stea sub același acoperiș cu bătrânul și cu pocăitul de fratele său. Pierdea deodată admirația satului pentru cumințenia sa. Fiecare părinte folosise exemplul său pentru a inspira ascultare fiilor lui. Toți îl vobeau de bine, pe când fapta fratelui mai mic, slujise de exemplu negativ locuitorilor satului. Acum însă, întors acasă pocăit, a devenit deodată centrul atenției tuturora. Părinții risipitorilor prinseră o nouă speranță în pocăința rebelilor lor. Oamenii de bine, admirau curajul și demnitatea pocăinței risipitorului. Inimile sensibile, care au plâns alături de bietul tată, se bucurau acum de bucuria lui. Vagabondul ocupa din nou prima pagină a ziarului. Era din nou o știre fierbinte a jurnalului de seară.

Toată cumințenia, seriozitatea, munca din greu a fratelui mai mare – nu mai preocupă pe nimeni. Pocăința risipitorului mișcă toate inimile. Mai ales inima tatălui.

Graficul bucuriei iertării și restaurării iese din pagina existenței celui întors acasă. Nădăjduise puțină amabilitate și găsise dragoste totală. Plutea înr-un Everest, pe care numai dragostea poate să ți-l ofere. În cele mai profunde aspirații ale sufletului său nu putuse concepe ceea ce i se oferea. Își știa păcatul și era gata ca să suporte consecințele lui. Venea acasă înfrânt de viață, cu visul ruinat definitiv. Aspira la supraviețuirea unui rob în casa unui om bun. Aștepta reproșuri și vorbe aspre din partea tatălui. Îi risipise averea; i-a pătat reputația. I-a ruinat sănătatea și i-a tulburat liniștea sufletului. Dar in schim era acum cu totul copleșit de iertarea și dragostea lui. Găsise la el ceea ce nu și-a imaginat niciodată. Iubire necondiționată. Totală. Dar ce i-a făcut el oare fratelui său, de nu voia să-l vadă? În definitiv, a spulberat în vânt banii bătrânului tată și pe nu pe ai fratelui său. I-a ruinat reputația? Da și nu prea. Comparându-se el, cu rebelul și vagabondul fugit de acasă; fratele lui a arătat bine. Ba chiar foarte bine. De ce nu voia să-l vadă? De ce nu intra în casă? De ce nu venea și el la sărbătoarea întoarcerii sale?

De ce se supără unii oameni pe pocăința ta? De ce sunt unii deranjați de faptul că vrei să-ți repari viața? De ce nu se pot bucura că vrei să faci binele de acum încolo? Cu greu poți găsi răspuns la astfel de întrebări. Ele scapă raționalului. Ele vizează o lume a sufletului, nevăzutul tărâm al spiritului. Ele pun în lumină fundamentala contradicție dintre lege și har; dintre neprihănirea câștigată prin efort; și cea atribuită prin credință. Nu poate exista reconciliere între aceste două căi spre neprihănire. Și vai ce umbră rece; lasă pe sufletul celui iertat; spatele întors cu mânie a fratelui mai mare și mai bun în ochii lui.

Nu toți se vor bucura de pocăința ta. Bucuria iertării și reabilitării tale; va fi mereu contestată de “cei buni”, de “sfinții de treabă” – care vor vedea viața ta câștigată prin har, o nedreptate față de ei, care au suferit “zăduful zilei”. Se vor supăra pe atenția care ți se dă. Se vor mânia pe bucuria cu care ai fost reprimit în sânul familiei. Vor bombăni pe la ușile de afară, cuvinte grele la adresa istoriei tale.

Pentru Dumnezeu istoria murdară și iertată de El, nu mai există. A aruncat-o în “marea uitării” în care, vor pescui de zor frații mai mari ,enervați pe ușurința cu care ai fost iertat și reabilitat.

Probabil și rănile acestui refuz dureros – fac parte din acele consecințe ale faptelor noastre nesăbuite.

Nu lăsa niciodată să-ți întunece bucuria reprimirii tale, câteva clipe negre ale unor refuzuri, lipsite de maniere și politețe. Nu lăsa ca muzica sărbătorii să fie alterată de câteva bombăneli urâcioase – ale unor urâcioși de pe la ușile de-afară. Ei vor rămânea afară. Pentru că sunt de-acolo. Din afara Împărăției lui Dumnezeu.

Din „RISIPITORII” – de Petru Lascău

Copy a Post

Confesiune

După Harold Camping de la Family Radio, mâine, sâmbătă, 21 mai, va fi sfârșitul lumii.

De ce tocmai 21 mai? Nu știu. Harold are calculele lui. Nu le-am verificat. Nici nu mai are rost. Oricum, e prea târziu.

E prea tâtziu să-l mai convingem pe Harold că n-are dreptate. Mai avem o zi de așteptat… și totul s-a terminat. Cu lumea întreagă sau cu Harold. De aceea cel mai bun lucru cu astfel de chestiuni este să așteptăm.

Unde ne vom vedea duminică? În cer sau la biserică? Nu știu pe unde va fi Harold după răpire. Că o răpire va fi oricum mâine. Lui Harold i se va răpi microfonul. Așa ca să nu mai spună prostii.

Chrislamul – o nouă religie născută din gândirea corectitudinii politice americane.

Recent pastorul Rick Warren, fondatorul și pastorul Bisericii Saddleback Community Church in Orange County, California, a participat ca invitat la convenția societății islamice din America de Nord, pledând pentru munca împreună a creștinilor și musulmanilor la rezolvarea problemelor globale contemporane, la păstrarea păcii în lume.   „Înainte să dăm mâna, ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, cerem iertare de la Cel-a-tot-milostiv și de la comunitatea musulmană din întreaga lume” a spus Rick Warren.

O serie de alte biserici din Houston, Atlanta, Seattle, Detroit au ținut predici pentru producerea unei reconcilieri ecumenice între creștini și musulmani. În timpul lecțiilor de școală duminicală s-a pus Coranul în băncile bisericilor și lecțiile au vorbit despre inspirația scrierilor lui Mahomed. Unele lecții au avut ca titlu: „Isus în Coran”. Vă puteți imagina o mai mare blasfemie?

O nouă religie izvorăște din corectitudinea politică americană, din nevegherea liderilor creștinismului american, și din dorința de popularitate și arginți a unora.

Imaginea de mai sus nu este reală, ci produsul imaginației cuiva. Deocamdată.

Chiar că ar fi fost mai mult decât caraghios să mai aibă și scuze pentru că și-a înșelat soția și a făcut un copil unei fete din casă. Și a mai și tăcut zece ani. Probabil ca să își încheie mandatul de guvernator.

Arnold Schwarzenegger are 63 de ani și patru copii cu Maria Shriver, o fostă comentatoare de la NBC. Imaginea bărbatului puternic proiectată de filmele sale și de cariera politică, s-a spart în țăndări. Emigrantul ajuns în „țara tuturor posibilităților”, omul care a inspirat pe noul venit pe aceste meleaguri, a dezamăgit imens. „Terminatorul” a reușit să-și termine o familie care dăinuia de 25 de ani. Destăinuirea existenței unui copil pe care l-a făcut unei fete care slujea în staff-ul familiei, a ruinat o imagine și a confirmat încă odată (de parcă mai era nevoie) că faima și puterea corup. Familia nu poate dăinui decât prin credincioșie și dragoste.

S-a terminat cu Terminator!