paşi spre lumină

Urmărind acest video, nu poți decât să te îngrijorezi de vremurile pe care le trăim. O agresiune fără precedent se petrece pe tăcute. O invazie a islamului pătrunde ca o molimă în politica americană și nu numai. Suntem conduși cu instrumentul corectitudinii politice spre abolirea celor mai esențiale drepturi din care s-a hrănit această mare națiune. Soldații ei, sunt sfătuiți să poarte mănuși dacă trebuie să pună mâinile pe Coran și să se poarte cu el cu respectul datorat unei piese de artă delicată. Aceiași soldați au fost deposedați de Biblii care au fost arse din datoria soldatului american de a-și incinera gunoaiele lăsate în urma sa. Revoltător!

Se mai miră cineva de crizele economice? Urmăriți acest video.

Adeseori noi trebuie să plângem pentru ca alții să poată cânta.

Să veghem pentru ca alții să poată odihni,

să flămânzim pentru ca alții să poată să se sature,

să rămânem pentru ca alții să poată merge,

să ne smerim pentru ca alții să se poată înălța

și să murim pentru ca alții să se poată naște.

– să facem aceasta cum o face grăuntele de grâu semănat…

Cum a făcut-o Domnul și Mântuitorul nostru.

Din „Mărgăritarul ascuns” – cugetări, poezii, proverbe (în curs de apariție)

“Nu te grăbi să deschizi gura, și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în ceruri, și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecles. 5:2)

Neil Clark Warren, în cartea sa “Finding Contentment”, spune că ori de câte ori trebuie să luăm o decizie în viață ar trebui să ne situăm la pupitrul de comandă al ființei noastre, pe care să ni-l imaginăm ca pe o cameră rotundă cu pereții de sticlă, plină de instrumentele de comunicație moderne, telefoane, fax-uri, computere, antene de satelit, etc. Aici, în acest centru de comandă, primim datele sau informațiile din trei surse majore. În primul rând din partea sentimentelor noastre, a gândurilor relevante, a înțelepciunii pe care am acumulat-o din succesele sau eșecurile trecutului. Acestea toate formează sursa internă. În al doilea rând, primim feedback-ul celor mai importanți oameni din viața noastră, informații cu privire la contextul regulilor culturii de care aparținem, faptele unor experți. Aceasta ar fi sursa externă. Iar în al treilea rând, primim direcții provenite din convingerile și credința noastră spirituală. Aceasta ar fi deci sursa valorilor spirituale.

Autorul remarcă faptul că numai dacă se menține un echilibru sănătos între cele trei surse de informație, putem obține o decizie nu numai corectă, dar care să lase în urma ei pacea și satisfacția lăuntrică după care tânjim cu toții. Când se petrece vre-un dezechilibru, și acordăm atenție exclusivă doar unei surse în dauna celorlalte, nu numai că decizia nu este corectă, dar ea ne lasă acea nemulțumire în suflet, amărăciune și lipsă de pace, cu care suntem atât de familiari fiecare din noi.

Cuvintele lui Solomon, ne aduc aminte că avem o responsabilitate deosebită atunci când vorbim înaintea lui Dumnezeu. Sunt creștini care cred că ar trebui să ne vociferăm sentimentele, descărcându-ne inima, “vărsându-ne inima” înaintea lui Dumnezeu, atunci când circumstanțele vieții ne sunt potrivnice, sau suntem în necaz și suferințe.

Ioan Botezătorul era la închisoare când a trimis pe cineva să-L întrebe pe Domnul, dacă este El Mesia sau să aștepte pe altul. Suferința l-a dus la îndoială și necredință. La încheierea răspunsului trimis lui Ioan, Domnul adaugă: “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Matei 11:6).

Putem să ne plângem durerea dar să nu ne poticnim în El, indiferent dacă înțelegem sau nu rostul ei.

În cartea sa: “Prizonierul din celula a treia”, Gene Edwards, subliniază că o parte din noi dăm vina pe alții pentru suferințele noastre, alții dăm vina pe Dumnezeu, doar puțini sunt aceia care Îl vor urma pe un Dumnezeu care tace și pe care nu-l înțeleg, și în care nu vor găsi niciodată un prilej de poticnire.

Rostirea cuvintelor noastre înaintea lui Dumnezeu trebuie marcată de perspectiva clară: El este în ceruri și noi pe pământ. Rugăciunea noastră trebuie să fie mai degrabă ascultare decât rostirea multor cuvinte, mai degrabă mărturisirea păcatelor decât protest împotriva deciziilor Sale.

Lăsat pradă Satanei, cu familia și averea pierdută, cu sănătatea ruinată, Iov dă glas suferinței sale în perpetua întrebare a ființei umane aflate în suferință: De ce? “În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc, și n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22).

În durere, la necaz, în clipele disperării, nu avem nici o justificare a necuviinței față de Dumnezeu. Suferința nu este autorizație pentru protest. Suntem pe pământ unde “sabia doboară când pe unul când pe altul” (2 Sam. 11:25). Locuim pe o planetă coruptă de păcat, suntem exponenții unei rase degenerate de cădere. Suferința este legată de existența noastră, Ne naștem pentru a suferi. Majoritatea suferințelor nu le înțelegem și mai ales nu le vedem rostul. Și unele nu-l au.

Când Dumnezeu a venit să-i vorbească lui Iov, nu i-a dat răspunsul la întrebarea vieții sale. I-a vorbit despre minunile creației Sale, parcă spunându-i: “Iov, dacă vezi aceste minunății ale creației Mele, de ce nu poți oare avea încredere în Mine pentru lucrurile pe care nu le înțelegi?”

Stăm în fața Creatorului nostru. Să nu ne grăbim. Lumea în care trăim este o lume a Cuvântului. Este universului creat prin Cuvântul Lui. Credința noastră este și ea o religie a Cuvântului. A Cuvântului Său și nu al nostru. De aceea tăcerea și ascultarea face mai mult decât rostirea unor cuvinte pripite înaintea Lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi, spunea Dietrich Bonhoeffer, avem un vis al unei comunități ideale, o imagine a unei lumi în care am fi fericiți să locuim. De-a lungul vieții, Dumnezeu în toată mila și îndurarea lui față de noi (și față de alții) ne provoacă acest vis prin realițăți uneori complet contrarii acestei lumi ideale. Imaginea din mintea noastră se estompează, se ciuntește pe ici colo, dar încăpățânați, cei mai mulți dintre noi, ne iubim visul comunității ideale. Muncim și luptăm pentru împlinirea lui.

Soluția ar fi să renunțăm la visul comunității ideale, pe măsură ce el nu se potrivește cu realitatea. Ar trebui să vedem efortul pe care-l face Dumnezeu de a ne convinge să renunțăm la el. Cu cât renunțăm mai repede în viață la această utopie, cu atât mai bine pentru noi și oamenii din jurul nostru.  Încăpățânarea cu care ne ne agățăm de visul comunității ideale, nu doar că ne va împiedica să trăim fericiți în comunitatea reală, dar vom ajunge curând distrugătorii acestei comunități.

Citind aceste gânduri ale pastorului luteran Bonhoeffer, mă gândeam la conflictele necurmate din bisericile și comunitățile noastre. Nu toți distrugătorii de pace comunitară sunt rău intenționați. Probabil că în majoritate sunt visătorii comunității ideale, oamenii care mai păstrează încă imaginea personală idealizată asupra a ceea ce ar trebui să fie biserica la care merg.
Biserica nu este materializarea viselor noastre. Este întruchiparea visului lui Dumnezeu de a locui împreună cu ai Lui.

Zgârcitul – zicea un om cuminte – s-ar putea asemăna foarte bine cu un măgar care o viață întreagă trăiește în mizerie: rabdă, mănâncă ce poate și poartă toate greutățile, iar când piere, oamenii îi trag pielea și fac din ea dobe și cimpoaie în sunetul cărora, lumea petrece și chefuiește.

Așa e și cu zgârcitul. O viață întreagă trăiește în mizerie: mănâncă ce poate, se îmbracă cum poate, rabdă, cruță și strânge, iar după ce moare, moștenitorii lui topesc averea în dansuri și destrăbălări.

E o regulă aproape generală că toate averile zgârciților se irosesc în chefuri și petreceri.

(Iosif Trifa – 600 de istorisiri religioase)

Timișoara. Toamna anului 2002. Mă întorceam la hotelul Continental la care găzduiam, după o seară extraordinară la Biserica Elim. Era prea devreme să merg la culcare, așa că am decis să omor ceva vreme cinând la restaurantul hotelului. De la primul pas în holul impresionantei clădiri am simțit din nou strângerea aceea de inimă ce mi se fixase în memorie din anii studenției, când nu îndrăzneam să trecem pragul acestei clădiri, supravegheată atent de ochii securiștilori. Nu era de nasul nostru și noi studenții știam bine lucrul acesta. Acum însă, după 30 de ani, veneam din America. Senzațiile vechi mi s-au trezit în suflet și am pășit în sala restaurantului sfios, așteptând parcă să văd privirile tăioase de altă dată, și să aud vorba ursturătoare a respingerii.

Restaurantul era gol. Mai mulți chelneri în fracuri m-au primit călduros și cu zâmbete amabile. M-am așezat la una din mese și am comandat mâncarea. O orchestră și-a început numerele muzicale ale serii. Priveam în jur și eram singur. Un restaurant întreg funcționa pentru mine. O orchestră cânta pentru buna mea digestie.

Acolo, singur la masă, într-un restaurant în care eram singurul consumator, mi-am adus aminte de anii tinereții. Mi-am amintit de studentul sărac și speriat care nu îndrăznea nici să viseze să intre vreodată într-un asemenea restaurant. Acum Dumnezeu îmi oferea o satisfacție așa cum El în generozitatea Sa ne-o oferă uneori.

Scriind aceste rânduri mi-am adus minte că am predicat de la aceeași tribună din sala palatului de unde își ținea Ceaușescu cuvântările. Stătusem cândva în ultimele rânduri ale impresionantului auditoriu la un examen dat la Institutul Ion Mincu, la arhitectură. Doamne cu câtă amărăciune am primit căderea la acel examen! A doua oară când am trecut pragul acelei săli eram evanghelistul care chema suflete la pocăință.

Mi-am adus apoi aminte de sala casei de cultură din Oradea pe care am studiat-o câteva zile la rând pentru lucrarea mea de diploma ca inginer constructor. Rătăcind prin obscuritatea acelei săli de spectacole, mă gândeam ce bine ar fi să avem o biserică așa. Visele erau area mari pentru un suflet strivit de ororile comunismului. Dar Domnul a fost bun. De pe aceeași scenă am predicat Evanghelia fraților mei din Oradea.

Dar acum eram consumatorul răsfățat al unuia din cele mai bune restaurante din Timișoara, clientul unui hotel de lux. Chelnerii roiau în jur pentru mulțumirea și satisfacția mea culinară.  Muzicanții se îngrijeau de ambianță. Eram tratat regește, ca o recompensă a frustrărtilor de altă data. Domnul își trata robul cu ceea ce avea mai bun în orașul studenției mele. Mă simțeam ca Mardoheu pe calul împăratului. Dar, deodată, l-a văzut pe Haman ținând de căpăstru. Fantomele trecutului pândeau din colțurile întunecoase ale restaurantului gol. Erau oare acolo, ascunse de teama libertății, sau erau în memoria mea care nu se putea elibera de ele? Deodată mi-a trecut foamea, Muzica mi s-a părut jenantă. Situația penibilă. Amabilitatea chelnerilor circumspectă. Am plătit repede și am plecat. Nu eram de aici și de acum.

Istoria se poate schimba. Oamenii fac revoluții. Putem scăpa de regimuri totalitare.

Mai greu este să scapi de fantomele trecutului.

La mulți ani cu sănătate și bucurie tuturor mamelor!

Dedicăm tuturor mamelor această superbă melodie cântată de Ștefania Matei la televiziunea Speranța. Pentru vizionare faceți click pe imagine.