Irineu (120-202), episcopul de Lyons, s-a născut în Asia Mică şi a fost considerat elevul lui Policarp din Smirna. A slujit ca prezbiter şi după martirizarea lui Pothinus a fost ales ca să slujească de episcop în Lyons. A devenit pastorul unei dioceze foarte răspândite care includea biserici din Lyons şi Viena, parohii în sudul Galiei.

Irineu a fost un om cu vaste cunoştinţe, un expert în ale bisericii vremii sale în contextul rural şi urban, din est şi vest. Una din responsabilităţile sale de episcop a fost şi aceea de a apăra credinţa adevărată a creştinismului. Lucrările sale principale în acest domeniu sunt „Demonstrarea Învăţăturiloe Apostolilor”, şi „Împotriva Ereziilor”, scrise în Galia pentru a condamna pa Valentinieni şi pentru a atenţiona creştinismul de pericolul acestei erezii, şi a altor forme de gnosticism. Lucrările sale sunt considerate o sursă majoră de informaţii despre biserica secolului al doilea şi modul ei de gândire, precum şi despre erezia cunoscută sub numele de gnosticism.

Unul din textele cele mai citate din cartea „Împotriva Ereziilor”, este următorul:

„De asemenea, cei care sunt într-adevăr ucenicii Lui, primind har de la El, fac în numele Lui minuni, pentru a promova bunăstarea altor oameni, potrivit cu darul pe care fiecare l-a primit de la El. Unii dintre ei scot duhuri rele, astfel că cei care au fost curăţiţi de duhuri rele cred în Christos şi se adaugă bisericii. Alţii au precunoaşterea lucrurilor care vor veni; ei văd vedenii şi rostesc prorocii. Alţii, vindecă pe cei bolnavi prin punerea mâinilor peste ei, făcându-se bine. Da, mai mult ca atât, aşa după cum am mai spus, chiar morţi au fost readuşi la viaţă şi au fost în mijlocul nostru pentru mulţi ani. Şi ce aş putea spune mai mult? Nu este posibil să numesc aici numărul darurilor pe care biserica, împrăştiată acum pe tot pământul, le-a primit de la Dumnezeu, în numele lui Isus Christos care a fost crucificat sub Pilat din Pont, pe care ea le foloseşte zi de zi în beneficiul neamurilor, fără ca să ducă în rătăcire pe nimeni şi neprimind nici o răsplată de la ei. Pentru că aşa cum ea a primit gratuit de la Dumnezeu, aşa dăruieşte gratis altora” (Împotriva Ereziilor, cartea 2, cap. 32 p. 409).

Cu toate că pasajul a fost interpretat diferit de unii autori, adevărul este unul singur că Irineu mărturiseşte că darurile spirituale nu dispăruseră din biserica vremii sale, şi este posibil ca venerabilul episcop să fi scris din experienţe personale şi din informaţii de primă mână cu privile la manifestările darurilor spirituale.

Trebuie menţionate câteva lucruri din conceptul lui Irinei exprimat în acest pasaj:

a. Irineu crede că fiecare creştin are un dar specific primit de la Tatăl, potrivit cu harul Său, şi că acest dar este semnul distinctiv al unui adevărat ucenic al Domnului.

b. Toate darurile Duhului Sfânt sunt date credincioşilor în folosul altora.

c. Irineu ne dă o listă a darurilor, printre care menţionează: minunile, exorcismul, precunoaşterea lucrurilor viitoare, vedenii, exprimări profetice, vindecări miraculoase prin punerea mâinilor, învierea morţilor. Toate acestea sunt menţionate de Pavel în scrisorile sale, probabil cu excepţia exorcismului şi a învierii morţilor, dar care se pot găsi în practica sa de apostol.

d. Irineu pare să fie conştient că numărul darurilor nu este unul finit, ci el va reflecta nevoile bisericii.

e. Pasajul indică faptul că Irineu cunoaşte dspre darurile Duhului Sfânt nu din cărţi ci din practica vieţii creştine a vremii sale.

f. Irineu sugerează că el cunoştea personal pe unii din cei care fuseseră înviaţi din morţi, el mărturisind ca un martor ocular al acestor minuni din vremea sa.

Darurile menţionate mai sus sunt puse în contrast cu activitatea demonică, vrăjitoria practicată de oponenţii săi, ereticii. Irineu contină argumentaţia sa astfel:

„Nu numai că ea nu face nimic prin invocaţii angelice sau prin incantaţii, sau prin alte arte curioase sau malefice; ci îndreptându-şi rugăciunile spre Domnul, care a făcut toate lucrurile, într-un spirit pur, sincer şi deschis, chemând numele Domnului nostru Isus Christos, ea (biserica) face minuni în avantajul umanităţii, şi nu pentru a  induce în eroare” (p. 409).

Pasajul este deosebit de important pentru că el descrie modul în care biserica folosea darurile spirituale. El subliniază rugăciunea ca mod de a conduce la manifestarea darurilor. De asemenea, rugăciunea nu este ţinta bisericii ci Domnul la care se roagă ea. Domnul făcea minuni prin sfinţii Lui care se încredeau în El, şi care pledau înaintea Sa în beneficiul altora care aveau nevoie de atingerea Sa divină. Prin contrast, ereticii foloseau tot felul de practici, incantaţii, invocări angelice (rugăciuni la îngeri?), şi nici una din aceste practici nu erau intervenţii la Domnul Isus, ci apelau la forţe demonice pentru ca prin manifestări miraculoase să înşele oamenii inducându-i în eroare. Subiectul pare să-l preocupe pe Irineu pentru că de mai multe ori revine la aceeaşi linie argumentativă.

Satana folosea în acele zile imitaţii şi contrafaceri ale darurilor spirituale pentru a duce lumea în rătăcire. Unul din darurile care cunoştea foarte mult fals şi contrafacere în acele zile era darul prorociei. În atacul împotriva lui Marcus, un eretic pe care Irineu îl numeşte „un precursor al lui Anticrist”, ereticul „atrăgea nu număr foarte mare de oameni şi nu puţine femei, pe care i-a făcut să i se alăture, ca de unul care posedă cea mai mare cunoaştere şi perfecţiune, şi care a primit această putere de cel mai mare rang din lumile invizibile şi inefabile de sus” (Cartea 1. cap. 13, p. 334). Marcus este suspectat că este posedat de demoni: „Mi se pare mai mult ca probabil ca acest om să posede un demon ca spirit de familie, prin care el proroceşte, şi prin care el poate după cum vrea el să impartă acest dar al său altora de a profeţi şi ei” (cartea 1 cap. 13; 3. p. 334).

Irineu continuă subliniind că este important să evaluăm darul sprorociei în lumina roadei Duhului, a caracterului prorocului, pentru că el reprezintă imaginea Domnului Isus în lume; „Ei fac aceasta, fiind deplin conştienţi că darul prorociei nu le-a fost conferit de oameni ca Marcus, magicianul, ci că numai cei cărora Dumnezeu le trimite harul Său de sus posedă puterea dată în mod divin de a proroci; şi ei vorbesc în locul şi modul în care vrea Dumnezeu şi nu unde Marcus le porunceşte s-o facă”

Sursa prorociei nu poate fi alta decât Dumnezeu Însuş. Dovada că Marcus şi prorocii lui sunt falşi, este că Marcus le porunceşte să prorocească în armonie cu dorinţele lui şi când şi unde vrea el, iar „asemenea duhuri care ascultă de oameni, şi vorbesc atunci când vreau ei, sunt pământeşti şi neputincioase, obraznice şi imprudente, trimise de Satan pentru seducerea şi pierzania celor care nu păstrează credinţa aşa cum au primit-o ei la început prin biserică” (p. 335).

În ciuda faptului că în aceste pasaje Irineu vorbeşte cu precădere despre prorocii mincinoşi, este evident că biserica vremii sale aprecia şi folosea darul prorociei în întrunirile ei de închinare. Ereticii foloseau daruri contrafăcute, falsificate, pentru a avea credibilitate între credincioşii care putea fi uşor seduşi de eroare.

O altă referinţă a lui Irineu la darurile spirituale, în special darul prociei, este în contextul atacului său împotriva Montaniştilor. El scrie: „Din nou alţii (montaniştii) anulează darul Duhului Sfânt, care în ultima vreme, după buna plăcera a Tatălui, a fost turnat peste rasa umană, ei nu admit acest aspect (al dispensaţiei evanghelice) prezentat de Evanghelia lui Ioan, în care Domnul a promis că va trimite Paracletul (Mijlocitorul); dar ei pun deoparte atât Evanghelia cât şi spiritul profetic. Oameni răi, într-adevăr!, care doresc să fie prseudo-profeţi, lepădaţi, dar care scot darul prorociei din Biserică; acţionând ca aceia care, cu aceeaşi ipocrizie, se ţin la oparte de părtăşia cu fraţii. Trebuie să concluzionăm, mai mult ca oricând, că aceşti oameni (montaniştii) nu-l pot admite nici pe apostolul Pavel. Pentru că în epistola sa către Corinteni, el vorbeşte despre darul prorociei, şi recunoaşte bărbaţi şi femei care prorocesc în biserică” (Cartea 3, cap. 11, 9 p. 429). Montaniştii respingeau promisiunea Tatălui dar voiau să prorocească.

În cartea a 5-a Irineu scrie:

„Pe de altă parte auzim că mulţi fraţi din biserică, posedă daruri profetice, şi care prin Duhul vorbesc tot felul de limbi şi aduc la lumină pentru folosul tuturor lucruri ascunse ale oamenilor, şi care declară tainele lui Dumnezeu, şi care asemenea apostolilor se numesc spirituali, şi sunt spirituali deoarece au parte de Spirit, şi nu pentru că au fost deposedaţi de carnea lor, devenind astfel fiinţe pur spirituale” (Cartea 5; cap. 6, 1. p. 531).

Aici Irinei vorbeşte nu numai despre darul prorociei ci şi dspre vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor, care se practicau în biserică. Biserica zilelor sale este charismatică în închinare, unde darurile spirituale sunt la loc de cinste, continuând să se manifeste în biserică.

Mai mult decât predecesorii săi, Irineu este martor ocular la manifestările darurilor spirituale. Ele n-au încetat să se manifeste în biserică odată cu moartea apostolilor. Mai ales darurile de inspiraţie (prorocia, limbile, şi tălmăcirea lor) nu au încetat în biserică.

Argumentul istoric în favoarea continurăii funcţionării în biserică a darurilor spirituale poate continua cu cercetarea celorlalţi scriitor bisericeşti. Nici unul din părinţii bisericeşti de dinainte de Niceea nu sugerează că darurile, mai ales cele de inspiraţie, au încetat să funcţioneze în biserică odată cu moartea apostolilor.

Vă oferim în duminica aceasta, melodia compusă de Luminita Ciuciumis, „Doamne, mai vreau Rusalii!” Pentru vizionare, faceţi click pe imagine.

 

Pentru a viziona acest video, faceţi click pe imagine.

Una din povestirile celebre ale lui Kierkegaard este o parabolă în care personajele principale sunt raţele.
Era un oraş al raţelor. În fiecare duminică dimineaţa raţele plecau, legănându-se de pe un picior pe altul, la biserică. Pătrundeau legănându-se în sanctur şi se aşezau pe bănci. Corul raţelor intra legănându-se şi îşi lua locul în strană. Intra apoi predicatorul legănându-se şi el pe cele lăbuţe. Răţoiul ordinat deschidea Biblia raţelor (Raţele, se pare că aveau şi ele ca toate celelalte creaturi ale pământului, versiunea lor a Bibliei). După ce citea, începea predica: „Iubitele mele raţe! Dumnezeu ne-a dat aripi! Aripi cu care putem zbura! Cu ele ne putem ridica sus de tot în văzduh şi să plutim ca vulturii. Nici un zid nu ne poate ţine prizoniere! Nici un gard nu ne poate împiedica! Avem aripi! Dumnezeu ne-a dat aripi şi putem zbura ca păsările cerului!”
Toate raţele măcăiau din răsputeri: „Amin! Amin!” După care plecau legănându-se pe cele două lăbuţe spre casele lor.
Cu aceeaşi înţelepciune de raţă, auzim duminică de duminică despre potenţialul nostru în Christos. Zicem entuziaşti: Amin! Amin! şi ne întoarcem legănându-ne la ale noastre. Şi nu zburăm.

Iustin Martirul s-a născut în Flavia Neapolis, din Palestina şi a trăit între anii 100 şi 165. S-a numit pe sine „samaritean” cu toate că nu a fost samaritean după sânge sau religie. A fost crescut în obiceiurile păgâne şi a primit o educaţie grecească. În tinereţe a oscilat dintr-un curent folozofic în altul înaintea de a deveni creştin. N-a părăsit filozofia însă niciodată. Mutat la Roma a înfiinţat o şcoală pentru a preda creştinismul, prezentându-l ca pe un sistem filozofic sigur şi profitabil.

Ca filozof şi apologet, Iustin a scris un tractat adresat împăratului şi fiilor lui, precum şi senatului roman, în care pledează pentru un tratament mai bun pentru fraţii săi creştinii. A murit ca martir la Roma între anii 162 şi 168.

În ceea ce priveşte darurile Duhului Sfânt, Iustin a predat despre ele mai degrabă decât le-a experimentat. A făcut mai multe referinţe la ele. În Dialogul său cu Trifo (o dispută teolgică cu un evreu pe nume Trifo), Iustin scrie:

„…(unii) primesc de asemenea daruri, după cum merită fiecare, iluminări prin Numele lui Christos. Unii primesc spiritul de înţelegere, altul de sfat, altul putere, altul vindecare altul cunoaştere mai dinainte, altul darul de a învăţa pe alţii, şi alţii cel al fricii de Dumnezeu” (cap. 39: p. 214).

Dacă vom compara lista darurilor spirituale întocmită aici de Iustin cu cea a lui Pavel din 1 Cor. 12:8-11 şi Romani 12:6-8, putem vedea unele similitudini dar şi unele diferenţe. Două daruri sunt menţionate la fel la ambii autori: cel al vindecării şi al învăţării altora, dar „cuvântul despre înţelepciune” din Pavel, este numit; „spiritul de înţelegere” şi „vorbirea despre înţelepciune” al lui Pavel este numit: „precunoaştere” sau “cunoaşterea mai dinainte”. Nu vom insista asupra acestor detalii, ci putem afirma cu tărie că Iustin vorbeşte despre aceleaşi lucruri ca şi apostolul Pavel – darurile spirituale.

Poate că cel mai important lucru este că Iustin crede că darurile spirituale sunt pentru creştini, primite de ei de la Duhul Sfânt, şi nu vorbeşte de ele ca de experienţe ale trecutului.

În capitolul precedent, Iustin vorbeşte depre Ioan ca despre un profet al Noului Testament, spunând că Ioan a fost „un om ca noi”. La 50 sau 60 de ani de la moartea apostolului Ioan, Iustin confirmă că darul lui Ioan nu era doar cunoscut de către fraţi ci şi practicat de ei la fel.

Iustin revine la subiectul darurilor atunci când vrea să demonstreze lui Trifo că darurile Duhului Sfânt, date în trecut profeţilor evrei, sunt date acum de acelaşi Duh creştinilor. „Pentru că darul profetic a rămas cu noi, chiar până în prezent. Şi trebuie să înţelegi că darurile spirituale care au fost la început în neamul tău ne-au fost transferate acum nouă „ (Cap. 82: p. 240). Iustin foloseşte aici „prophetika charismata”, un termen care fără nici o confuzie se referă la darul prorociei.

În argumentarea lui Iustin, el continuă să se refere la prorocii mincionoşi din zilele sale: „Şi după cum prorocii falşi au fost contemporani cu sfinţii proroci, tot la fel sunt şi azi mulţi învăţători falşi în mijlocul nostru” (p. 240). Dacă moneda adevărată n-ar exista nimeni n-ar crea monede false.

În capitolele 87 şi 88, Iustin prezintă argumentul că Isus a primit darurile Duhului Sfânt, nu pentru faptul că ar fi avut nevoie de ele în lucrarea Sa, ci din cauză că ele vor trebui să opereze în continuare între urmaşii Săi. Darurile au încetat să existe pentru evrei pentru că Isus a „împărţit acestea celor care cred în El” (p. 242). El continuă în următorul capitol, concluzionând: „Acum, este posibil să vezi între noi, femei şi bărbaţi care posedă darurile Duhului lui Dumnezeu”. (p. 243).

Din păcate Iustin nu ne dă detalii asupra modului cum operau, cum funcţionau darurile în Biserică şi modul practic cum se aplicau ele vieţilor credincioşilor. El ne dă doar idei generale cu privire la daruri şi ne lasă să credem că ele erau o parte importantă din închinarea şi lucrarea Bisericii vremii sale.

Se povesteşte că la biserica unui orăşel de munte a sosit un nou pastor. Toţi erau uimiţi şi vorbeau cât de extraordinar este noul pastor sosit în oraş. Un sceptic al locului, l-a întrebat într-o zi pe diaconul bisericii: „Cu ce e mai grozav noul pastor decât cel ce l-aţi avut până acum?”
Diaconul i-a răspuns: „Cel vechi ne spunea că suntem cu toţii nişte păcătoşi, şi dacă nu ne pocăim şi nu-L acceptăm pe Isus ca Domn şi Mântuitor, o să ajungem cu toţii în iad.”
„Şi ce vă predică pastorul ăsta nou?” a continuat scepticul cu întrebările.
„Predicatorul ăsta tânăr ne spune că suntem toţi nişte păcătoşi, şi dacă nu ne pocăim şi nu-L primim pe Isus ca Domn şi Mântuitor, o să infundăm iadul cu toţii.”
Scepticul a ridicat din umeri uimit: „Păi, eu nu văd nici o diferenţă între pastorul vostru de dinaninte şi ăsta nou!”
„Predicatorul ăsta nou ne spune lucrurile acestea cu lacrimi în ochi!” a replicat diaconul.

Dacă există o forţă la dispoziţia noastră care poate să schimbe lucrurile, chiar şi cele viitoare, atunci ea este puterea rugăciunii. Despre aceasta Mântuitorul ne-a lăsat o pildă, spunându-ne că trebuie să ne rugăm neîncetat şi “să nu ne lăsăm”. Văduva săracă aflată în litigiu cu pârâşul ei, s-a săturat de atmosfera de tensiune în care trăia şi s-a hotărît să lupte pentru drepturile ei cu orice preţ. Insistenţa ei la judecătorul cel nedrept dovedeşte revolta împotriva condiţiei sale. Şi ce altceva este oare rugăciunea de cerere înaintea Dreptului Judecător, dacă nu o revoltă împotriva situaţiei anormale în care ne aflăm noi şi lumea din jurul nostru? Dar ce ne facem cu resemnarea în care am căzut cu toţii? Am ajuns să nu mai credem în şansele de îndreptare a lumii în care trăim. Am ajuns să acceptăm ca pe-o realitate imuabilă decăderea morală a semenilor noştrii. Pervertirea neamului ni se pare irevocabilă. Am încetat să mai credem că este posibilă o naştere din nou. Am acceptat ca pe un datum alunecarea spre iad a lumii din jurul nostru. Ne-am obişnuit cu mizeria păcatului, cu caracterul abject al omului fără Dumnezeu. Am început să-i tolerăm limba murdară, obiceiurile declasate, goana după câştigul necistit, minciuna, poftele de care-i sticlesc ochii. Ni se par nişte condamnaţi pe drept ce se îndreaptă încătuşaţi spre iadul de care vor avea parte pe veşnicie. Privindu-i începem să credem că sfârşitul tuturor lucrurilor va veni normal şi implacabil ca singura alternativă unei astfel de vieţi. Încetăm să ne mai rugăm pentru ei, şi chiar dacă suntem obligaţi de împrejurări s-o facem, o facem formal şi fără credinţă.

Resemnarea ne este atât de mare încât rugăciunile noastre au început să capete un caracter general, evaziv şi superfluu; ele sunt nebuloase şi frazeologice, bombastice şi sforăitoare, încât cineva mai îndrăznet a spus că până şi Dumnezeu are dificultăţi cu întelegerea lor. Motivul ne este simplu: orice cerere concretă implică răspunsuri concrete. Ori noi am început să nu mai credem în intervenţia concreată a lui Dumnezeu în creaţia Sa. Astfel, rugăciunea noastră a devenit o jumătate de rugăciune, pentru că o rugăciune fără răspuns este o jumătate de rugăciune, un monolog spre cer. Nu e de mirare că cerul devine de plumb şi de oţel la auzul discursurilor noastre fariseice în alese fraze religioase, ce le rostim mai mult întru impresionarea oamenilor din jur decât pentru a obţine ceva de la Dumnezeu.

Cunosc (şi vai nu puţine) biserici care nu se roagă pentru nevoile sau bolile cuiva, care se tem să ceară intervenţia divină în problemele prezentului. Dumnezeul resemnării lor nu mai intervine în istorie. Evenimentele curg de la sine. Confruntaţi cu problemele prezentului, caută răspunsuri evazive şi cu pronunţate accente duhovniceşti: “De ce-i aşa, o ştie El”, “Poate că aceasta este voia Domnului!”, “Cine ştie ce binecuvântare se ascunde în dosul acestei tragedii!”

Apropo! Vă puteţi imagina pe văduva săracă din pilda Mântuitorului filozofând astfel? Ea ştia că nu se ascundea nici o binecuvîntare în spatele suferinţei ei, că nu era voia lui Dumnezeu să trăiască în asuprire, că există dreptate în lumea aceasta şi că trebuie să ţi-o cauţi cu insistenţă, că trebuie să lupţi pentru schimbarea lucrurilor. Ea ştia că nu există un destin inflexibil care nu mai poate fi schimbat. Ea ştia că rugăciunea cu stăruinţă schimbă lumea. Unde am uitat noi oare această logică simplă a credinţei creştine?

Resemnarea în faţa unei realităţi anormale nu este nicidecum un atribut al unui creştin adevărat. Creştinul este un om care are un mesaj ce schimbă lumea. El este fiul Unui Dumnezeu atotputernic care vrea şi poate să schimbe răul în bine. Creştinul este un “împreună lucrător” cu Dumnezeu. El este în această acţiune de schimbare a lumii împreună cu Creatorul ei. De aceea, ori de câte ori există o situaţie deplorabilă în această lume, Dumnezeu “Se miră că nu mijloceşte nimeni”. Se miră de lipsa mea şi a ta de cooperare cu El la schimbarea lumii.

Trăim, într-adevăr, vremuri grele. Lumea este frămîntată de probleme enorme. Corupţia sufletului omenesc ne înspăimîntă. Se aud voci disperate lamentîndu-se de putregaiul conştiinţei românului, de lipsa de toleranţă a unuia faţă de ideile celuilalt. E un vulcan de ură şi nemulţumire ce clocoteşte în adâncul fiinţei noastre. Sunt fiare dezlegate în hrubele sufletului pustiu de Dumnezeu. Am pângărit templul lui Dumnezeu din noi. Ne-am resemnat în alunecarea toboganului zilnic spre nefiinţă. Apoi, lumea întreagă nu are temelii mai onorabile. Sămînţa dictatorilor n-a pierit. Tunurile bat. Curge sânge şi se strigă absurde lozinci. E parcă atât de logic să spunem: “sfârşitul e aproape”, şi să ne resemnăm tăcuţi în perspectiva lui. Dar oare cine stă la roata lumii? Mâna cui modelează lutul ei? Dacă este Dumnezeul iubirii, atunci de ce trândăvim resemnaţi pe întortochiatele ei cărări? Atunci de ce suferim anormalul ei? De ce tăcem la şicanele “pârâşului” nostru?

Rugăciunea este o revoltă împotriva a tot ce nu este după voia lui Dumnezeu. Este protestul inimii noastre împotriva faptului că Numele lui Dumnezeu nu este sfinţit aşa cum se cuvine în lumea creată de El; că Voia Sa nu se face atât cât trebuie şi că Împaratia Sa n-a venit în toate inimile din jurul nostru.

În Scoţia, John Knox s-a rugat: “Doamne, dă-mi Scoţia, sau mor!” Voia mai bine moartea decât ca ţara sa să fie pradă păcatului şi iadului. Unul din părinţii fondatori ai Statelor Unite a lansat strigătul acestei naţiunii, strigăt călăuzitor prin veacuri al acestui popor: “Daţi-mi libertatea, sau moartea!” Strigătul consacrării supreme al acestui om a păstruns prin veacuri spre sufletele miilor de tineri români, care în timpul Revoluţiei au strigat: “Murim, dar de-aici nu plecăm!” El a fost repetat de tinerii chinezi când tancurile le zdrobeau trupurile. Faţa lumii s-a schimbat. Libertatea a venit din mîna Celui ce modelează peisajul multicolor al neamurilor pământului. Ţara se va schimba când vom porni la rugăciune cu revoltă faţă de resemnarea noastră, faţă de păcatul ce a indundat oamenii ei. Zidurile ei în ruină se vor ridica din nou atunci când în spărtura lor se vor ridica oamenii lui Dumnezeu care nu mai pot răbda dărâmăturile, care se vor scula să caute dreptate la Dreptul Judecător.

Numai supăraţi pe păcat cu supărarea lui Dumnezeu, revoltaţi împotriva victoriilor iadului, duşmani pe faţă ai oricăreu fărădelegi, şi încrezatori pe deplin în dreptatea divină, creştinii se vor ruga cu adevărat. Rugăciunea lor va schimba lumea. Rugăciunea lor va schimba viitorul.

Sunt mai mult interesat de schimbarea viitorului semenilor mei decât de viitorul în sine. Sunt mai preocupat de modificarea destinului ţării mele decât de scenariile apocaliptice ale următoarelor zile. Cred mai degrabă că porţile Islamului pot fi zguduite din temelii cu berbecii rugăciunii decât cu bombardierele B52, sau manevrele politicii Casei Albe. Cred mai mult în puterea transformatoare a rugăciunii de mijlocire decât în forţa armată a tuturor ţărilor pământului, pentru că la roata lumii, modelându-i lutul după plăcerea Sa, stă Marele Olar.

Roata lumii se învârte sub Mîna Sa!

Pentru a viziona acest video, faceţi click pe imagine.

Explicaţii tardive