Mărturisiri (1)

Voi reda câteva mărturii ale unora care au experimentat Toronto Blessing, în speranța că ele vor aduce mai multă lumină asupra acestui fenomen. Din miile de mărturii, am ales câteva din cele „pozitive”, deci povestite de cei care văd manifestările de la Toronto Blessing de la Dumnezeu, cât și câteva din partea scepticilor, sau „fariseiilor” cum îi numesc liderii acestei mișcări pe toți cei ce nu acceptă lucrarea de la Toronto.

Ofensat de titlul de „fariseu”, un creștin pe nume Geoff, scrie publicației bilunare The Toronto Blessing Scrolls: „Nu am multe de spus de Toronto Blessing. Am însă un comentariu asupra folosirii constante a cuvântului „farisei”. Este un termen încărcat de contradicții confuze. De asemenea, mulți evrei l-ar găsi destul de lipsit de sensibilitate” (Greg Makeham, The Toronto Blessing Scrolls, septembrie-octombrie 1996, Dumincă 6 octombrie 1996, GROBINSO@drew.edu).

Răspunsul lui Greg Makehan, este de-adreptul violent: „Ah… ghici cine a folosit cuvântul „farisei” mai mult ca mine (și nu vorbesc de Rodney Howard-Browne!!). Cuvântul „farisei” (și este un plural) este menționat de 95 de ori în Noul Testament, cea mai mare parte în cele patru Eanghelii!! Știți că Isus i-a ofensat și pe evreii!!??? De exemplu….” (Greg Makeham, The Toronto Blessing Scrolls, septembrie-octombrie 1996) și urmează textul din Ioan 5:5-18.

Greg se simte îndreptățit să folosească termenul folosit de Isus, cu toate că știe că se adresează cu totul altui fel de audiență, decât cea a Domnului Isus.

Să începem cu un mic eseu publicat de același Toronto Blessing Scrolls, despre lucarea lui Tim Storey, aflat într-o vizită la Stockholm, în 8 septembrie 1996. Textul din care acesta a predicat a fost cel din Luca 5, porunca Domnului ca ucenicii să arunce mreaja în apele mai adânci.

„Pescarii au lucrat din greu toată noaptea dar n-au prins nimic. Acum un dulgher a început să le dea sfaturi cum să pescuiască. În mod natural părea o nebunie, dar ascultând de el au fost transferați în supranatural și au prins o mare mulțime de pești.”

Tim a povestit apoi cum a fost atunci când pentru prima oară Dumnezeu i-a spus să predice despre vindecare. Într-o întrunire era un om care umbla destul de greu cu niște cârje. Domnul i-a spus lui Tim – Ia-i cârjele și aruncă-le!
– Nu crezi că poți fi vindecat? l-a întrebat Tim.
– Nu, a spus el.
El i-a spus că este și mormon pe deasupra.
Acum, fiți atenți! Omul nu credea – Tim nu credea – audiența din sală nu credea – și mormonul stătea în fața lui într-o condiție deosebit de proastă.
Domnul i-a spus – Aruncă cârjele cât colo!
Pentru că Domnul a spus-o, Tim a aruncat cârjele peste paltformă – uulp!
Și omul a sărit, a început să fugă, complet vindecat!
Acesta a fost începutul lucrării de vindecare a lui Tim Storey.

În întrunirea noastră de azi, Tim s-a rugat pentru oameni, luîndu-i pe platformă. Duhul Sfânt s-a coborât cu multă putere. Tim arăta cu degetul făcea cu mâna sau bătea din palme – ca loviți de un curent electric oamenii cădeau la pământ cu „viteza luminii”. În cele mai multe cazuri, Tim nu se atingea de nimeni – o putere invizibilă însă se atingea de mulți – mulți din audiență încercau să înțeleagă cum se poate produce așa ceva. Tim spunea – nu încercați să înțelegeți – este supranatural.

O femeia care s-a ridicat de la pământ a fost întrebată: Ce ai simțit?
– Nu înțeleg, a răspuns ea. A simțit o stare de totală fericire.
– Nu eu sunt acela care fac astfel de lucruri, a spus Tim, în timp ce umbla pe aleea dintre băncile localului și înapoi spre platformă unde stătea o altă persoană.
– Iată! a spus Tim și persoana aceea era la pământ.

Unora le era frică și Domnul a văzut lucrul acesta. Nu este necesar să cazi, a spus Tim persoanei respective. Poți primi puterea Duhului Sfânt stând și în picioare. Și așa s-a întâmplat.
Puțin mai târziu, un râs a izbucnit în mijlocul participanțlor, binecuvântarea plină de grație a Tatălui nostru era evident prezentă între noi.
În încheiere, Tim a invitat oamenii să-L primească pe Isus și cei ce au alunecat de la credință să vină din nou la El. Mulți au venit în față… unii direct din întuneric.
Secerișul este gata!” (The Toronto Blessing Scrolls, septembrie-octombrie 1996, etxtlz@kk.ericsson.se).

 

„Ceea ce am văzut cu ochii mei în timpul unei vizite la Vineyard a fost un adevărat balamuc. Mai mulți oameni săreau în sus ca o minge „țăpăiau în duhul”; trei femei erau întinse la podea (destul de indecent) experimentând dureri imaginare ca de naștere, în timp ce un lucrător, bărbat, stătea desupra lor strigând: „Naște-l! Naște-l! Patru adolescente zăceau pe jos ținându-se unele de alttele, trecând printr-un fel de convulsie comună; un bărbat corpolent și neîngrijit fugea în jurul sălii, făcând valuri cu mâinile stropind în jur cu sudoare O femeie tânără, părând inconștientă de tot ce se petrece în jur, făcea mișcări rudimentare ca de balet; alți oameni plângeau, râdeau, lătrau ca și câinii, sau răgeau ca animalele sălbatice.” (Phillip Johnson, Internet phillipj@smardoc.com).

 

„Rodney Howard-Browne a venit la biserica noastră pentru a predica timp de trei săptămâni. Fratele său, Rodney, a fost aici timp de șase săptămâni în altă biserică. Cele mai deranjante rapoarte le-am primit însă din timpul festivalului Mardi Gras din New Orleans, anul acesta. Rodney a condus o „trezire” la biserica unui prieten de-al meu. Trebuie să știți că Mardi Gras este o orgie păgână, mai sălbatică decât ați putea să vedeți oriunde în altă parte de lume. Oamenii se îmbată și fug goi pușcă pe stradă, fac sex de orice soi, chiar și cu animale. Prietenii noștri creștini care au fost acolo cu toții la acea biserică, mi-au spus că în interiorul bisericii cu Rodney a fost mai sălbatic ca afară… Mai multe femei au venit în față să depună mărturie spunând că le-a cuprins o asemenea bucurie atunci „când au fost sub putere” că au avut orgasme sălbatice…” (Paul Kruse, South Kennet Court, Merritt Island, Florida, 32952).

 

„Chiar și cei peste 100 de pastori și lideri bisericești care au fost invitați de către Rodney Howard-Browne în seara aceea pentru a primi „focul” prin punerea mâinilor au căzut pe spate cu excepția unora. Unii din ei dădeau din picioare și se zvârcoleau pe podea. Rodney se lăuda spunând că aceasta era cea mai mare „pune a mâinilor” pe care a făcut-o vreodată, și a glumit pe seama unei femei care a căzut pe spate spunând că speră să supraviețuiască, și despre un pastor care se rostogolea pe spate dând din picioare în aer a spus că Duhul Sfânt îl călărea. Am văzut de asemenea în seara aceea un bărbat care dădea din mâini ca în artele marțiale înainte de a cădea la pământ în timp ce mulți alții dădeau din picioare, urlau din răsputeri și scoțând sunete de animale. Nu am văzut nici o zidire în toate aceste manifestări. Ca să împrumut o remarcă a unei surori în Christos, care a fost martora unor manifestări similare la un seviciu în Statele Unite: „această ‘ungere’ este scandaloasă, blasfemitoare și seductivă. Carnală la origine, ea își bate joc de scumpul nostru Mântuitor care a murit de o moarte serioasă și sobră pe cruce pentru a obține pentru noi harul nemăsurat al lui Dumnezeu. Caracterul umil, sfânt al lui Dumnezeu este ridiculizat în aceste întruniri, și un duh fără îndoială demonic îndrăznește cu obrăznicie să se dea drepta „Duhul Sfânt”„. Un alt pastor local care a fost prezent la aceast serviciu, dar care n-a participat la „ungere”, a spus: „m-au dat lacrimile să văd așa mulți pastori și lideri bisericești înșelați și manipulați”…

 

5. Imitația de sunete animalice, grohăit, lătrat, răgete ca de leu, etc. Poate că cea mai controversată maifestare și noutate a lui Toronto Blessing este aceasta. Textele biblice cel mai des citate de apologeții mișcării sunt cele din profeții Mica (1:8) și Amos (3:8), care într-adevăr menționează sunete de animale, dar ele sunt doar metafore sau imagini poetice. „Leul răcnește; cine nu se va speria? Domnul Dumnezeu vorbește; cine nu va proroci?” (Amos 1:8). Cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu răgetul unui leu menit să sperie sau să inspire teama. Profetul Mica descriindu-și lamentația folosește comparații cu șacalul și ștruțul, primul un mamifer al doilea o pasăre.

Voi reveni la analiza biblică a acestei maifestări mai târziu, dar trebuie menționat aici câteva lucruri:

1. Nici unul din versetele citate de apărătorii cauzei Toronto, nu poate fi forțat să spună că trebuie să ne manifestăm ca animalele în prezența lui Dumnezeu.
2. În multe experiențe o asemenea manifestare nu pune în evidență prezența Duhului lui Dumnezeu, ci mai degrabă prezența celui rău.
3. Nu avem niciun precedent biblic menționat în bogata experiență a Bisericii primare. Dacă se menționează undeva sunete deosebite în timpul rugăciunii (Romani 8:23, 27) ele sunt sunete omenești și nu animalice.
4. Sunetele sunt percepute ca o degradare și umilire a oamenilor lui Dumnezeu, oferindu-se un nou prilej de vorbire de rău a lucrării lui Dumnezeu.

În „Toronto Blessing Scrolls”, din septembrie-octombrie 1996, Greg Makeham în răspunsul său unuia care întreabă despre sunetele de animale, spune: „În primul rând trebuie să luăm în considerare faptul că dacă creștinii trebuie să evite să facă ceea ce fac demonii, atunci nu ne mai rămâne prea multe de făcut! (Desigur NU mă refer la PĂCAT așa cum este descris el de Scriptură). Adevărul este că Dumnezeu este CREATOR, iar Satana nu face decât să IMITE!! Atât Scriptura cât și experiențele vieții (ocultismul, New Age, religiile estului, etc) dovedesc că demonii pot acționa și se pot manifesta în același moduri uneori ca și creștinii – de exemplu, demonii pot vorbi în limbi, pot vindeca oameni, pot să se roage lui Dumnezeu, să cânte, să citeze versete din Scripturi – asta numai ca să numim câteva! Desigur, aceste lucruri sunt contrafaceri, falsuri și nu stau în picioare ca lucrări ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ceea ce vreau să spun este că noi n-ar trebui să interzicem râsul sau sunetele animalice pentru simplu fapt că demonii se manifestă astfel – apoi, ca să fim consecvenți, ar trebui să interzicem și celelalte lucruri pe care le fac demonii așa cum le-am menționat mai sus!!! Să nu mai vorbim în limbi! Nici să favem vindecări! Nici muzică! – Evident, suntem ridicoli, nu-i așa?” (Greg Makeham, The Toronto Blessing Scrolls, septembrie-octombrie 1996, Joi, 12 septembrie 1996, (Triretreat@aol.com).

Lucrul care mă îngrijorează din logica acestui om, este că râsul și sunetele animalice sunt puse alături de rugăciune, închinare, citatul versetelor din Scriptură, cântare, darul vorbirii în alte limbi, toate lucruri pozitive, parte integrantă din viața creștinului care trăiește sub călăuzirea Duhului Sfânt. Dacă Satana vrea să le imite pentru a crea confuzie, este ușor de înțeles. De ce însă este necesar să-l imităm noi pe Satana care râde prostește și batjocoritor și care scoate sunete de animale? Pentru că nu ne mai rămâne mare lucru să facem și noi? Cui folosește faptul că-l imităm pe Satana „care răcnește ca un leu și caută pe cine să înghită?” (1 Petru 5:8). Ce beneficiu spiritual poate avea aceasta? Câtă glorie primește Dumnezeu în urma acestor răgete?

 

6. Comportament de bețiv. O altă manifestare care îngrijorează este comportarea asemănătoare cu beția „beția în Duhul”. Orcum am vrea să găsim o bază biblică unui asemenea comportament, nu putem forța textele biblice furnizate. Bunăoară impresia unor batjocoritori la Rusalii (Fapte 2:13), că ucenicii ar fi „plini de must” sau turmentați, nu a izvorât din comportamentul lor bizar și ieșit de sub control. Ei îi auzeau vorbind în limbile grupărilor lor etnice, ceea ce este mai degrabă acțiune coerentă, controlată și sobră, decât rezultatul procentajului de alcool în sânge. Vom reveni și aici cu o analiză mai temeinică a textelor biblice invocate.

Îngrijorător peste măsură sunt rapoartele care consemnează faptul că cei „beți” astfel se urinează pe ei în public, sau declarațiile unor femei care susțin că în timpul acestei stări de beție și „înjunghiere”, căzute pe jos, au experimentat orgasme. Efectele sunt catalogate ca „eliberări” ale persoanelor implicate.

 

7. Convulsii. Ele sunt catalogate ca semne ale prezenței lui Dumnezeu, când de fapt în Scripturi găsim exact opusul. În Marcu 1:25-26; scuturăturile menționate aici în comportamentul celui demonizat sunt numite în greacă: sparaxan – omul fiind aruncat în convulsii, sau spasme violente. Cuvântul vine de la sparasso (The Complete Biblical Library. The New Testament Greek-English Dictionary, Springfield, Missoury 1991, p. 87  – Vol. Sigma-Omega, 4375-5457), verb folosit doar în Marcu și Luca, descriind convulsiile celor posedați de demoni la întâlnirea lor cu Isus Christos. Verbul se folosește uneori în textele necreștine, descriind azvârlirea cât colo a unui om asaltat de coarnele unui animal. În textul Scripturii el desemnează întotdeauna spasmele produse de posesia demonică.

În toate manifestările de mai sus chiar dacă unele își găsesc precedente scripturale, ele nu pot fi normative, și mai ales ele nu pot fi etalonul de măsurat al spiritualității cuiva sau a eficacității întrunirilor religioase de orice fel. Putem spune că alții nu sunt binecuvântați de Dumnezeu dacă nu manifestă nici un alt semn vizibil asemănător celor de mai sus? În ultimă instanță ceea ce caută Dumnezeu de la fiecare din noi este să creștem într-un caracter tot mai aproape de cel al Domnului Isus Christos. Confruntați cu asemenea manifestări, trebuie să ne întrebăm dacă ele folosesc la ceva în construirea acestui caracter, și mai ales, dacă ele aduc glorie lui Dumnezeu și Împărăției Sale.

Manifestările:

Voi enumere și comenta pe scurt câteva din manifestările pe care le puteți întâlni la orice întrunire la care este prezentă „ungerea” de la Toronto, așa cum le-a sintetizat în iunie 1996, la Conferința Metodistă Anuală, raportul Comisiei acesteia pentru Credință și Ordine (Faith and Order Committee’s Report to the Brithish Methodis Conference, Methodist Publishing House, June 1996).

1. Căderea pe jos, care este denumită și „Slain in the Spirit” (Înjunghierea în Duhul) sau „Resting in the Spirit” (Odihna în Duhul). O mare parte a participanților la o întrunire de tip Toronto Blessing (și nu numai acolo), cad la pământ, cad pe spate mai ales la atingerea pastorului sau predicatorului. Oameni special instruiți cu prinderea celor care cad îi așează pe covor, ba chiar în unele cazuri (mai ales la femei) îi și acopăr cu pături sau cearceafuri gata pregătite în acest scop, ca „odihna” să fie după toate regulile.

Cu toate că voi reveni la căderile acestea atunci când vom dezbate suportul lor biblic, teologic, doresc să spun câteva lucruri:

a. Majoritatea căderilor menționate în Scripturi (Avram, Genesa 17:3; Daniel, Dan. 8:17-18; Petru și Ioan, Matei 17:6; Saul din Tars, Fapte 9:3-4; Ioan, Apoc. 1:17) sunt acțiuni spontane ale unor persoane copleșite de prezența lui Dumnezeu, lucru ce cotrastează mult cu covoarele noastre și cu „prinzătorii” instruiți gata să ne așeze cât mai comod la dușumea.

b. Cei care au căzut în Scripturi înaintea divinului, au căzut cu fața la pământ și nu pe spate cum se întâmplă azi.

c. Suspectez căderea pe spate ca un element învățat, intrat în conștiința creștinilor americani sau din alte țări, care „știu” că așa trebuie să te manifești atunci când „simți cercetarea” Duhului lui Dumnezeu. Credincioșii români, care n-au fost învățați de nimeni că trebuie să cadă în prezența Domnului, nu cad, chiar dacă uneori sunt „ajutați” de cei ce se roagă pentru ei. În schimb tremură. De aceea în Romania penticostalii n-au fost porecliți „holy rollers” (sfinții care se tăvălesc) ci „tremurici”.

2  Plânsul, este comun întrunirilor de tip Toronto Blessing. Găsim multe locri în Scriptură în care se menționează plânsul. În cea mai mare parte ele evidențiază o reacție naturală, previzibilă a experienței umane (vezi Genesa 27:38; Rut 1:9; Psalmul 137:1, Isaia 25:8, Matei 26:75, Luca 19:41, Ioan 11:35, Fapte 20:37, Filip. 3;18, Apoc. 5:4, etc.). În unele ocazii, plânsul este un răspuns la prezența lui Dumnezeu (vezi 2 Împ. 20:2-3., Ezra 10:1, Ioel 2:12, Luca 7;38). Când lacrimile vin din același motiv, al prezenței lui Dumnezeu, atunci ele sunt sănătoase și terapeutice. Dacă însă sunt rezultatul manipulărilor persoanei în cauză sau a altora ele își pierd orice semnificație pozitivă.

3. Tremurături și scuturături. Fenomenul întâlnit în Scripturi este de asemenea un act spontan ca răspuns la puterea, prezența, sfințenia, judecata și Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Exod 19;16; Ezra 9:4; Daniel 10:11; Matei 28:4; Luca 8:47; Fapte 7L32). Cu toții trebuie să ne ducem până la capăt mântuirea noastră „cu frică și cutremur” (Filipeni 2:12-13). Este oare vorba despre același lucru atunci când cei căzuți pe jos se zvârcolesc convulsionat, lovind din mâini și picioare?

4. Râsul. Numit și „râsul sfânt”, despre care unii autori spun că nu este nici râs nici sfânt, este probabil ceea ce caracterizează cel mai mult întrunirile Toronto Blessing. Cu toate că vom reveni la textele Scripturii cu privire la râs, trebuie spus că el este mult mai rar în Biblie. Texte, cele din Genesa 17:17; 21:6, sau din Psalmi 126:1-2, descriu o exprimare a bucuriei sfinte ca o reacție la bunătatea harului divin acordat cu generozitate. Biblia însă menționează râsul de multe ori ca batjocoră, ca sfidare (Neemia 2:19; Luca 6:25), amintindu-ne că nu orice râs este plăcut lui Dumnezeu (Iacov 4:9). Textele sfinte ne spun că bucuria adevărată poate să se exprime prin râs, dar ea este mult mai mult decât râsul. Îngrijorarea care o stârnește manifestarea de la Toronto este că râsul este „nefiresc”, nenatural. Unii spun că de aceea este „sfânt” tocmai pentru că nu este natural.

Consider că este normal oricărei ființe umane să râdă când este provocată de o situație comică sau de o glumă. Nu este natural, sau normal să râzi fără motiv. Cum poate fi interpretat râsul homeric și isteric al cuiva care ascultă o predică fără ca predicatorul să spună nimic umoristic? Unde putem găsi precedente scripturale unui asemenea comportament?

Va urma

Începutul

În 20 ianuarie 1994, Biserica Toronto Airport Vineyard Fellowship, păstorită de John Arnott a început o serie de patru întruniri la care a fost invitat să predice Randy Clark, pastor al Bisericii Vineyard din St. Louis, Missouri. După ce acesta suferise o depresie și lucrarea sa intrase într-un fel de stagnare, a căutat noi mijloace să-și împrospăteze lucarea, particpând la întrunirile organizate de Rodney Howard-Browney la Biserica Rhema Bible Church, a lui Kenneth Hagin, din Tulsa, Oclahoma. Acolo a primit „ungerea” lucrării „râsului sfânt”, pe care l-a adus bisericii sale. Când știrea s-a răspândit, oamenii au început să vină la biserică din pricina fenomenului, și apoi au început invitațiile de a „molipsi” și alte biserici cu „beția duhovnicească”. Astfel se face că în 20 ianuarie, după predica lui Randy Clark, John Arnott și conducerea acestei biserici s-au simțit copleșiți de uimire văzând întreaga congregație răspunzând chemării pentru rugăciune la altar. Ceea ce a urmat a fost perceput ca o puternică cercetare a Duhului Sfânt, caracterizată prin manifestări fizice, care includeau căderi la pământ „odihna în Duhul”, tremurături, smucitiri, râs zgomotos, plânsete și gemete, o stare ca de beție, o intensă activitate fizică a participanților, ca fugă prin sală, sau sărituri pe loc, sunete de animale, prorocii, sau vedenii și o serie întreagă de alte experiențe mistice. Cu toate că manifestările de aceste gen nu sunt o noutate pentru cercurile penticostale și charismatice, martorii susțin că ele au fost mult mai intense și numărul celor cuprinși de ele mult mai mare.

Întrunirile cu Randy Clark au continuat timp de zece seri în loc de patru planificate inițial, ca apoi să fie planificate și conduse de pastorul John Arnott și echipele sale, în fiecare seară. Se consideră că din ianuarie 1994 și până în 1996, peste 300,000 de creștini din multe țări ale lumii au făcut pelerinaje la Toronto. Dintre ei cam 10% au fost din Marea Britanie. Foarte mulți din pelerini au fost pastori împreună cu soțiile lor, lucrători care mărturiseau că erau obosiți și plictisiți de viața lor creștină și slujbele lor lipsite de viață. Unii au descoperit că întorși acasă fenomenul se repetă cu credincioșii din bisericile lor, care experimentează aceleași manifestări ca la Toronto. De fapt liderii de la Toronto nu se feresc să spună că „ungerea” este transferabilă, sau contagioasă.

O serie de biserici din Anglia au devenit focare de răspândire ale fenomenului Toronto Blessing, cum ar fi Holy Trinity, Brompton, Queens Road Baptist Church, Wimbledon și Southerland Christian Centre.

În Anglia se consideră ca Eleonor Mumford, soția lui John Mumford supraveghetorul din partea de sud-vest a Londrei, din cadrul confesiunii Vineyard, care s-a întors de la Toronto în mai 1994 și a vorbit bisericii anglicane Holy Trinity Brompton, unde soțul ei era și pastor. La terminarea serviciului mulți au experimentat același fenomen ca la Toronto, unii mărturisind că au fost vindecați sau împrospătați în Duhul.

În raportele engleze se admite că peste 5000 de biserici au fost afectate de fenomenul de la Toronto.

De obicei cei ce participă la Toronto sau la alte întruniri de acest gen, ascultă predica presărată cu o sumedenie de glume, mai ales pe seama celor care nu cred lucrarea râsului”, pe seama tristeții vieții lor, presărată cu argumente biblice în favoarea râsului și bucuriei în Duhul, după care oamenii sunt invitați să vină „la altar” sau în față, unde în urma rugăciunilor lui Arnott și a echipelor sale, cad la pământ să „se odihnească în Duhul”, fiind sfătuiți să stea acolo unde se află și să se „îmbibe” cu Duhul, în timp ce echipele de mijlocitori se roagă pentru ei din nou și din nou. Au loc diferite manifestări care au cuprins mii și mii de vizitatori la biserica din vecinătatea aeroportului din Toronto – râs necontrolat, numit și „beția în Duhul”, plânset puternic, căderi la pământ, convulsii și tremurat, sărituri și țopăituri, strigăte și răgete, lătrat sau grohăit ca porcul, vedenii, prorocii, etc. Sunt rapoarte prin care femei căzute la pământ trec prin dureri și manifestări similare nașterii. Sunt îndemnate să „nască”, probabil noua ungere sau manifestare pe care o experimentează.

După aproximativ 6 luni de la începutul „trezirii râsului” din Toronto, numărul celor care participaseră la întruniri a depățit cifra de  50.000 de credincioși. Mișcarea a atras atenția mediilor de informare în masă, ea devenind curiozitatea buletinelor de știri și a paginilor ziarelor. Evident că atracția principală au fost întotdeauna manifestările bizare ale celor „băuți la bodega lui Ioel”. Descrierile ziarelor abundă de o terminologie inexistentă până acum în legătură cu biserica creștină, cum ar fi „menajerie”, „grădină zoologică” etc.

Să avem oare de-a face într-adevăr cu o „trezire a râsului”, sau să fie vorba doar de „râsul unei treziri”, o trezire a lumii prin râs, sau o trezire de râsul lumii?

Ceea ce distinge fenomenul de la Toronto de alte experimente de acest gen, sunt de fapt două inovații. În primul rând râsul necontrolat, isteric ce însoțește întrunirile de la Toronto. Dacă altă dată, pe vremea lui Wesley el a fost catalogat ca o influență străină, demonică, el dispărând imediat ce Wesley s-a rugat pentru victimele lui, acum râsul isteric este considerat o „beție sfântă”, cel căzut pe jos în convulsiile lui fiind îndemnat să bea în continuare din „fântâna lui Ioel”. O a doua caracteristică a acestei „treziri” este că oamenii umblă prin sală scoțând sunete animalice, în special lătrat de câine și răgete de leu. Dacă răgetele de leu sunt văzute ca manifestări ale „Leului din Iuda” (Domnul nostru Isus Christos), pentru lătratul de câine și grohăitul de porc nu ni se dau explicații.

(va urma)

În ianuarie 1994, o mică biserică aflată la periferia imediată a Aeroportului Internațional Pearson, din Toronto, a devenit peste noapte centrul curiozității lumii întregi. Zeci de mii de credincioși, din toate colțurile lumii și-au început pelerinajul la aceast „nou Ierusalim” situat la terminarea unei pieste de decolare a aeroportului canadian. Ziarele și televiziunea au amplificat curiozitatea asupra „binecuvântării sau ungerii transferabile” care copleșea pe închinători cu izbugniri incontrolabile de râs, plânsete, gemete, tremurături, căderi pe jos, o stare de „beție duhovenicească”, lătrat de câine sau răgete de leu, sunete de alte animale, etc.

Nu poate să nu trezească interes un asemenea fenomen, colorat de afirmațiile unor promotori ai lui, care se prezentau ca „barmani ai Duhului Sfânt”, sfătuindu-și ascultătorii să vină „să tragă o dușcă la bodega lui Ioel”. Și cine nu vrea să fie vesel azi? Cine nu vrea să râdă? Într-o lume în care stressul și presiunile vieții devin pe zi ce trece tot mai greu de suportat, este ușor să vezi într-o asemenea „trezire a râsului” tocmai ceea ce-ți lipsește cel mai mult.

Prezentată ca o nouă etapă în lucrarea Duhului Sfânt, Toronto Blessing a devenit curând „ținta cercetărilor stăruitoare” atât a criticilor cât mai ales a pastorilor bisericilor aflate într-un proces de răcire și scădere a numărului de membri. Curiozitatea și dorința unei noi experiențe spirituale, a unei treziri, i-a făcut pe mulți să adere la acest fenomen fără niciun discernământ, văzând în el soluția la creșterea entropiei spirituale a lor și a biseicii de care aparțin.

În rapoartele mișcării publicate pe pagina din internet a Bisericii Vineyard Toronto Airport, se menționează că „Toronto Blessing” s-a răspândit din Canada și Statele Unite în Anglia, Elveția, Germania, Ungaria, Norvegia, Finlanda, Olanda, Japonia, Africa de Sud, Zimbabwe, India, Taiwan, Tailanda, Guyana, Cambogia, Australia, Noua Zeelandă, Indonezia, Malaezia, Singapore, Cehoslovacia, Rusia, China, Danemarca, Irlanda, Suedia, România, Noua Guinee, Kenia, Israel, și multe alte țări ale lumii.

Trebuie să fim sinceri, fiecare din noi rârvim să fim mai spirituali, mai aproape de Dumnezeu și mai la dispoziția Duhului Sfânt în vederea lucrării la care am fost chemați. Frustrați de înaintarea grea a carului Evangheliei, visăm să dăm peste o formulă sau o soluție care să înflăcăreze bisericile noastre, să ne transforme peste noapte în oameni spirituali, la cuvântul cărora se pocăiesc oamenii și se fac semne și minuni.

Soluția propusă de experimentul de la Toronto are un mare apel la liderii creștini, și nu numai la ei, ci la fiecare din creștin. Cracteristica transferabilității „ungerii” ne încurajează peste măsură. Călătorești la Toronto sau alte locuri unde se poate „bea” din binecuvântarea Duhului și ți se transferă și ție „ungerea”, ca apoi la rândul tău să molipsești de ea întreaga ta biserică. O serie de probleme cu care te confrunți ca păstor, dispar peste noapte. Nu trebuie să te mai îngrijorezi de participarea la serviciile bisericii. Curiozitatea pentru insolit și nobișnuit va atrage multă lume. Se rezolvă probleme financiare izvorâte dintr-o nouă construcție sau ratele bancare ale datoriilor sau chiriilor.

Foamea după neobișnuit

Un alt factor care contribuie mult la răspândirea acestor fenomene este dorința credincioșilor de a vedea intervenții divine în viața lor. În ciuda faptului că se citează tot mai des afirmația Scripturii că noi „umblăm prin credință, nu prin vedere” (2 Cor. 5:7), oamenii vor să vadă totuși rezultatele sau consecințele credinței lor.

În primul rând trebuie spus că versetul mai sus citat, este scos din context, pentru a primi o interpretare, potrivit căreia noi nu ar trebui să căutăm experiențe (care ar fi cele văzute), ci ar trebui să credem numai (fără să vedem nimic neobișnuit). Apostolul Pavel vorbește despre încrederea sa și a creștinului în răsplătirea vieții veșnice, în locul acela pe care îl numește „acasă la Domnul” (v. 8). Deoarece escatonul nu este încă aici, umblăm prin credință în acea răsplătire și nu prin vederea ei. Textul nu trebuie folosit pentru a nega experiențele spirituale „văzute”. N-a fost niciodată intența apostolului să spună așa ceva. Ba dimpotrivă, găsim că Scriptura ne încurajează să căutăm aspectul „vizibil” al credinței noastre în Dumnezeu. De fapt, credința autentică se exprimă prin fapte văzute, prin împlinirea concretă a lucrurilor cerute. Foarte des Domnul Isus a spus celor pe care i-a vindecat: „Du-te, și facă-ți-se după credința ta” (Matei 8:13). Credința acestor oameni a obținut rezultate vizibile.

Există o mare foame după rezultatele unei credințe adevărate. Experiențele confirmă autenticitatea credinței, și sunt rezultatele ei. Cu alte cuvinte noi nu credem pentru că am văzut minuni, ci vedem minuni pentru că credem că avem în cer un Tată care face minuni.

După trezirea din Azusa Street din Los Angeles de la începutul acestui secol, lumea creștină nu numai că s-a sensibilizat la perceperea lucrării Duhului Sfânt, dar trăiește într-o continuă așteptare a unor noi manifestări duhovnicești. Peter Wagner a introdus noțiunea de „al treilea val”, referindu-se la lucrarea Duhului Sfânt din secolul nostru. Primul val a fost începutul mișcării penticostale, cel de al doilea fiind valul carismatic din anii 60, al treilea fiind – în viziunea lui Wagner, vestitul profesor de la Fuller Theological Seminary, specialist în „creșterea bisericii” – semnele și minunile din epoca bisericii primare, val menit să unească pe primele două. „Eu cred că schimbarea majoră în bisericile noastre tradiționale va fi o creștere dramatică în lucrări de vindecare a celor bolnavi. Nu m-ar surprinde ca până la anul 2000, majoritatea bisericilor, într-o voință comunitară, că desfășoare public lucrări active și efective de vindecare. Desigur, vindecările nu vor înlocui știința medicală, sau aportul altor profesioniști în domeniul sănătății publice. Dar tot mai mult bolnavii vor lua în considerare bisericile lor ca și doctorii și spitalele în vederea vindecării lor.” (Peter Wagner, The Third Wave of the Holy Spirit, Servant Publications, Ann Arbor, Michigan, 1988, p. 13.)

Dacă ținem seama că cele de mai sus au fost scris de Peter Wagner în anul 1988, ne dăm seama că entuziasmul său a luat-o înaintea realității pe care o știm cu toții că este total alta. Probabil că motivul anticipat de Peter Wagner rămâne preconcepția „sistemului vestic de gândire” care ne face „incapabili să percepem minunile”.

Se disting două extreme periculoase născute din această foame după minuni și experiențe. Pe de-o parte asistăm la o redeșteptare a ereziei primelor secole numită gnosticism. Gnosticii (gnosis – cunoaștere) susțineau că numai cei inițiați printr-o cunoaștere specială pot fi cu adevărat creștini. Erezia se grefa pe concepția grecească, potrivit căreia lumea materială este rea și coruptă, în opoziție cu lumea spiritului care este bună. Sufetul este singura parte a omului care este de la Dumnezeu, trupul fiind o închisoare a sufletului. De aici interesul deosebit a gnosticilor pentru lumea spiritului și mai ales asupra experiențelor spirituale pe care le acceptau fără niciun discernământ. Tot ce venea din lumea spiritului, orice manifestare era privită ca pozitiv, nefăcându-se distincție între influențele demonice și inspirațiile sau manifestările Duhului Sfânt.

Cealată extremă pe care o sesizează foarte bine William DeArteaga, este aceea a fariseismului, care este în ultimă instanță format din „pompierii” care sting Duhul. Partida fariseilor (Fapte 15:5) poate fi caracterizată de cuvintele primului martir, Ștefan, astfel: „Oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri așa faceți și voi” (Fapte 7:51). DeArteaga spune: „Adevărata problemă a fariseilor izvora din două surse. În primul rând ei supraevaluau drastic rolul teologiei în viața spirituală și făceau din corectitudinea teologică principala virtute religioasă a lor. Undeva în acest proces porunca principală de a-L iubi pe Dumnezeu și omenirea se subordona teologiei lor. În al doilea rând, dețineau o încredere desebită că tradițiile lor teologice erau o interpretare perfectă a Scripturii. În mod greșit, plasau teologia lor, la care se refereau ca o tradiție a bătrânilor, la același nivel cu Scripturile”. (William DeArteaga, Quenching the Spirit, Creation House, Lake Mary, Florida, 1992 pagina 18)

În felul acesta, fariseii au mutat centru credinței lor de la inimă la minte. Supraintelectualizarea i-a dus la divizarea sectei (intersant că erezie – hairesis, înseamnă pur și simplu, secte). Principalele fracțiuni au fost conduse de Hillel și Shammai. Gamaliel din Faptele apostolilor (5:34-40, și 22:3) a fost ucenicul lui Hillel.

Lumea creștină de azi se polarizează spre cele două extreme. Avem pe de o parte o redeșteptare a gnosticismului, iar pe de altă parte o intelectualizare a credinței, fariseismul care se face vinovat și azi de stingerea Duhului. Unde este adevărul? Desigur că el trebuie căutat ca de fiecare dată la mijloc. Pe de-o parte nu trebuie să respingem Scripturile în analizarea oricărui fenomen spiritual, iar pe dealtă parte nu trebuie să rămânem doar la teologia noastră rece, stingând duhul printr-un spirit fariseic contemporan care bântuie tot mai mult azi în biserica creștină.

După ce voi încerca o descriere a fenomenului petrecut la Toronto voi încerca să analizez dotrinele acestui fenomen, versetele din Scriptură care sunt folosite ca justificare a manifestărilor spirituale, argumentul istoric la care apelează apologeții fenomenului, ca apoi să încheiem cu câteva connsiderații de ordin practic.

(va urma)

Toronto Blessing

Trezirea lumii prin râs, sau o trezire de râsul lumii? (1)

Trezirea lumii prin râs sau trezirea de râsul lumii? Una din cele mai recente noutăți în lumea carismatică și penticostală, este fără îndoială Toronto Blessing, sau binecuvântarea de la Toronto. Prin amploarea sa, fenomenul afectează mii de biserici și milioane de credincioși. Consider potrivit ca să abordez acest subiect, din datoria și ardoarea de-a cunoaște adevărul. Întotdeauna când un asemenea aspect al lucrării Duhului Sfânt este analizat într-un spirit critic, cel ce-o face este acuzat de lipsă de credință, dacă nu de lipsă de spiritualitate. Dar oare nu trebuie să supunem toate lucrurile la testul Scripturii?

Când evreii și cei cucernici dintre neamuri au luat Scripturile, verificând imediat cele predicate de Pavel, acesta nu i-a admonestat ca neduhovnicești. Dimpotrivă. Fapta lor este lăudată. (Faptele 17:11). Acelaș apostol îndeamnă pe credincioși: „Cercetați totul și păstrați ce este bun.” (1 Tes. 5:21). A supune la proba textului sacru experiențele spirituale nu înseamnă lipsă de spiritualitate, ci lipsă de spiritualitate este mai degrabă atunci când le acceptăm fără nici un discernământ. Ele trebuie să-și găsească precedente în Scripturi și tot în textul sacru trebuie să găsim baza treologică a lor. Numai Scriptura poate valida sau invalida orice experiență spirituală pe care o avem.

Cred că este suficient un singur argument. Isus Christos înviat dintre cei morți, atunci când se arată celor doi pe drumul Emausului le inspiră credința în învierea Sa apelând la argumentația Scripturilor, și nu la realitatea prezenței trupului Său glorios după înviere. În urma întâlnirii cu Isus, cei doi sunt în extazul credinței pe care o obțin din Scripturile care le aprind flăcări în inimi. Isus nu se prezintă la ei cu giulgiile mormântului, cu sigiliile pietrei sau cu alte dovezi materiale. Învierea Sa era o împlinire a Scripturii.

În același mod, trebuie să vedem dacă experiența ce Toronto Blessing sunt sau nu împliniri biblice. Ca lideri creștini avem sfânta datorie să veghem asupra turmelor noastre: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi…” (Faptele 20:28). Sfatul apostolului Pavel dat prezbiterilor din Efes, avea în vedere faptul că în Biserica lui Christos vor apare învățători și proroci mincinoși care “vor învăța lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor.” (Faptele 20:30).

Vegherea liderului creștin trebuie să fie în primul rând ca să nu pătrundă în biserica pe care o păstorește o învățătură străină Scripturii. Nimic nu poate produce mai mari pagube Bisericii lui Chritos decât o doctrină care nu vine de la Christos. Este adevărat că lucrurile duhovnicești trebuie judecate duhovnicește (1 Cor. 2:14), dar cum putem judeca duhovnicete fără să apelăm la „dreptarul învățăturilor sănătoase”?

Mai trebuie spus că a face lucrul acesta este „penticostal”, cu toate că mulți ne eticehtează lesne crezători atunci când este vorba despre experinețele spirituale. William J. Seymour, omul prin care Dumnezeu a aprins trezirea penticostală din Azusa Street din Los Angeles, a scris despre experiențele penticostale ale începutului de secol, astfel: „Noi cântărim totul prin Cuvânt, și fiecare experiență trebuie să măsurată prin Scripturi. Unii spun că am mers prea departe, dar dacă am trăi mai aproape de Cuvânt, ni se spune că ne vom întâlni cu Domnul în văzduh.” (William J. Seymour, The Apostolic Faith, numărul din septembrie 1907.)

– Va urma.

Să primești ”de la Domnul, ca semn de binecuvântare, cel mai bun dar al cerului, roua, cele mai bune ape care sunt jos, cele mai bune roade ale soarelui, cele mai bune roade ale fiecărei luni, cele mai bune roade din munţii cei vechi, cele mai bune roade de pe dealurile cele veşnice, cele mai bune roade ale pământului şi din tot ce cuprinde el. Bunăvoinţa Celui ce S-a arătat în rug să vină peste” tine și familia ta!

(Deut. 33:14-16)

Mai avem câteva ore și am terminat și cu anul 2014. Devine trecutul nostru. Ne grăbim să-l uităm și să ne facem planuri pentru 2015. Nu-i rău. Cu cât mai multă credință vom investi în împlinirea lor ele vor deveni realitățile și realizările noului an. Iată câteva idei pe care le-am găsit la Mark Batterson (Circle Maker), care ne vor ajuta la formularea planurilor și ”rezoluțiilor” pentru anul nou și nu numai:

1. Începe cu rugăciune
2. Verifică-ți motivațiile – (De ce vrei ceea ce vrei?)
3. Gândește pe categorii – (Spiritualitate, lucruri materiale, familie, relații, etc…)
4. Fii cât mai specific
5. Pune totul pe hârtie
6. Include-i și pe alții în planurile tale
7. Sărbătorește victoriile și împlinirea lor
8. Visează la lucruri mari
9. Gândește pe termen lung
10. Roagă-te din răsputeri.

La mulți ani, cu sănătate și bucurie!