
Problemă teologică



Secretul unei conversații politicioase este ca niciodată să nu deschizi gura numai dacă ai ceva de spus, apoi să spui nu doar lucrurile potrivite la momentul potrivit, ci și să lași nespuse lucrurile rele în momentul ispitei.
Natura și calitatea conversațiilor declanșate de clipul de la Baia-Mare m-au convins să închei aici acceptarea comentariilor în legătură cu acest subiect. Taberele sunt bine delimitate și nu cred că evadează cineva din ale lui pentru a trece la „adversar”. Nu vreau să continui nici măcar cu evaluarea acestei conversații.
Adam și Eva, spunea cineva, ar fi avut dificultăți în comunicare pentru că nu aveau despre cine vorbi. În schimb, noi avem… De fapt, mulți dintre noi nu avem nimic rău de zis de cei morți și nimic bun de cei vii.
Corul și orchestra tinerilor baptiști de la Biserica Baptistă Speranța Oradea, în concertul din 2 decembrie 2012 de la Sala de sport, Oradea.

– Ce faci acolo? L-a întrebat mama pe Neluțu.
– Mă joc de-a biserica!
Mama era fericită. Neluțu predica de zor motanului.
Mama zâmbi.
Deodată auzi mieunatul disperat al pisoiului. Fugi repede să vadă ce-i. Spre spaima sa văzu cum Neluțu îl boteza pe motan în cada de baie.
– Neluțu, dragă. Motanul se teme de apă! Strigă mama, dorind să salveze pisoiul.
– Ar fi trebuit să spună înainte să devină membru în biserica mea!, spuse Neluțu supărat.


Au și americanii, faliții lor. Iată câteva „perle” ale elevilor, adunate de un profesor de muzică din statul Missouri:

Luase proporții în ultima vreme. Mai ales în diamentru. Protuberanța de la jumătatea distanței dintre pălărie și pantofi creștea, parcă văzând cu ochii. Mai ales după prăjiturile pe care le aducea în fiecare dimineață de la cofetărie.
Colegii au făcut mai întâi glume finuțe, ca să nu-l supere. Apoi din ce în ce mai direct i-au spus că ar trebui să facă ceva. Mai ales să nu mai consume bunătățile pe care le cumpăra în fiecare dimineață. De la o „prăjitură de cafea” ajusese la o tavă cu cinci feluri de plăcinte și prăjituri, pe care colegii nu se sfiau să le numească torturi, cu accentul pe ultima silabă.
La început s-a apărat de gura lor spunând că e bine să ai rezerve în cazul unei boli sau accident. A apelat apoi la faptul că prăvălia cu pricina era în drumul lui. A mărturisit că o vizita și la întoarcerea acasă. Le-a spus că nu e treaba lor și că el se încredea în Domnul pentru sănătatea și viața sa.
Argumentul unei colege l-a zdrobit. Aceasta i-a spus că dacă este credincios, făcea credința de râsul lumii, tocmai prin lipsa sa de stăpânire a poftelor firii pământești. I-a adus aminte că a fi ponderat și în controlul poftelor este o roadă a Duhului Sfânt. Auzind aceste lucruri a cedat.
A decis să nu mai cumpere prăjiturile vinovate și să evite chiar să mai treacă pe strada lor. Și-a schimbat traseul de venit la serviciu.
Colegii au observat că dimineața nu mai venea cu tava cu plăcinte și prăjituri. Apoi, încet-încet, au văzut că diametrul scade și că tânărul nostru începe să piardă kilogramele în exces. L-au copleși cu laude și aprecieri. Se simțea biruitor în ispite.
Zilele treceau și colegii aveau acum alte subiecte de discutat și nu circumferința sa. Se simțea om normal, acceptat de ceilalți, victorios în ispite și cu înfrânarea poftelor, trofeu la centură.
Spre surpriza tuturor, într-o dimineață, omul nostru sosi la serviciu din nou cu o tavă cu prăjiturile de altă dată. Au sărit cu toții la întrebări. Cum se putea una ca asta? Și omul le-a explicat pe-ndelete:
„Știți bine că sunt credincios Domnului. Azi dimineață, când am venit la serviciu, m-am trezit că o iau pe strada cu cofetăria. ‘Domnul vrea să mă încerce, mi-am zis eu, să vadă dacă voi rezista sau nu ispitei’. După ce m-am apropiat de cofetărie, mi-a venit o idee: ‘Dar dacă Domnul vrea să mă răsplătească pentru înfrânarea mea, pentru biruințele de până acum? Poate că este vremea să sărbătoreasc puțin această victorie!’
Pentru că nu eram sigur care era voia Domnului, am zis: ‘Doamne, dacă aceasta este voia Ta să celebrez izbânda mea asupra poftelor trupului acestuia, Te rog să faci să găsesc un loc de parcare, chiar în fața cofetăriei. Voi cunoaște care este voia Ta în felul acesta!’
Vă dați seama, stimați colegi, cum lucrează Domnul? După ce m-am învârtit de vreo opt ori în jurul clădirilor din zonă, a plecat cineva și am găsit un loc de parcare exact în fața cofetăriei!”
Auzind povestea aceasta m-am gândit că la fel procedăm și noi când este vorba de voia Domnului și voia noastră. Ne învârtim până iese cum vrem noi.


Postarea mea: „Io mi-s Doamne, pui de Dac”, un simplu acces publicului vizitator al blogului meu, la un video clipc cu același nume, apărut pe Youtube, a stârnit o adevărată furtună de comentarii. Lucrul mi se pare normal, pentru că melodia cântată de Sunny Tranca și mai ales, dansul stârnit de ea în Biserica Filadelfia din Baia-Mare au polarizat oamenii spre extremele interpretării acestui eveniment.
În mod intenționat nu am răspuns comentariilor pro sau contra acestui mod de închinare, rezervându-mi dreptul de a posta un comentariu personal, așa cum fac în aceste rânduri. Pentru a fi cât mai clar și succint, încerc să-mi expun ideile în câteva puncte:
1. Nu cred că un gen muzical este mai sfânt ca altul și nu pot stabili care este genul preferat al lui Dumezeu. El ascultă muzica tuturor popoarelor pământului și primește închinarea neamurilor în toată diversitatea ei. De aceea nu cred că a cânta „ca moroșenii” este păcat sau nu place lui Dumnezeu.
2. Nu consider un păcat faptul că am pus această chestiune în discuțiile fraților. Ea este deja, din prima clipă când melodia a fost interpretată și făcută publică. Prin implicație, cei care reproșează acest lucru, sugerează că evenimentul ar fi fost păcătos sau degradant pentru imaginea noastră publică de creștini penticostali, și că eu expunându-l am făcut rău acestei imaginii. La aceasta se adaugă judecățile și vorbele negândite ale multora care nu s-au dat înapoi ca să folosească ocări și cuvinte jignitoare.
3. Orice slujire în casa lui Dumnezeu este un eveniment public, fie că ne rugăm predicăm sau cântăm. Cuvintele noastre, vorbite sau cântate stârnesc reacții din partea celor ce le aud. Responsabilitatea rostirii (sau cântării lor) ne aparține. Controversele născute de ele sunt și ele responsabilitatea noastră și nu a celor cer ni le fac mai publice decât sunt deja, sau le supun evaluării altora.
4. Dincolo de textul melodiei lui Sunny și teologia lui (cu toate că-mi vine greu să găsesc loc în gândirea creștină pentru „io, io, ioi”, „uiu, iu iuiu…” sau „hai țurai și țurai”), sau de motivele folclorice ale ei, ceea ce este de comentat este reacția oamenilor la această producție. O mare parte din tinerii din sală a intrat în horă, deși au fost suficienți de mulți reticenți în ciuda insistențelor lui Sunny să intre în „horă pentru Domnul”. Când facem ceva controversat și șocant pentru un anumit mediu cultural, se naște dezbinarea, divizarea oamenilor în păreri contrarii. Dacă în contextul unei singure biserici, se pare obișnuită cu astfel de manifestări, se vede clar polarizarea, cu atât mai vădit este ea în contextul mai larg al orașului sau comunității penticostale în general.
5. Faptul că nu împărtășim idele altora sau modul lor de a se închina nu înseamnă că-i judecăm. Comentariile care sunt contra unor astfel de manifestări nu sunt toate judecăți, cu toate că sunt printre ele unele care pot fi etichetate astfel. La același nivel sunt și comentariile pro. Unii nu se mulțumesc să evalueze pozitiv evenimentul ci se simt responsabili să-i afurisească pe retrograzii care nu văd lucrurile noi pe care le face Dumnezeu acum.
6. Motivul pentru care sunt îngrijorat de manifestarea de la Fildelfia (hora, strigăturile, dansul) este că ea va adânci și mai mult tensiunile dintre bisericile locale, va întreține neînțelegeri în familiile penticostale din oraș, între părinți mai conservatori și tinerii lor care participă la aceste întruniri. Bisericile conservatoare din oraș vor simți presiunea tinerilor din comunitatea lor să facă și ei astfel de manifestări, să introducă și ei dansul moroșănesc, chiuiturile și „țurai și țurai”. Fiecare biserică se luptă cu un tineret pentru care biserica și slujbele ei sunt „plictisitoare”. Vocile care se aud cel mai des spun: „Trebuie să facem ceva pentru tineret!” Trebuie să facem ceva, trebuie să-i dăm de lucru și nu să-l distrăm.
7. Credința noastră că biserica trebuie să transforme cultura, se pare că este o simplă teorie, care nu-și găsește nicăieri locul pe teren, Ceea ce văd până în prezent este că ea, cultura ne transformă ea pe noi creștinii, încet-încet. Nu văd elemente ale credinței noastre care să penetreze arta (muzica dacă vreți) și viața culturală. În schimb văd o manelizare a subculturii bisericești. Cântăm ca lumea și acum și horim ca ea. Probabil credem că le va fi mai ușor să vină direct din discoteca lor la discoteca noastră, dacă folosim aceeași muzică și țopăim la fel. Oare așa să fie?
Deocamdată atât! Părerile mele, că și io mi-s tot un pui de dac… O, io, io, io, ioi!

În Oradea, circulă un autobuz pe care nu sunt lipite mesaje publicitare, ci pasaje din Biblie.
Ideea i-ar fi venit unei persoane care a dorit să rămână anonimă. A plătit tariful publicitar și, pentru a fi sigura că nu i se va dezvălui identitatea, a apelat la o firmă specializată din Oradea, conform Digi 24.
Acum călătorii pot citi pe autobuz versete din Evanghelia lui Ioan, Apocalipsa ori frânturi din scrisoarea apostolului Pavel către Romani.
Fiecare parte a autobuzului conține citate diferite din Biblie, dar toate vorbesc despre Iisus și despre Dumnezeu. Autobuzul circulă pe toate traseele din Oradea, astfel încât reclama să poată fi văzută de locuitorii orașului.
„Are un impact, măcar când citești pe autobuz te gândești „Doamne ajută-mă” și te gândești la Dumnezeu măcar câteva secunde din viața ta”, consideră un trecător.

„Domnule doctor! La început a fost doar să prind oi. Acum am ajus să-mi placă toată chestia asta!”