paşi spre lumină

În 1987 un grup numit The Celestis Group of Melbourne, din Florida a abținut aprobarea guvernului federal pentru lansarea pe orbită a unui satelit special. Proiectul, finanțat din surse particulare, urma să lanseze pe orbită o capsulă metalică inox în care încăpeau 10.330 de capsule de titan de 5 centimetri lungime și în diametru de 2 centimetri.

Capsulele acestea de titatn urmau să conțină cenușa tratată chimic și comprimată a tot atâtea persoane decedate. În schimbul unei sume destul de substanțiale, rudele puteau lansa în spațiu rămășițele pământești ale celor dragi.

Satelitul aflat la peste 1,900 de mile altitudine, cu suprafața lui reflectorizantă, urma să fie vizibil de pe pământ timp de 63 de milioane de ani, până ce va cădea din nou pe pământ.

Cred că vă dați seama ce romantic sună un astfel de proiect. Seara, sub cerul înstelat, familia stă pe prispa casei și deodată tata spune: „Ia priviți copii! Acolo sus, steaua aceea care se mișcă spre apus este bunicul vostru…!” (sau mătușa Ileana, unchiul Florea, tanti Mița… etc). Grozav!

Se pare că din lipsă de clienți, satelitul n-a fost lansat încă. Ideea unui astfel de satelit vorbește clar de concepția omului de azi despre eternitate.

M-am gândit la moarte zilele acestea mai mult ca de obicei. În mod cert trebuie să-mi fac un testament. Nu prea am ce lăsa urmașilor ca avere. Am însă de lăsat o serie de instrucțiuni privind înmormântarea mea. Nu vreau să improvizeze atunci ceva de care să le fie rușine să se întâlnească cu mine. Mai ales să nu mă lansese pe orbită într-un satelit ca acesta.

Puteți viziona servciul de priveghi pentru pastorul Teo Ciuciui, făcând click pe imaginea de mai sus.

Un subiect de meditație cu Vali Pentea. Pentru vizonare faceți click pe imagine.

Ieri am devenit bunic a patra oară. În familia copiiilor mei: Cristian și Renee Lascău, s-a născut Cristian Oliver, un băiețel minunat. Nepoțica mea, Hope a devenit, tot de ieri, „sora mai mare”. Iat-o cu frățiorul ei la spital. Mulțumim Domnului pentru bucuria lărgirii familiei noastre cu acest dar din partea Sa.

Mulțumesc sutelor de prieteni care au fost alături de noi în această bucurie!

L-am cunoscut pe Teo, cum îi spuneam noi, din 1979, din timpul construirii Bisericii Nr. 1 din Oardea din strada Ion Ghica Nr. 13. Am devenit prieteni și colaboratori imediat. Am și fost ordinați în aceeași zi ca diaconi ai bisericii. Studiile împreună la seminarul Bible Education by Extension (BEE) ne-a sudat și mai mult prietenia. Om de caracter și încredere, Teo organiza mereu întrunirile cu profesorii americani la el acasă, în apartamentul de la etajul 4 din Bulevardul Nufărul. De fiecare dată Zamfira, soția sa era la înălțime cu bunătățile produse de arta ei culinară.

După plecarea mea în America în anul 1985, ne-am întâlnit mai rar. El a venit în Portland unde a studiat teologia și s-a întors apoi la Oradea unde a înființat Centrul Creștin Salem, pe care l-a condus până în dimineața zilei de azi, când Domnul l-a chemat acasă.

Săptămâna trecută am discutat de el împreună cu soția și ne-am decis să-l căutăm ca să ne aducem aminte de construcția bisericii din Oradea. Lucrez la istoria acelei perioade din viața mea și aveam nevoie de ajutorul lui să-mi împrospătez memoria.  Azi dimineață însă, telefonul lui Teo Bulzan, pastorul Bisericii Betania din Oradea,  mi-a adus vestea că această discuție va vea loc numai în cer.

Plecarea prematură a lui Teo va lăsa un gol imens nu numai în familia pe care și-a iubit-o foarte mult, dar și în Centrul Creștin Salem și în inimile miilor de prieteni și oameni care l-au iubit și prețuit. Un om iubitor al tinerilor cum rar poți întâlni între români, Teo a fost omul gata să provoace tradițiile și obiceiurile de dragul lor și pentru câștigarea sufletelor lor pentru cer. Centrul Salem a devenit curând cea de-a doua casă pentru sute de tineri din Oradea.

Anii trecuți am predicat la o oră de capelă a Liceului Penticostal care se ținea în Centru Salem. Regret și acum că n-am avut atunci prilejul să-l întâlnesc pe Teo. Am văzut doar ceea ce a construit cu pasiune pentru sufletele oamenilor și cu mult spirit de sacrificiu. Știu că se va odihni acum după toții anii aceștia care n-au fost ușori pentru el și familia lui. Adesea contestat de cei din jur, neînțeles de mulți și condamnat fără prea multă gândire, Teo a confruntat o lume încă ostilă noului și inovației. Evoluția lui spirituală s-a grefat perfect peste curajul lui natural. Nu pot să uit cum imediat după ordinarea noastră ca diaconi, a fost solicitat de niște surori mai în vârstă să le dea el cina Domnului, că era mai duhovnicesc decât noi ceilalți care purtam cravate. La serviciul din seara acelei duminici, Teo a venit la biserică purtând cravată. A explicat public: „Eu v-am respectat opiniile și n-am purtat cravată de dragul dumneavoastră, dar azi dimineață mi-am dat seama că în felul acesta am încurajat legalismul multora. Eu nu sunt cu nimic mai spiritual ca frații mei care poartă cravată. Ca să nu mai faceți astfel de greșei, începând din ziua de azi, fratele Ciuciui va purta cravată ca toți ceilalți colegi ai mei.” Nu se putea să nu iubești un astfel de om curajos.

Sunt alături de familia Ciuciui, de Zamfira și copiii lor, în aceste zile grele pentru ei. Mă rog ca Duhul Sfânt – Mângâietorul să le aducă mângâierile Lui și speranțele revederii în glorioasa Împărăție a Domnului nostru Isus Christos.

Azi dimineață ne-am trezut cu o știre uimitoare: laboratorul „Curiozitatea” a aterizat pe planeta roșie. Primele imagini vor fi publicate probabil în următoarele zile. Fascinant! Omul și minunatele lui mașini zburătoare a atins planeta care ne-a stârnit multă imaginație. Laboratorul pe roți nu putea fi botezat altfel. Curiozitatea ne-a făcut și de data aceasta să străbatem milioanele de mile distanță spre planeta care ne-a fascinat de secole.

Nu poate decât să ne bucure un astfel de succes al specialiștilor de la NASA cu toate că am avea foarte multe de spus despre cunoașterea lumii în care ne găsim. Curiozitatea umană face astfel de aventuri care par ilogice și neavenite. Vrem să știm dacă există viață și în alte părți ale universului. Vrem să știm că nu suntem singuri în univers. Vrem să aflăm acest adevăr singuri fără să ni-l spună altcineva.

Cel mai ciudat mi se pare mie faptul că omenirea știe, din cea mai sigură sursă, că nu este singură în univers. O știm de la Creatorul universului. Dar pentru că nu-L credem, facem cheltuieli astronomice ca să ajungem pe Marte. Și iată că am aterizat azi noapte.

Da. Știu că evaluarea mea este părerea unui diletatnt în cele ale astronomiei și astrofizicii. Sunt gândurile mici ale unui om la fel de mic impresionat de aterizarea pe Marte când el speră să aterizeze în septembrie fără prea mari șocuri.

Pentru vizionare faceți click pe imagine.

Am auzit de multe ori că insuccesul te formează, pe când succesul te deformează. Ne vine greu de crezut? Nu-i așa?

Succesul în viața noastră creștină îl atribuim, cum și trebuie de fapt, lui Dumnezeu. Avem, de obicei, un cuvânt pentru el: ”binecuvântare”. Domnul ne-a binecuvântat. E normal să ne ridicăm ochii în sus și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, să-I atribuim meritele și să-I dăm slava și cinstea cuvenită.

După binecuvântarea Domnului ne așteptăm ca ea să continue, ba chiar să crească în următoarele zile. Succesul de azi îl percepem ca pe normalul de mâine. Privim înainte cu așteptări pozitive. Dacă ieri am trecut Marea Roșie ca pe uscat, azi ne așteptăm la o altă intervenție miraculoasă. Dumnezeul care ne-a scăpat de amenințarea dușmanilor de ieri, ne așteptăm să ne dăruiască tot ce avem nevoie în călătoria noastră.  Nu e nimic greșit să anticipăm binele și succesul. Problema este că o astfel de anticipare ne îndepărtează de realitatea lumii în care trăim.

În loc de succesul  anticipat, ne lovim de realitate. Apa pe care vrem s-o bem este amară. Amară ca orice dezamăgire. Privirea coboară în jos spre pământul care ne alungă iluziile. Cei mai mulți ne revenim greu din viziunea despre lume construită în aureolele minunilor.  Dacă ne-am opri să ne reevaluăm viziunea, am mai avea o șansă. Din păcate alunecușul emoțional ne duce mai jos.

Dezamăgiți că succesul de ieri nu s-a repetat, cu capul în jos a neputință, începem să cârtim. Ne aducem aminte de vremurile bune, de altă dată, de dinaintea succesului și minunii. De Egipt. Castraveți și praz, apă din belșug, loc de muncă…siguranță. O ce vremuri! Ne ridicăm privirile din pământ și privim în urmă. Idealizăm zilele trecute. Mintea, care și așa nu iubea relele le-a eliminat din memorie. Au rămas doar clipele frumoase. Visăm la zăpezile de altădată. Povestim altora de minunăția acelor zile cu patosul înfometatului care descrie cu lux de amănunte ospețele de altădată.

Cum de am ajuns noi aici? Cineva trebuie să fie de vină. Cine altul decât… conducătorul.  Ori de câte ori suntem dezamăgiți de realitatea zilei, dăm vina pe conducere. Dacă nu e un Moise la îndemână, atunci Dumnezeu ar trebui să știe cum să conducă lumea! Dacă ar ști ce are de făcut, n-am fi ajuns aici! Ori nu știe, ori nu-i pasă de noi! Distanța până la bombăneală și cârtire e foarte mică. Nici pedeapsa pentru ele nu-i departe.

Deazmăgiți și cârtind să nu uităm să privim în jur. Uneori nu prea departe e un lemn, care aruncat în apele amere, le va preface în ape dulci. Nu trebuie decât să privești în jur să vezi bobițele ca de coriandru ale manei care acopere pământul. Privește în jur și vei descoperi că soluția salvatoare este aproape. Inventariază ceea ce ști să faci, dacă criza este în locuri de muncă. Redescopere rețetele bunicii care reușea cu puțină smântână să facă o ciorbă bună și pe piciorul de la masă. Soluțiile sunt pe aproape.

Trimis să fie eliberatorul evreilor din robia egipteană, Moise se îndoia de resursele și capacitățile sale. Dumnezeu i-a pus o întrebare: „Ce ai în mână?” Avea un toiag. Toiagul lui Moise a devenit toiagul lui Dumnezeu.

Privește în jur. Ce ai în mână?  Folosește cu încrederea ceea ce găsești la îndemână. Vei ridica în curând privire în sus în închinare și mulțumire când minunea intervenției divine va începe cu ceea ce este în jurul tău. Cercul se închide.

Ai încheiat un ciclu, care n-a fost altceva decât examenul credinței tale. Dacă ai învățat ceva din această experiență, ferice de tine. Dacă nu, ciclul devine cercul vicios al vieții tale.