„Intru prin aceasta în rândul celor ce se hotărăsc ca și mine să fim niște buni ostași ai lui Cristos. Să începem lupta cea sfântă a curățirii vieții noastre de păcatele cele multe și grele. În fruntea oștirii noastre stă Mântuitorul Cristos – și El ne va duce la biruință.

Pe Mântuitorul meu Isus Cristos rugându-L să mă ajute și pe mine să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre care s-a făcut spre binele și mântuirea mea sufletească”.

Iată ce spune Traian Dorz, continuatorul și inspiratorul Oastei Domnului după moartea lui Iosif Trifa, despre această chemare la lupta împotriva păcatului:

„Ecoul acestei înflăcărate chemări, trecu și prin toate celelalte pagini și numere ale foii, reluat de fiecare subiect al știrilor și predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou și limpede striga puternic cititorilor de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înștiințând și trezind conștiințele tuturor”. (Traian Dorz, Istoria Oastei Domnului vol. 1 pag. 64).

Se năștea o armată a luminii în ofensiva unui război declarat fățiș întunericului. “Isus Biruitorul” era în fruntea acestei oștiri ce nu putea fi decât biruitoare. Trecut prin dârmonul suferinței, nici o umbră de mândrie nu păta aureola divină a noii mișcări, din partea inițiatorului ei, care îi atribuie lui Cristos și puterii jertfei Sale miile de suflete care răspund chemării la sfințenie. “Noi suntem – spunea bărbatul firav și profund marcat de boală – o trâmbiță de deșteptare, un vânt de primăvară religioasă”.

Începutul mișcării aduce cu sine o tot mai luminoasă înțelegere a fenomenului, iar Oastea Domnului își definește de la un număr la altul al gazetei “Lumina Satelor”, programul ei spiritual pentru revoluționarea spiritualității românești. Creștinii sunt îndemnați să cunoască Sfânta Scriptură, să trăiască potrivit perceptelor ei, și să se angreneze în lucrarea de vestire a Veștii Bune, tuturor. Se instituționalizează principii cu totul noi Bisericii Ortodoxe Române, și anume cele ale apostolatului laic și al voluntarismului duhovnicesc. În concepția Oastei Domnului “orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitor al Domnului…” Voluntariatul duhovnicesc, este tocmai principiul care a dat naștere mișcării: “Creația Oastei a fost de la început un voluntariat, cu luptători voluntari – preoți și mireni – în toate părțile țării… care lucreazăși activează în cadrele învățăturilor din Biblie și Biserică”.

Creștinii sunt chemați la traiul creștinesc al primilor creștini. Isus devine nu numai comandantul suprem al marii oștiri, dar și modelul de urmat. Biruințele Sale asupra satanei, din ispitirea din pustie, devin inspiratoare pentru ostașii Săi români. El l-a biruit pe Satan prin post și rugăciune, prin ascultarea de Dumnezeu și Cuvântul Său și prin Duhul Sfânt. Înarmați cu această sfântă tehnică de luptă, ostașii Domnului ies la război.

“Oastea Domnului este o revoluție” spune preotul Trifa în 1928, în cartea sa “Întrați în Oastea Domnului!”, publicată la Sibiu. “Noi ostașii suntem niște revoluționari” mai scria el, care am declarat război “stăpânitorilor veacului acestuia” și „scuturăm jugul ocupației străine”.

Lupta împotriva iadului și a păcatului cuprinde toată țara. Rapoartele de pe frontul spiritual încep să sosească de pretutindeni: oamenii se adună la rugăciune, la ascultarea Cuvântului, la cântarea duhovnicească ce aprinde inimile. Noi și noi detașamente de ostași se formează în cele mai îndepărtate cătune ale României. Veștile sunt publicate în pagini special destinate atât în “Lumina Satelor”, cât și în “Oastea Domnului”, „Isus Biruitorul” etc, publicații care apar mai târziu. Ele încurajează și dau noi avânturi mișcării. Se formează în focul luptelor, zeci și zeci de vestitori ai Evangheliei, oameni simpli de cele mai multe ori, dar cu adevărate chemări divine în aceste slujbe.

Alături de rapoartele de pe câmpul de luptă împotriva păcatului, “Lumina Satelor” publică adeziuni din partea a noi și noi ostași, oameni din toate păturile sociale, care sătui de mizeria unei vieți pângărite de păcat, se alătură luptei pentru izgonirea lui dintre granițele României. Preotul Trifa răspunde fiecăruia cu aleasă iubire și înțelepciune de sus, încurajând și asigurând noul “recrut” spiritual de toată stima Oastei și de importanța sa în această neasemuită luptă. Să luăm numai un exemplu. Iată ce scrie Iosif Trifa, lui Ioan Buzaș, un economist, invalid de război, care aderă la Oaste în primele zile ale formării ei:

„Fii binevenit în Oastea noastră, dragul nostru tovarăș de luptă. Pe cât știu eu, până acum nu suntem mulți care au iscălit hotărârea. Dar ce ne pasă. De am fi numai câțiva, noi mergem înainte după Conducătorul nostru Cristos. Văzând faptele noastre cele bune, se vor alătura și alții la noi și Oastea noastră va spori din an în an. Și încă ceva: lângă numele tău voi scrie “invalid”. Aceasta înseamnă că ai dat o parte din sănătatea corpului tău pentru învierea țării noastre. Sufletul tău este însă întreg, sănătos și frumos. Eu mă gândesc la astfel de invalizi rămași după război. Mă gândesc la cei mulți pe care i-a orbit, i-a șchiopătat și i-a ciungit păcatul. Aceștia sunt invalizii cei cu adevărat schilavi și nenorociți. Pe aceștia să-i atragem în Oastea noastră” (Lumina Satelor Nr. 5 din 11 februarie 1923).

Este destul de ispititor să te lași condus de evenimentele acestei istorii de jertfe și lupte, să scrii despre Oastea Domnului. Poate că o vom face altă dată. Dar acum, am ales să scriu câteva rânduri despre acest om făclie, „pasărea măiastră a ortodoxiei românești”, așa cum poetic și pe drept cuvânt îl numea pe preotul Iosif Trifa, Sergiu Grossu, editorul prestigioasei reviste pariziene, “Catacombe”, într-un neuitat articol publicat de către ziarul: “Cuvântul Românesc”, în luna martie 1988.

În anul 1925, împreună cu mai multi ostași, face un pelerinaj la Ierusalim de unde se întoarce cu noi imbolduri sfinte.

Anul 1927, este anul în care, epuizat de munca istovitoare de scriitor și gazetar, se îmbolnăvește grav și suferă prima operație grea. Refăcut parțial după boală, cumpără cu mari sacrificii, tipografia oastei Domnului, pe care o numește “Mireasa Vântului”. Este foarte conștient de valoarea cuvântului scris, de puterea tiparului, putere care zice el, va trebui convertită pentru Cristos.

Tipografia odată intrată în funcțiune, tipărește sute de mii de Biblii, cărți de cântări ale Oastei, foi de zidire sufletească, cărți religioase, psaltiri etc. În acest an apare cartea “Fiul cel pierdut”, lucrare de mare răsunet. Într-un singur sat se convertesc 70 de familii în urma citirii acestei cărți.

În anul următor, în 1930, este internat pentru un an la Geoagiu. Boala se agravase din nou. În anul 1933 este trimis de medici la Davos în Elveția, de unde se întoarce în stare gravă. I se face o a doua operație la Geoagiu. În același an, la Sibiu este operat încă de două ori. Se reface puțin după îndelungatele suferințe și spitalizări, dar în 1936 este din nou internat în stare gravă, la Brașov, unde i se face a cincea operație. La Sibiu este operat din nou în același an. Anii 1937-1938 sunt anii unor cumplite suferințe. Este operat a șaptea oară la Sibiu, dar situația este gravă. A opta operație nu a mai putut fi suportată de inima mare dar atât de încercată a acestui revoluționar spiritual al României. Moare la 12 februarie 1938, în Sibiu pe Aleea Filozofilor, numărul 18.

Pe lângă suferințele pricinuite de pierderea celor dragi, pierderi care au șlefuit la sclipiri de diamant caracterul acestui neobosit luptător pentru curățenia spirituală a neamului său, Iosif Trifa a suferit nespus și din pricina bolii sale care i-a răpus, viața la numai 50 de ani. Dar toate aceste suferințe nu s-au putut compara cu acelea pricinuite de lipsa de înțelegere a mișcării din partea celor mai mari ai bisericii. Iată câteva date referitoare la evenimentele ce au precedat scoaterea în ilegalitate a acestei mișcări, evenimente care au dus cu siguranță la scurtarea vieții acestui om deosebit:

În 1930 are loc prima “reorganizare” a Oastei Domnului făcută de Mitropolia Sibiului, având drept rol diminuarea influenței și activității preotului Iosif Trifa. Speriați de amploarea fără precedent pe care Oastea Domnului o luase, de schimbările spirituale aduse de trezirea ce avea loc, Biserica Ortodoxă a reacționat, la început cu prudență și abilitate. Lega, cum era și firesc, lucrarea de trezire de personalitatea fulminantă a preotului Trifa. Soluția aleasă a fost scoaterea lui încetul cu încetul din fruntea acestei mișcări. “Reorganizarea” urmărea acest scop.

În același an apare revista “Oastea Domnului”. O nouă “reorganizare” este impusă de mitropolie în anul 1934, având același scop. Se urmărea oficializarea Oastei și stăvilirea voluntarismului ei duhovnicesc, ce cuprinsese cercuri tot mai mari. Prin statutul tendențios ce se încerca să se impună Oastei se urmărea stingerea elanului ei creștin și limitarea expansiunii sale.

În 1935 Oastea Domnului suferă cea mai mare lovitură răpindui-se revista: „Oastea Domnului”. Drept răspuns apare revista: “Isus Biruitorul”, care este suspendată după apariția primului ei număr. În sânul mișcării apar tensiuni ce degenerează în polemici și frământări. Reapare “Isus Biruitorul”, dar preotul Iosif Trifa este chemat în judecata Bisericescă pentru “nesupunere față de ierarh”, iar în 9 mai 1935, după o judecată scurtă, se pronunță sentința de caterisire. Apelul preotului făcut la Consiliul Mitropolitan din Sibiu nu e luat în considerare. Sfântul Sinod din București, la care apelează pentru ajutor, convoacă ședinta de judecată, despre care fondatorul Oastei Domnului află din ziarele vremii.

Se scoală de pe patul de suferință și pleacă la București să se apare. Sinodul nu ține seama de nici o dezvinovățire a preotului, care este caterisit și amenințat cu excomunicarea dacă nu încetează imediat publicarea revistei “Isus Biruitorul”. În foaia din 15 Aprilie 1937, preotul anunță: “Mi-au luat numele și haina de preot…” și încheie textul cu cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care trecuse și el prin situații similare: “Sunt gata de mii de ori să-mi dau viața pentru Cristos și pentru voi…” Cu acest număr, revista “Isus Biruitorul” este suspendată. Apare curând “Ecoul” la Făgăraș, suspendat imediat, apoi “Ostașul Domnului” care are aceeași soartă. Apoi “Glasul Dreptății”, la Sibiu.

La 27 ianuarie 1938, Tribunalul Sibiu dă sentința de confiscare a tipografiei Oastei Domnului, care va zăcea de atunci și până azi în beciurile mitropoliei. Iosif Trifa se zbate între viață și moarte. Un ultim recurs este pierdut.

Moare lăsând doar câteva cuvinte testament urmașilor săi: „Fie voia Ta!”, încredințând astfel tot destinul acestei uimitoare mișcări de renaștere națională, în mâna Domnului său, pe care l-a iubit atât de mult.

Este interesant să remarcăm că leagănul acestei mișcări a fost România anilor 1920, anii formării partidului comunist.

VA URMA

Preotul Iosif Trifa s-a născut în satul Certege din județul Turda la 3 martie 1888. Este al patrulea fiu din cei șapte ai familiei Dimitrie și Ana Trifa. La șapte ani își începe școala de patru clase din satul natal. În același an, îi moare mama.

În anul 1900 își începe gimnaziul la Beiuș, iar în anul de tristă amintire, 1907, începe studiul teologiei la Sibiu. La terminarea studiilor de la Sibiu, în 1910, devine învățător în Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu. În anul următor se căsătorește cu Iuliana, nepoată de frate a lui Avram Iancu. După căsătorie este hirotonisit preot în comuna Vidra.

Începînd din 1912, când i se naște primul copil, o fetiță pe nume Olimpia, pentru tânărul preot începe calvarul unei vieți de cumplite suferințe. Fetița îi moare în anul următor. Al doilea băiat, Gheorghe-Titus moare la fel, la vârsta de un an, lăsând zbucium și lacrimi tinerei familii. În anul morții celui de-al doilea copil, 1914, începe primul mare război și Ardealul trece sub stăpânirea Austro-Ungariei.

În anul 1916, familiei Trifa i se naște cel de al treilea copil, care în amintirea celui de curând mort, primește tot numele de Gheorghe Titus. Titus este singurul copil rămas în viață. În anul 1918 se sfârșește războiul, și când speranțele tuturor încep să reînvieze după îndelunga suferință, se naște Augustina, fetița care ar fi trebuit să fie măngâierea primului rod pierdut. Izbucnește în acea perioadă o epidemie de gripă spaniolă care seceră necruțătoare mii de vieți. Se îmbolnăvesc grav atât fetița Augustina cât și soția, Iuliana. Moare mai întâi mama și apoi fiica. La căpătâiul lor, conducând cortegiul funerar, tânărul preot trecut prin cumplitele cataracte ale suferinței, oficiază din nou a patra înmormântare în familia sa. Rămâne numai cu Titus care are doar trei anișori. Tragedia casei acestui tânăr preot a zguduit pe locuitorii împrejurimilor.

Privind în urmă la aceste cutremurătoare suferințe de soț și tată, preotul consemna:

„…Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înțeleg oamenii că și necazurile și suferințele, încercările și izbeliștile vieții ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El și să ne răzimăm în El și în odihna Lui…

Eu mă gândesc la mine în câte chipuri și feluri m-a atras Domnul la El și m-a învățat să mă razim numai în El. A fost o vreme când m-am răzimat în cuibul ce-mi făcusem și în averea ce-mi strânsesem. Dar acest razim s-a prăbușit pe neașteptate. Cuibul mi s-a spart și a trebuit să plec în lume pribeag. M-am răzimat pe prieteni, dar curând am aflat cât de slab și de nestatornic este și acest razim. M-am răzimat pe desfătările lumii, dar vai, amar și mincinos mi-a fost pe urmă acest razim.

Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă razim pe pieptul ei…

O, scumpul meu Mântuitor, poate că Tu ai voit așa, Tu mi-ai răsturnat razimile cele lumești, ca să te aflu pe Tine, Razimul Cel Minunat al vieții mele. M-ai trecut prin suferințe, m-ai izbit cu lovituri ca să pierd toate razimile cele lumești, să Te aflu pe Tine să mă aplec la pieptul Tău și să mă razim numai în ajutorul Tău. Mă simțesc dator să-Ți mulțumesc și din acest loc, pentru acestă aplecare a vieții mele spre razimul Tău cel scump și sfânt…” (Lumina Satelor Nr. 25 din 17 iunie 1928).

Moartea celor dragi l-a urmărit toată viața, ca un îndemn sfânt de a trăi pentru cer. Iată ce spune în numărul 29 din 15 iulie 1928, al aceleiași reviste:

„De când eram preot la țară îmi aduc aminte că mi-am îngropat pe rând trei copii. Sărmănuții de ei, moartea lor mă urmărește și azi. Fiecare din ei n-a putut muri decât în brațele mele. Au murit în brațele mele strigând: “Tată dragă!” Pe urmâ mi-a murit și soția în brațele mele strigind: “Soțule dragă!”. Brațele mele erau un razim, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lume…

Moartea lor mă urmărește și azi cu lacrimi în ochi. Dar mai mult decât moartea lor mă înfioară astăzi că sufletele caută brațe sufletești în clipele morții. Mă urmărește azi întrebarea: În brațele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ție Mântuitorule că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoșător; eu voi muri liniștit în brațele Tale…”

Începînd din 1919 începe să scrie și să publice la o serie de reviste și ziare, tot felul de scrieri pline de credință și dragoste pentru Isus Cristos, Domnul. În anul următor publică prima carte de tâlcuiri și îndemnuri sfinte, întitulală: “Spre Canaan”, carte ce vede lumina tiparului la Arad.

Impresionat de scrierile tînărului preot, întrezărind chemarea dumnezeiască ce strălucea din cuvintele scrise de el, în anul 1921, proaspătul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, îl invită pe preotul din Vidra, la Sibiu pentru a deveni duhovnicul Academiei Teologice Ortodoxe de la Sibiu, și director al orfelinatului ortodox. Pe lângă aceste slujbe, i se încredințează conducerea redacției revistei: “Lumina satelor”.

În anul 1922, apare primul număr al revistei: “Lumina Satelor”, publicație creștină care enunță chiar de la primul ei număr, scopul redactorului ei de-a milita pentru revenirea la credința adevărată, la o viață nouă, întrutotul dedicată lui Cristos. Sunt aici primii germeni ai formării Oastei Domnului, idei ce se conturează tot mai mult, astfel că în 1923, mișcarea de trezire spiritualăși renaștere duhovnicească a societății românești – Oastea Domnului – luase ființă deja.

Mișcarea debutează cu un apel la o viață nouă publicat în numărul din ianuarie 1923, prin “Hotărâre de luptă spirituală”, articol ce formulează principiile noii mișcări.

Preotul este convins că împotriva păcatului, a corupției clerului, a iadului și Satanei, va trebui dus un aprig război. De aceea apelul său este o chemare la luptă. Lupta trebuie să înceapă cu el însuși. Fără o trezire personală, fără nașterea din nou, fără transformarea pe care o face Dumnezeu în viața omului, va fi cu neputință să-i ajuți pe alții în această luptă. Iată ce mărturiseste el în acest articol:

„Mulți ani am fost și eu un om lumesc. Chiar ca preot la țară, eram într-o bună parte un om lumesc. Trăiam și eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă, încolo sunt și eu om ce trebuie “să-mi trăiesc viața”. Această cumplită judecată, care – durere! – se mai menține și azi, mă împărțea în două: omul de la altar și în celălalt, de prin sat și de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet pierzătoare. Am început să mă trezesc la o viață nouă…”

Trăind minunea schimbării pe care o face Dumnezeu prin pocăință în inima omului, preotul Trifa, asemeni tuturor celor în focul dragostei dintâi, se simte reponsabil de-a împărtăși bucuria cu ai săi. Dintr-o dată întrevede devenirea creștină a neamului românesc, sigur fiind că renaștrea sa nu poate fi decât prin trăirea unei experiențe similare, cea a pocăinței, a părtășiei cu Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos. Ce cuvinte zguduitoare izvorăsc din inima arzând de dragul lui Cristos și a nației sale:

“De ne vom opri, de ne vom ridica și noi, ca fiul rătăcit din Evanghelie, și vom pleca înapoi spre casa Tatălui Ceresc (…) atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră și vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră fericită… La temelia noii rânduieli de stat – și din țară – trebuie pusă teama de Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui… Numai o singură doctorie poate da lumii și țării noastre sănătatea și mântuirea; să se întoarcă oamenii și popoarele la Isus, la învățătura și porunca Lui de iubire…”

Străluminarea vine în noaptea de Anul nou. Pe sub ferestrele casei trecea o ceată de bețivi care răcneau în noapte decăderea finței omenești. Preotul zbuciumat a căzut pe genunchi rostind înlăcrimat rugăciunea:

“Doamne, Dumnezeule! Ne copleșește răutatea… ne biruie întunericul… ne îneacă potopul fărădelegilor… se scufundă oamenii în pierire sufletească… Dă-ne Tu, Domne putere mai multă în lupta contra întunericului și a diavolului…”

În noaptea aceea, zguduit de tragedia neamului ce se îndepărta de Dumnezeu prin corupție și păcat, Duhul lui Dumnezeu îi inspiră “declarația de război” contra întunericului și păcatului, pe care o va publica în numărul prim al anului 1923:

“Veniți să facem o intrare creștinească în anul cel nou, cu hotărâre și întovărășire de luptă împotriva sudalmelor și bețiilor… Creștinilor… veniți să scoatem din casa noastră, din traiul nostru și al vecinilor noștri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul și neamul nostru: beția și sudalma…”

În josul paginii, va publica “Hotărârea”, un apel la conștiința fiecăruia, ce urma să fie semnată de fiecare dintre cei cercetați de Duhul lui Dumnezeu:

“Subsemnatul…(numele) gândindu-mă cum aș putea intra în anul cel nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc, cu începere de la anul nou, să scot din traiul meu sudalma și beția. Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.”

VA URMA