paşi spre lumină

Rugaciune

„Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi drumurile zgronţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3:5, 6).

Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul Domnului, avea misiunea pregătirii terenului pentru marea construcţie a Bisericii lui Cristos. Dealurile şi munţii vor trebui prefăcute în loc neted, văile astupate, drumurile îndreptate şi netezite, pentru ca „orice făptură să poată vedea mântuirea lui Dumnezeu”.

Slujba profetică este un fel de buldozer spiritual folosit de Dumnezeu, pentru ca toate înălţimile mândriei umane să fie violentate şi aduse la nivelul obişnuitului. Orice vale a disperării şi desconsiderării de sine să fie înălţată, ca nineni să nu poată invoca vreo înălţime sau adâncime ca piedică în calea mânturii ce va să vie. Cărările întortochiate ale filozofiei omeneşti trebuie îndreptate şi toate obstacolele din drumul spre cer trebuie date la o parte ca înaintarea spre răscumpărare să se facă fără dificultăţi.

Misiunea profetică a lui Ioan, cu toate particularităţile ei, cu mandatul ei divin, nu se deosebeşte în esenţă de misiunea profetului de azi. Lama buldozerului său va trebui să atace dealurile şi munţii celor mândri de ei şi realizările lor. Îndreptarea nu poate avea loc decât prin confruntarea păcatului şi condamnarea lui. Corupt de putere şi bogăţie, Irod va trăi mereu în păcat. Este chemarea profetului să-i spună adevărul şi mai ales să rostească condamnarea lui Dumnezeu pentru cei ce trăiesc în violarea legilor Sale sfinte. Nu e slujbă uşoară şi lipsită de pericol. Cei mai mulţi dintre prorooci şi-au pierdut viaţa. Lui Ioan i s-a tăiat capul. Este adevărat că misiunea sa aduce mulţumire şi înălţarea omului simplu, disperatului din valea plângerii, care va fi readus la demnitatea fiinţei umane. Pentru ca toţi, mari şi mici, cei din vârf şi cei din vale să poată vedea mântuirea lui Dumnezeu.

Referinţa la căile strâmbe şi drumul zgronţuros, ne aduce la lumină preoţimea şi oamenii religiei golite de Dumenzeu pe care o practicau cei din Iudeea. Ei strâmbaseră căile Domnului şi creaseră prilejuri de poticnire celor ce voiau să umble pe drumul adevărului. Profetul trebuie să confrunte religia organizată care şi-a uitat menirea şi care L-a ascuns pe Dumnezeu în biserică şi liturghie atât de bine că sufletul dornic de El nu-L mai poate găsi. Mă întreb dacă sunt gata să plătesc un astfel de preţ, şi dacă sunt gata să muncesc la netezirea lumii din jurul meu. Isus mi-o cere.

Adevărul a fost primit întotdeauna nu doar cu scepticism ci cu ostilitate. Prea puţini sunt oamenii aceia care confruntaţi cu păcatele lor decid să-şi acordeze viaţa cu principiile adevărului divin. Cei mai mulţi nu resping doar mesajul ci caută să reducă la tăcere mesagerul. De aceea calea cea bună este îngustă şi cea care duce la pierzare este largă. De aceea uciderea profeţilor este mai comună decât pocăinţa tiranilor. De aceea misiunea profetului este de cele mai multe ori un drum fără întoarcere.

Trăind cu focul divin în oasele mele, cu neodihna proclamării adevărului şi a chemării oamenilor la Dumnezeu, am tot aşteptat zile bune, pline de pace şi armonie. Cu cât nevoia lor creşte, cu atât ele par mai depărtate. Nu poţi fi profet şi să fii popular şi iubit de oameni în acelaşi timp. Dacă nu superi vârfurile pretenţiilor, vei deranja văile ignoranţei. Dacă nu creezi tensiune în drumurile strâmbe voi crea lipsă de confort pietrelor de poticnire. Misiunea ta va deraja pe cineva. Şi de obicei acel cineva nu va accepta mesajul ci va lucra la uciderea mesagerului.

Preţul plătit este însă pentru ca „orice făptură să vadă mântuirea Domnului”. Şi scopul acesta merită preţul. Viaţa de aici şi acum este şi aşa scurtă. Trăită cu folos ea capătă valoare. În ultima instanţă, ceea ce contează cel mai mult este să te afli în voia lui Dumnezeu şi să ajuţi pe alţii să capete viaţa veşnică. În rest, lunginea vieţii nu mai are importanţă. Este mai de preţ să trăieşti puţin şi adevărat decât mult şi în minciună. Ştiu bine aceste lucruri, şi totuşi când ştiu că lui Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul doar la „începutul carierei” sale cum evaluăm noi lucrurile, mă infior şi îmi verific din nou chemarea.

Cea mai mare tragedie ar fi să-ţi pierzi capul într-o misiune pe care ţi-ai luat-o de unul singur.

Există pasaje biblice care exercită asupra noastră atracţii neobişnuite. Ele devin asemeni unor izvoare care dau o apă mai bună şi mai proaspătă pe măsură ce te osteneşti să aduci la suprafaţă răcoarea apelor lor. Un astfel de pasaj este „Pilda fiului risipitor” cum o cunoaştem cu toţii din scrierile evanghelistului Luca. Am predicat de zici şi zeci de ori din textul ei, şi cu trecerea anilor, parcă profunzimile acestei istorisiri divine, devin tot mai ademenitoare şi mai făgăduitoare de noi taine şi semnificaţii.

A fost declarată de unii ca fiind „cea mai frumoasă istorisire care s-a spus vreodată”, poate şi pentru faptul că ea fascinează la orice vârstă. Dumnezeu îţi vorbeşte la vremea copilăriei despre importanţa rămânerii în ascultarea de părinţi într-o lume atât de rea şi periculoasă. La vărsta rebeliunii te poţi atât de uşor identifica cu aspiraţiile lumeşti ale tânărului risipitor. Tragedia mezinului neascultător şi aventurier înduplecă şi azi milioane de hoinari prin lume la întoarcerea acasă. Dar când ajungi să fii tată şi să trăieşti tragedia de a avea fii risipitori, importanţa acestei scurte povestiri a Mântutorului devine colacul de salvare în furtuna devastatoare a suftelului tău.

Pilda Domnului Isus reflectă acea zbatere umană fără seamăn pentru recâştigarea pentru normalitate şi pentru cer a odraslelor noastre. Durerile aducerii lor pe lume le simte mai mult mama, dar ele par cu totul nesemnificative puse alături de durerile naşterii copiiilor noştri în Împărăţia lui Dumnezeu. Convulsiile anilor, prea mulţi uneori, în aşteptarea lor, lasă urme adânci în inimă şi brazde pe feţele noastre. Nicicând nu-L înţelegem pe Dumnezeu, Tatăl nostru cel bun din ceruri, atât de bine ca în anii acelor aşteptări dureroase. Nicăieri nu ni se oferă o fereastră atât de transparentă pentru a cunoaşte inima lui Dumnezeu de Tată, ca în pilda aceasta rostită de gura iubitului nostru Domn şi Mântuitor, Isus Christos. Suferinţe eLui oscilează de la polul rebeliunii fiinţei umane la cel al fariseismului religios. La oricare din aceşti poli nu găseşti decât frigul lipsei de iubire din partea celor pentru care El este gata de jertfa supremă. Finalul aduce bucuria recuperării pierdutului de afară, dar şi amărăciunea pierdutului dinăuntru.

Cartea de faţă este o culegere de câteva eseuri inspirate de pilda Domnului Isus. Le-am aşezat în ordinea evenimentelor descrise de parabolă.

Mulţumesc Domnului care ne-a mângâiat de atâtea prin prin cuvintele acestei pilde şi care a renăscut în  mine şi iubita mea soţie, Rodica, noi speranţe, atunci când aşteptarea fiului risipitor era lungă şi grea. Ne rugăm ca aceste rânduri să fie sprijin şi încurajare pentru cititorul lor, oriunde se va afla în periplul vieţii acesteia sub soare. Ele să-i aducă aminte că, undeva, acolo sus, Cineva ne iubeşte. Şi ne aşteaptă.

Lara Sângeorzan şi Chassity Sanda, sunt două fetiţe minune din Biserica Elim, Arizona. Cântările lor ne umplu inimile de bucurie. Vă invităm să vizionaţi acest video făcând click pe imagine.

În următoarele zile va ieşi de sub tipar o nouă carte, pe care am întitulat-o: „RISIPITORII”.
Cartea este o culegere de eseuri inspirate de parabola Mîntuitorului, pe care noi o cunoaştem ca „Pilda fiului risipitor”.

În postările viitoare voi da detalii asupra cărţii şi adresele unde se poate comanda.

Caracteristicile penticostalismului primar

(Preluate din cartea lui William W Menzies – Spirit and Power  Foundations of Pentecostal Experience).

Mişcarea penticostală de la Azusa Street era caracterizată, conform studiilor lui Menzies, prin:

1. Botezul Duhului Sfânt
2. Consacrarea pentru evanghelizare şi misiune
3. O credinţă puternică
4. O stare de aşteptare a venirii Domnului
5. Practicarea unei prezenţe reale a lui Isus
6. O închinare entuziastă – vibrantă
7. O părtăşie frăţească bogată
8. Respectarea autorităţii Scripturii

Søren Aabye Kierkegaard, filozoful, teologul şi scriitorul danez, relatează o istorioară care ne provoacă să medităm asupra eficacităţii mesajului Evangheliei pe care o predicăm în mijlocul societăţii de azi. Oamenii ştiu cine suntem şi mesajul vieţii noastre vorbeşte aşa de tare că oamenii nu aud nimic din ceea ce vrem să spunem prin cuvinte.

Am acum experienţa din postarea mea cu raţele, când foarte mulţi s-au concentrat să dea toată vina pe răţoiul ordinat pentru incapacitatea raţelor de a zbura. Mesajul acestei povestiri a lui Kirkegaard poate avea acelaşi efect, cu toate că insist din nou să ne includem şi pe noi înşine în morala povestirii. În definitiv fiecare dintre noi purtăm un mesaj, care ori este confirmat or negat de viaţa pe care o ducem înaintea oamenilor.

A fost odată o trupă de circ care umbla cu spectacolele ei pe la ţară. Într-o zi cortul principal a luat foc. Incendiul s-a răspândit în lanurile de grâu din jur şi valul de foc se îndrepta spre satul din vale. Patronul circului a strigat: „Cineva trebuie să-i alerteze pe oamenii din sat să-şi scape viaţa! Cineva trebuie să meargă în sat şi să-i anunţe pe oameni că vine focul şi vor arde cu toţii dacă nu face cineva ceva să oprească incendiul!”

Clownul circului, îmbrăcat în costumul său de spectacol, a decis să avertizeze el satul din vale. A sărit pe o bicicletă şi a năvălit pe uliţele satului pedalând de zor. „Faceţi ceva! Fugiţi să scăpaţi cu viaţă! Vine un foc uriaş peste satul vostru! Satul o să ardă din temelii, dacă nu faceţi ceva imediat! Fugiţi!”
Din păcate, oamenii stăteau la uliţă pe trotuare şi aplaudau. Cu cât ţipa şi se agita mai tare, oamenii se distrau mai copios. Nu-l puteau lua în serios. Era doar un clown!

Există o serie de versete din Scripturi şi o serie de argumente de ordin logic pentru care harul mântuirii nu poate fi luat de la Neamuri, ci dimpotrivă, el va fi dat cu mai mare abundenţă în zilele din urmă. Dar haideţi să analizăm câteva din ele.

1. La Cincizecime, apostolul Petru l-a citat pe profetul Ioel în faţa mulţimii adunate datorită revărsării Duhului Sfânt: “În zilele din urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură… Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Fapte 2:17-21). Luarea harului în zilele din urmă ar veni în totală contradicţie cu această sfântă făgăduinţă divină.

2. Imediat după înviere, Domnul Isus a lansat Marea Trimitere a ucenicilor în toată lumea pentru a depune mărturie despre El, pentru a predica Evanghelia Sa. Ar fi cu totul lipsit de orice raţiune retragerea puterii de mântuire a oamenilor în timp ce creştinii se achită de această sfântă chemare divină. Dacă noi oamenii ne facem partea noastră în acest plan măreţ de mântuire a lumii, atunci să fim siguri că Dumnezeu nu va rămânea restanţă cu partea Sa. Aici trebuie să mai adăugăm că unul din semnele venirii a doua oară a Domnului este tocmai răspândirea Evangheliei Sale până la marginile pământului (Matei 28:24-14). Dumnezeu nu ne va lăsa în efortul misionar la vremea sfârşitului luând de la noi harul Lui.

3. Apostolul Petru ne spune să ne punem toată încrederea în “harul care va fi adus” odată cu venirea Domnului. Nu numai că Dumnezeu nu va lua harul Său de la noi, ci ne va aduce şi mai mult la venirea Sa.

4. În acelaşi capitol din Romani despre care am discutat mai înainte, Pavel ne spune că  “dacă lepădarea lor (a lui Israel) a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?” (Romani 11:15). Aceeaşi temă este conţinută de versetul 12, în care Pavel se întreabă ce va constitui pentru noi, neamurile, “plinătatea întoarcerii  lor?” dacă alunecarea lor a constituit o bogăţie pentru neamuri.

Remarcaţi că aici se foloseşte “plinătatea întoarcerii” lui Israel şi nimeni nu întelege prin aceasta “împlinirea numărului de Israeliţi” ci mai degrabă întoarcerea lor totală, deplină, în mare număr, în unanimitate, în totalitate. Ei bine, acelaşi termen în limba greacă este folosit şi în versetul 25 unde se vorbeşte despre “plinătatea Neamurilor”.

În versetele discutate mai sus, apostolul vrea să ne spună că atunci când Israelul se va întoarce la Dumnezeu primind mântuirea prin Isus, va fi ca o înviere din morţi, când harul lui Dumnezeu va abunda mai mult ca oricând oferind mântuire tuturor celor “ce vor chema numele Domnului”.

Argumentarea logică şi teologică ar putea continua mult. Nu găsim nicăieri în Scripturi că harul va fi luat, ci dimpotrivă că el se va dărui cu o mai mare abundenţă în zilele din urmă. Astfel, oamenii ar putea avea o scuză majoră înaintea scaunului de judecată a lui Dumnezeu, care în cele mai vitrege vremi, a luat harul mântuitor şi ei nu s-au mai putut mântui.

Este vremea pregătirii Miresei pentru Nunta Mirelui. Mirele nu-Şi va abandona iubita inimii Sale în ajun de nuntă. Biserica va traversa cele mai grele momente ale existenţei ei, confruntându-se cu forţele anticristului care se fac tot mai simţite în lume. Dumnezeu nu ne va abandona în aceste vremuri. Motivul pentru care scriu aceste rânduri şi condamn această teorie, este pentru pericolul pe care îl prezintă ea pentru orice creştin adevărat. Iată câteva din urmările unui asemenea mod de gândire:

1. Este înclinatia fiecăruia dintre noi să alunecăm pe panta firii pământeşti care ne îndeamnă la păcat, la lene spirituală, la comoditate. Teoria luării harului de la noi, este extrem de convenabilă firii noastre corupte, ea găsindu-şi o justificare pentru toate minusurile ei. Cu alte cuvinte, descoperim că este normal să fim din ce în ce mai neduhovniceşti şi nu este vina noastră că suntem aşa, ci este chiar Domnul cel care a luat harul de la noi în ultima vreme. Sunt mai mult decât speriat de când am auzit că în unele  bisirici nu numai că se predică luarea harului de la noi, dar au apărut şi prorocii care au declarat în numele lui Dumnezeu că s-a luat deja două treimi din har şi a rămas doar o treime. Concluzia credinciosului în urma acestei îndoctrinări este că n-are rost să te străduieşti să duci o viaţă sfântă, deoarece Dumnezeu nu te mai sprijineşte în aceste efort, El retrăgându-Şi înfluenţa pozitivă a Duhului Său cel Sfânt din lume, şi că asistăm de fapt la un fenomen al “morţii termice” din punct de vedere spiritual.

2. Teoria este demobilizatoare pentru efortul misionar şi aşa atât de precar al fraţilor noştri. Îndoctrinat că se ia harul de la noi, şi că a mai rămas doar o treime din el, cine se va mai duce ca misionar atunci când Dumnezeu nu mai onorează promisiunea de-a mai fi “împreună lucrător” cu noi în câmpul misionar?

3. Teoria produce creştini trişti, lipsiţi de bucuria mântuirii, lipsiţi de spontaneitatea unei vieţi pline de Christos. Ne creştem copiii cu aceste cântări ca de exemplu:

“Simţim încet cum harul de la neamuri se tot ia
Aproape-i uşa gata-a se-ncuia
Mai mici sunt bucuriile de-acum un sfert de veac
Lucrările-s mai mici ce-acum se fac.”

Cum credeţi că se vor comporta ei în biserica de mâine îndoctrinată în atmosfera pesimistă a unor asemenea versuri? Vor avea ei curajul să-şi manifeste bucuria mântuirii pe care o vor primi în ziua în care Îl vor accepta pe Isus ca Mântuitor şi Domn, când ei au cântat ani de zile: “bucuriile sunt mai mici” ca acum 25 de ani? Vor mai crede ei în prezenţa plină de putere a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, dacă el a fost format să se aştepte că “minunile-s tot mai mici ce-acum se fac?” Un creştin ce crede în epuizarea resurselor divine pentru mântuirea lumii, în lipsa bucuriei din viaţa creştină, în “uşa gata a se încuia” şi mulţi vor rămâne pe dinafară, care crede că nu mai lucrează Dumnezeu ca în trecut, nu este decât un creştin inert, auto-programat spre moarte spirituală.

Dumnezeu a creat lumea şi toate minunăţiile ei, întregul univers prodigios în care trăim. Acestea sunt “doar marginile cărărilor Sale”. Mai multe lucruri va crea Dumnezeu de-acum în colo decât a făcut până în prezent. Ca şi copii ai Săi ne aşteaptă lucrări mult mai mari de făcut în aceste zile decât au făcut părinţii noştri. Puterea harului Său mântuitor este la lucru. Se mântuieşte întreaga Africă. America de sud şi cea Centrală vor fi curând în întregime evanghelice. Europa de răsărit, dominată până nu de mult de comunism se întoarce la Dumnezeu. Mari treziri spirituale sunt aşteptate în aceste zile pretutindeni în lume. După cortina de fier va cădea zidul chinezesc şi cortina de bambus. Porţile se vor deschide larg Evangheliei lui Christos. Pretutindeni în lume creşte interesul pentru Isus Christos, Lumina lumii. Revărsarea Duhului Sfânt a născut cea mai mare mişcare din toată istoria creştinismului, cea a harului. A mai crede această minciună a Satanei că ni se va lua harul, nu înseamnă decât să fim cu totul anacronici şi în totală ignoranţă de spiritul Scripturii.

Urmăream cu emoţie evoluţia celor peste 200 de copii  ai penticostalilor români. Îmbrăcaţi sărbătoreşte cântau în deschiderea uneia dintre Bisericilor Penticostale Române. Ideea organizatorilor mi s-a părut foarte bună ca o seară să fie dedicată copiilor, în care să aibă posibilitatea de-a cânta şi recita versuri în frumoasa noastră limbă românească. Li se oferea posibilitatea dublă de-a face ceva semnificativ pentru gloria lui Dumnezeu şi apoi, prin exerciţiu, să-şi îmbunătăţească limba română, capitol cu destul de multe corigenţe. Copiii au fost fermecători ca întotdeauna. M-am instalat într-un rând mai în faţă pentru a le urmării expresiile feţelor şi mai ales, pentru a-mi vedea juniorii care participau şi ei în corul copiiilor. L-a început m-a intrigat faptul că nimeni nu aprecia în nici un fel eforturile lor, aşa că am început de unul singur să-i aplaud după fiecare cântare. Efectul a fost benefic. Celelalte sute de părinţi au început şi ei să aplaude.

Pe la mijlocul programului copiiilor am devenit acut preocupat de sobrietatea nefirească a acestor copii, pe care eu îi ştiam cât de zburdalnici sunt. Când însă corul lor a intonat una din melodiile programului, m-a cuprins spaima la mesajul cântării lor:

“Tot mai rar se simţeşte Doamne
Adierea Duhului Tău Sfânt
Nu sunt cercetat şi mă simt îngrijorat
Oare nu sunt şi eu lepădat?”

Dacă aceste cuvinte le auzeam din gura unuia dintre noi cei mai în vârstă, probabil mi-aş fi spus că nu e de mirare după viaţa plină de stress pe care o ducem în această lume în care am început viaţa de la zero. Dar cuvintele pline de pesimism le cântau nişte copii între 6 şi 12 ani. Cei mai mulţi dintre ei nici nu au avut o experienţă personală cu Mântuitorul, ca să poată cânta despre răcirea relaţiei cu El.

Deodată am înţeles în toată grozăvia ei o doctrină, pătrunsă pe uşa din spate a bisericii, învăţătura “luării harului de la Neamuri”.

Deşi, niciodată promovată oficial la nivel de confesiune, această idee este rezultatul direct al gândirii dispensaţionaliste, combinată cu un verset tradus destul de neizbutit în Biblia noastră în limba română. Dar să vedem de unde s-a ajuns la această concluzie, că Dumnezeu v-a lua harul mântuirii de la Neamuri şi-l va da din nou lui Israel? În primul rând, dispensaţionaliştii au prezentat un sistem foarte didactic, planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, spunând că el se împarte în mai multe etape, pe care ei le-au numit „dispensaţiuni”. Întreaga istorie a umanităţii a fost împărţită deci în aceste “perioade de istorie în care a predominat o anumită revelaţie divină peste toate afacerile umanităţii” aşa cum defineşte dicţionarul Webster cuvântul “dispensation”, care a fost adoptat de către aceşti teologi din limba engleză.

Dispensaţionalismul ar fi deci un sistem de interpretare a istoriei în termenii unei serii  de “dispensaţiuni” ale lui Dumnezeu, de perioade distincte în care a predominat o anumită revelaţie divină, un anumit mod de administrare a afacerilor planetei, o formă diferită a economiei divine. Potrivit acestui sistem de gândire, Dumnezeu L-a trimis pe Isus la Israel, care L-a respins. Împotrivirea poporului ales a dus ca mântuirea să ajungă la Neamuri. Astfel, acordarea mântuirii Neamurilor, a început să fie considerată ca un apendice al planului iniţial al lui Dumnezeu, cel de mântuire al lui Israel, un fel de plan B, pe care Dumnezeu l-a abordat atunci când nu I-a reuşit planul A. Termeni ca: “vremea neamurilor”, “epoca neamurilor” , “epoca harului”, sunt câţiva din termenii produşi de acest sistem de gândire.

Nu doresc să dau cumva impresia  că articolul de faţă ar fi un atac împotriva acestui sistem. Chiar dacă nu sunt de acord cu o serie de afirmaţii ale lui, nu înseamnă că el ca sistem raţional de gândire, nu-şi are meritele lui. Nu împărtăşesc însă în nici un fel modul de abordare a acestei  “dispensaţiuni”, cea a harului, în care mântuirea lumii apare mai mult ca un accident în planul lui Dumnezeu, ca un ocol de la firul roşu al intenţiilor divine. Nu pot să cred că intenţiile lui Dumnezeu s-au redus vreodată la mântuirea unui singur popor. Cred din toată inima mea că  El a dorit din totdeauna mântuirea tuturor neamurilor pământului, pe care El le-a iubit în aceeaşi măsură cu inima Sa de Tată al tuturora.

Alegerea lui Israel n-a fost numai pentru mântuirea Sa, ci mai ales pentru a-L da lumii pe Isus, prin care toate popoarele să capete acces liber la Tatăl, în urma jertfei Sale de la Golgota. Israelul este naţiunea de care s-a folosit Dumnezeu pentru a duce mântuirea întregii planete. Ei nu sunt mai privilegiaţi faţă de actul mântuirii decât alte popoare. Isus este singura cale spre Dumnezeu. Sistemul mozaic avea menirea să pregătească această venire a Mesiei. Cu alte cuvinte, intenţiile divine au fost dintotdeauna ca întreg pământul să primească mântuirea prin jertfa lui Christos. Isus n-a murit la cruce pentru un neam, ci pentru toate Neamurile pământului. Harul iertării a fost acordat întregii umanităţi şi nu numai unei părţi. Explicaţia luării harului de la Neamuri, provine la noi românii şi din traducerea lui Cornilescu a versetului 25 din Romani 11, astfel:

“Fraţilor pentru a  nu vă socoti singuri întelepti, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Atunci tot Israelul va fi mântuit…”

Mulţi  au înţeles acest verset că mântuirea lui Israel n-ar fi posibilă până nu se va lua harul mântuirii de la Neamuri, lucru pe care zic ei, este sugerat de împlinirea numărului Neamurilor. Analizate în context, cuvintele “numărul deplin al Neamurilor” spune mai degrabă despre răspândirea mântuirii între Neamuri atât încât întreg pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, decât de un anumit număr pe care Dumnezeu îl tot socoteşte de la începutul mântuirii rasei umane. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să vină la mântuire” (1 Timotei 2:4), şi deci nu are planificat un anumit număr. Este adevărat că El, în atot-cunoaşterea Sa, ştie numărul celor mântuiţi, dar nu pot crede într-o acţiune de felul luării harului mântuitor atunci cânt numărul va fi atins.

Mai mulţi comentatori biblici abordează cu totul diferit acest pasaj. Ei văd în “împlinirea numărului Neamurilor” mai mult o delimitare de traducere, termenul ar fi “plinătatea Neamurilor” care sugerează abundenţa, bogăţia nu numai numerică, ci şi spirituală. Mântuirea Israelului se va face într-o vreme de victorie decisivă a Evangheliei lui Cristos pe toate meridianele lumii, la vremea “plinătăţii” Neamurilor. Fenomenul este imaginat deosebit de frumos de unii din comentatorii din “Biblical Ilustrator”, astfel: Un împarat întorcându-se dintr-o călătorie într-o ţară îndepărtată şi-a găsit imperiul în răscoală. S-a dus în ţinutul în care avea cei mai mulţi prieteni şi a constatat că nu mai este primit acolo. Cu un mic grup de ostaşi credincioşi a început recucerirea ţării, luptându-se pentru fiecare localitate. Înfrângeri şi victorii. Cu fiecare sat şi oraş cucerit, numărul ostaşilor săi creştea tot mai mult şi victoriile erau tot mai uşor de câştigat. În final, recucerind aproape toată ţara, s-a îndreptat cu o armată uriaşă spre provincia foştilor săi prieteni. În faţa unei asemenea armate aceştia s-au predat imediat.

Aşa vedea acest comentator mântuirea finală a întregului Israel. Faţă în faţă cu forţele uriaşe ale unei lumi încreştinate, Israelul va renunţa la încăpăţânarea sa şi-L va primi pe Mesia. (va urma)