paşi spre lumină

Ignaţiu, numit şi Theophorus (poate numele său de botez), care înseamnă „Purtător de Dumnezeu”, a scris şapte scrisori a căror autenticitate a fost demonstrată în secolul şaptesprezece de către James Ussher, şi apoi confirmată de Lightfoot în secolul nouăsprezece, scrieri făcute între anii 98 şi 117, înaintea martirizării sale la Roma. A fost un foarte bun prieten cu binecuvântatul Policarp, fiind amândoi ucenicii Sfântului Ioan. Viaţa sa este ţesută în jurul unei legende potrivit căreia, el ar fi fost copilul pe care Isus l-a pus în mijlocul ucenicilor pentru a-i învăţa nevoia de umilinţă şi inocenţă.
În Epistola sa către Efeseni, Ignaţiu apreciază faptul că credincioşii din Efes erau „plini de Duhul Sfânt”(cap. 8, p. 52) şi  din cauza prezenţei Duhului Sfânt şi a călăuzirii Sale, prezbiterii lor pe drept aleşi în lucrare „se potriveau slujbei aşa cum corzile se potrivesc harfei” (cap. 4, p. 50). Armonia şi unitatea dintre liderii bisericii, dragostea creştină dintre membrii ei, este un lucru pe care l-au învăţat prin „instrucţiuni de la Duhul Sfânt”, spune Ignaţiu în continuare.
Cu toate că Ignaţiu nu menţionează specific nici un dar al Duhului Sfânt aici, putem totuşi înţelege că aceste „instrucţiuni ale Duhului Sfânt” nu sunt altceva decât manifestări ale darurilor Sale în acele ocazii specifice, mai degrabă decât intervenţii ale Sale în nevăzut.
Nu este neobişnuit la Ignaţiu să considere că lucarea unui episcop şi a prezbiterului să fie însoţită de daruri spirituale. Lucrarea în sine este văzută ca una spirituală făcută prin călăuzirea şi lucrarea Duhului Sfânt.
Felicitându-i pe Efeseni că nu au cedat învăţăturilor mincinoase, Ignaţiu face distincţia clară între Duhul Sfânt şi duhul de înşelăciune: „Duhul care înşeală oamenii nu vorbeşte despre lucrurile lui Christos, ci despre ale sale, pentru că el este un duh mincinos. Dar Duhul Sfânt nu vorbeşte despre lucrurile Sale, ci despre acelea ale lui Christos, nu din ale Sale ci din ale Domnului; aşa după cum şi Domnul ne-a vestit lucrurile pe care le-a primit de la Tatăl” (cap. 9, p. 53).
Aici, Ignaţiu, observă că Duhul Sfânt va vorbi întotdeauna despre Dumnezeu şi Christos, folosindu-se de învăţătorii şi prorocii vremii. Învăţătorii falşi, de obicei pretind revelaţii şi îşi prezintă doctrinele lor personale în numele intervenţiilor divine. Ignaţiu contiuă: „Dar Duhul înşelăciunii se predică pe sine însuşi, şi vorbeşte din ale sale, pentru că el caută să-şi placă lui însuşi. El se slăveşte pe sine, pentru că este plin de aroganţă” (p. 53). Este posibil ca Ignapţiu să se refere aici nu numai la învăţătorii mincinoşi ci şi la profeţii mincinoşi, pentru că el face o distincţie clară între a vorbi şi a predica.
În capitolul 15, Ignaţiu scrie: „Nimic nu este ascuns Domnului, chiar şi cele mai mari secrete ale noastre nu îi sunt necunoscute. De aceea să facem deci toate lucrurile ştiind că El lucuieşte în noi, ca şi cum noi suntem Templul Său, şi ca şi cum El este în noi ca Dumnezeu. Să-l lăsăm pe Christos să vorbească din noi aşa cum a vorbit prin Pavel. Să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne înveţe lucrurile lui Christos în maniera în care El le-a învăţat” (p. 56). Personal cred că Ignaţiu se referă aici la darul prorociei prin care putem vorbi lucrurile lui Christos, prin Dhul Sfânt care cunoaşte toate tainele Lui şi ale inimii omeneşti.
În următorul capitol, Ignaţiu crede că „fiecare care a primit de la Dumnezeu puterea de deosebire a duhurilor şi-l urmează pe un păstor nepriceput şi primeşte ideile false departe de adevărul lui Dumnezeu, trebuie să fie pedepsit” (cap. 16, p. 56). Ignaţiu recunoaşte că în biserică existau oameni care aveau primită de la Dumnezeu „puterea de discernere”, terminologie care sugerează darul deosebirii duhurilor. Erau oameni, care în ciuda faptului că erau înzestraţi cu darul discernerii spiritelor, nu-i demascau pe profeţii şi învăţătorii falşi, ci îi urmau cu toate că ştiau să sunt falşi. Asemenea oameni vor primi pedeapsa Domnului.
O altă referinţă este probabil în legătură cu darul numit de Pavel „cuvântul despre cunoştinţă”. „De ce nu acţionăm mai înţelept, noi care an fost înzestraţi cu darul raţiunii? Când am primit de la Christos şi când am fost înzestraţi cu facultatea de a judeca lucrurile lui Dumnezeu, de ce cădem aşa de uşor în ignoranţă? Şi de ce să pierim  prin neglijarea neatentă a recunoaşterii darului pe care l-am primit?” (cap. 18, p. 56).
Poate că pasajul care vorbeşte cel mai clar despre exercitarea darurilor Duhului Sfânt este cel din Epistola către creştinii din Filadelfia.
„Chiar dacă unii m-au înşelat potrivit cărnii, spiritul meu nu este totuşi înşelat; pentru că l-am primit de la Dumnezeu. Pentru că el ştie de unde vine şi unde se duce şi el detectează secretele (inimii). Atunci când am fost în mijlocul vostru, am plâns şi am strigat în gura mare – Cuvântul nu este al meu, ci al lui Dumnezeu. Supuneţi-vă episcopului vostru, prezbiterilor şi diaconilor! Dar dacă suspectaţi că am spus aceasta, datorită faptului că aş fi ştiut mai dinainte că între voi sunt discordii provocate de unii, Dumnezeu îmi este martor, că n-am aflat nimic din gura vreunui om. Dar Duhul m-a înştiinţat, spunându-mi astfel: „Nu fă nimic fără episcop; păstraţi-vă trupurile ca Temple ale lui Dumnezeu; iubiţi unitatea; evitaţi diviziunea; fiţi urmaşi ai lui Pavel, şi restul apostolilor, aşa după cum şi ei au fost urmaşii lui Christos””(Cap. 7, p. 83).

Trebuie să observăm aici următoarele:
a. Ignaţiu recunoaşte inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt în propria sa viaţă. Duhul Sfânt ştie secretele inimii omeneşti, şi el singur poate să le reveleze credincioşilor.
b. Când Iganţiu spune că a vorbit cu voce tare, el spune că a prorocit, pentru că era obiceiul ca prorocul să-şi rostească prorocia strigând tare în mijlocul mulţimii. Vocea puternică era un semn că prorocul vorbea autorizat de puterea lui Dumnezeu.
c. Ignaţiu recunoaşte că mesajul era de la Dumnezeu, era Cuvânt de la Dumnezeu, deoarece el n-a ştiut dinainte situaţia care era între credincioii din Filadelfia. Nimeni nu i-a spus nici un cuvând de discordiile dintre fraţi şi lipsa de respect faţă de conducerea bisericii.
d. Ignaţiu a rostit această profeţie şi recunoaşte că adevărul ei nu vine de la el, nici din altă sursă, ci de la Duhul Sfânt care l-a înştiinţat. Când mesajul a fost privit cu suspiciune datorită conţinutului lui, el s-a apărat spunând că adevărul lui vine de la Duhul Sfânt. Nu se numeşte pe sine proroc, dar era, pentru că exersa darul prorociei.

La sfârşitul epistolei către credincioşii din Smirna, Iganţiu observă că aceşti creştini erau „plini de Duhul Sfânt, şi de înţelepciune sacră şi divină” (cap. 12, p. 92). Înţelepciunea divină şi sacră este pusă împreună cu Duhul Sfânt. Este probabil o nouă menţiune a unui dar spiritual în scrierile acestui părinte bisericesc.
În Epistola către Policarp, Ignaţiu îşi sfătuieşte prietenul astfel:
„Fii în toate lucrurile înţelep ca şerpii şi blând întotdeauna ca porumbeii. Pentru acest scop ai fost plămădit ca trup şi suflet, ca să fii atât carne cât şi spirit, ca să-i poţi corecta pe răii aceia care se prezintă în mod vizibil înaintea ta, cât şi pe cei care nu se pot vedea; rugându-te ca ei să-ţi fie daţi pe faţă, ca să nu mai duci lipsă de nimic, ci să ai din abundenţă în orice dar spiritual” (Cap. 1. p. 94).
Aici Ignaţiu îi atrage atenţia lui Policarp asupra lumii nevăzute, chemându-l la rugăciune pentru a primi revelaţii din partea lui Dumnezeu. Dorea ca acest coleg al său se bucure de toate darurile spirituale pentru ai putea corecta pe răii aceia. Policarp este încurajat să se roage Domnului pentru aceste daruri spirituale.

În concluzie, putem spune că Ignaţiu a fost un episcop-proroc, un om al lui Dumnezeu care supraveghea lucrarea Bisericii lui Christos într-o zonă destul de întinsă din Asia Mică. Expertiza sa în viaţa acestei biserici se poate vedea clar din epistolele sale scrise (Efeseni, Filadelfia, Smirna, Roma, Magnesia). Biserica vremii sale (cel puţin cea din Siria şi Asia Mică) pare să fie familiară cu darurile Duhului Sfânt. Prorocia sa din Filadelfia ne este prezentată ca pe ceva obişnuit în viaţa şi lucrarea sa, demonstrând respectul de care se bucurau în ochii săi manifestările darurilor spirituale.
Trebuie menţionat că în ciuda conceptului unei biserici bine organizate şi structurate administrativ, printr-un cler bine pregătit şi recunoscut, Ignaţiu se profilează ca un profet charismatic, care vorbeşte inspirat de Duhul Sfânt.El nu vede nici un conflict între manifestările charismatice ale darurilor spirituale şi conducerea bine stabilizată a bisericii epocii sale. Spontaneitatea manifestărilor charismatice par să nu afecteze cu nimic autoritatea liderilor bisericeşti.

Prin mai multe postări voi încerca o mică incursiune în istorie pentru a dovedi că darurile Duhului Sfânt nu au dispărut odată cu moartea apostolilor. În postarea de azi vom vorbi de Clement de Roma.

Cel de-al treilea episcop de Roma, menţionat probabil în Filipeni 4:3, Clement, a scris printre altele o epistolă adresată Bisericii din Corint (între anii 140 şi 150), pentru a încerca să rezolve câteva dificultăţi care se iviseră în această biserică. În capitolul 38, Clement militează pentru armonie în Trupul lui Christos: „Să lăsăm ca întregul nostru trup, deci, să fie păstrat în Isus Christos; şi fiecare din noi să fie supus aproapelui său, potrivit cu darul special care i s-a dat” ... Apoi el continuă: „El care ne-a făcut şi ne-a format, a pregătit pentru noi darurile Sale minunate, mai dinainte ca să ne fi născut, şi ne-a introdus în lumea Sa. De atunci, deci, noi primim aceste lucruri de la El, şi trebuie ca să-I mulţumim pentru toate lucrurile, Celui ce i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.” (p 15).

Nu putem să nu remarcăm fraza; „daruri speciale”, pe care Holt H. Graham a tradus-o cu „daruri spirituale” (în The Apostolic Fathers: A New Translation and Commentary, ed. R.M. Grant, New York, 1965, cap. 38: p. 66).

Pasajul acesta se referă la capacitatea specială pe care o dă Duhul Sfânt credincioşilor pentru a sluji altora. Asemeni apostolului Pavel, Clement compară Biserica lui Christos cu un trup pentru a ilustra argumentul său privind unitatea spirituală a credincioşilor (vezi Romani 12 şi 1 Cor. 12). El crede că darurile spirituale sunt date credincioşilor pentru a sluji unii altora şi pentru a ajuta la funcţionarea lor ca un singur trup.

Epistola lui Clement ne asigură că atât biserica din Roma al cărei episcop era, cât şi cea din Corint se bucurau de darurile spirituale care erau folosite pentru edificarea trupului lui Christos la finele secolului întâi. Acea biserică trebuia să fie deschisă la lucrarea Duhului în perioada imediat următoare celei apostolice, o biserică unde darurile duhovniceşti erau o parte importantă a experienţei creştine.

Biserica noastră, Elim Romanian Pentecostal Church din Phoenix, Arizona, experimentează zilele acestea o minunată trezire spirituală. Peste 50 de tineri au primit botezul Duhului Sfânt până în prezent. Rugăciunile tinerilor continuă în fiecare seară și zilnic Domnul adaugă noi suflete la numărul celor umpluți cu puterea de sus.
Duminică, 6 februarie, la terminarea studiului biblic la una din clasele de școală duminicală, Duhul Sfânt s-a coborât peste 5 tineri din clasa de adolescenți în timpul rugăciunii de încheiere. Seara, după predica fratelui Iosif Țon, peste 100 de tineri au rămas să se roage pentru umplerea cu Duhul Sfânt. Rugăciunea lor continuă acum în fiecare seară, sprijiniți de pastorii și diaconii bisericii și de părinții acestor tineri.

Dăm slavă lui Dumnezeu pentru că El ne-a ascultat rugăciunile pentru o trezire sprituală în biserica noastră!

Un loc de frunte în creaţia sa poetică, îl ocupă poeziile de inspiraţie folclorică. Spiritul mioritic se
metamorfozează în “Oaia cea pierdută”, care “pe-un hău fără vad/ pe-o gură de iad” se rătăceşte din turma celor o sută de oi ale Marelui Baci, care porneşte în căutarea ei. Lupul flămând, “îi sare în piept/ rânjind oţărât/ îl muscă de gât”.

În luptă cu fiara: Păstorul biruieşte. Oaia pierdută se preschimbă în Mireasa Mirelui şi poemul se
termină cu Nunta Mielului. Biserica lui Cristos, salvată din colţii diavolului prin suferinţele Mântuitorului, este Oaia cea pierdută, care devine Mireasa Bunului Păstor :

Nu va fi o zee
Zână marmoree
nici os de regină
din zare străină
Ce-ţi va fi menită
oaia cea fugită…
oaia rătăcită…
oaia cea pierdută,
una dintr-o sută,
cea mai vinovată
şi cea mai pătată
dar decât oricare,
prin dulce iertare
cea mai iubitoare!

Multe din poemele lui Ioanid sunt cântate azi de întreaga suflare creştină evanghelică. Cine nu cunoaşte
oare: “Cât de măreţ e Dumnezeu”; “Mai presus de orice”, “Nu sunt pe cale”, “În fiecare dimineaţă”, “Când zorii cheamă”, “Tu totdeauna, Doamne”, “Milioane”, “Dumnezeu e steagul meu”…

Răpus de suferinţi sufleteşti necunoscute, poate pricinuite de pierderea soţiei, sau depărtarea de copii și de țara sa, Costache Ioanid a trăit ultimii ani ai vieţii în destinul tragic al copacului prea bătrân strămutat în alte meleaguri, ca acelea ale Oregonului, SUA. A tânjit după dragostea dintâi, după sevele din care s-a hrănit.

Am îngenunchiat într-o zi la picioarele lui să-l aud. Ținea capul plecat puţin într-o parte, părea greu de
ridicat. Adunase în el poverile gândurilor prea uriaşe. Nu mi-a spus nimic decât mi-a zîmbit şi mi-a strâns nefiresc de tare mîinile, care parcă acum scriind despre el, mă dor mai tare ca atunci. Voiam să întind o mână şi să mângîi o durere din el, dar m-am retras îngrozit de rana uriasă în care era. Îi lipsea ceea ce nici un om nu-i putea da. Îşi sensibilizase sufletul până la acele transparenţe confundabile cu Nimicul din care Dumnezeu a creat lumea. Arsese pe altarul poeziei până când a rămas doar cenuşa ca o mărturie a jertfei. Pusese parcă tot elanul şi resursele vieţii în poemele sale şi acum rămânându-i aproape nimic, aştepta o chemare acasă la marea odihnă. Şi a venit în Ziua Recunoştinţei, în 24 noiembrie 1987, când asemeni puiului de lebădă, a plecat „spre ţara eternei primăveri”. 

Cunoscut de o ţară întreagă după versuri şi după nume şi totuşi un mare necunoscut pentru cei mai
mulţi, Costache Ioanid, n-a umblat, nu s-a afişat, n-a cules rodul muncii sale. L-a închinat din tinereţe împreună cu slava artei sale, Celui ce merită toată slava. De la El o primise şi Lui i-o înapoia.

De copii i-am învăţat versurile. Le-am recitat tot de atunci, uimiţi de bucuria de-a putea spune ceea ce
simţeam. Ne ştiuse gândul sufletului peste care s-a aplecat ca peste ghizdul unei fântâni cu ciutura călimării sale. Ne rostise ceea ce toţi ştiam, dar el o putuse spune. Cuvinte voit simple, verb comun şi liniştit, grai din graiul celor mulţi, bătaia inimii noastre, flacără din focul credinţei tuturor. Costache Ioanid, străfulgerare profetică, imn de izbândă, suavitate de petală, lacrimă de plop singuratic, doină de fluier de pe la noi, a fost psalmistul exilului ateu, cântăreţul cu harfa ce-a coborât Duhul în deznădejdea pustiului arid din noi, cei cărora ni se furase Dumnezeul.

Odată cu plecarea lui la cele veşnice, am pierdut o poartă spre sublim. S-a anulat un dialog posibil. A
încetat o jertfă a laudei. Vom avea un far în minus în lupta noastră cu noaptea. Vom fi mai puţini aici, lângă “Râurile Babilonului”.

Sunt sigur că în anii care vor veni, poezia sa va căpăta recunoaşterea cuvenită şi contribuţia sa la poezia românească îi va aşeza numele în panteonul marilor noştri poeţi. Ne facem datoria de-a omagia un talent; de-a evoca o viaţă şi mai ales de a-L slăvi pe AUTORUL acestui autor remarcabil, pe care L-a oglindit în întreaga sa creaţie, expresie a iubirii ce i-a purtat-o.

Singurul volum de poezii pe care l-a putut publica în timpul vieţii este „TAINE”, apărut în editura creştină Door of Hope (Uşa speranţei) din Statele Unite ale Americii, volum aflat acum la cea de a doua ediție!
Înfiinţată imediat după revoluţia din decembrie 89, Editura şi librăria creştină “Stephanus” din Bucureşti, şi-a propus ca prim proiect retipărirea primului volum de poezii a lui Costache Ioanid. Credem că este un meritat prinos adus celui ce a fost unul din cei mai mari poeţi creștini ai neamului nostru.

Domnule Lascău,

Carmen Maghiar

COSTACHE IOANID

Poetul Costache Ioanid s-a născut la 4 decembrie 1912 în comuna Răuşeni din judeţul Botoşani. După
terminarea Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi, a colaborat la diferite reviste şi publicaţii. Mutându-se în Bucureşti, a făcut: pictură, sculptură, regie de teatru şi mai ales a scris poezie. O mare parte a vieţii a fost profesor la un liceu din Bucureşti.
La vârsta de 27 de ani se afla în unul din parcurile Bucureştiului, citind un roman, când un băieţel de 5
ani, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce citeşti nene?” Apoi i-a recomandat să citească Biblia şi dacă vrea să ştie mai multe să-l întrebe pe “bărbatul acela înalt, care este tatăl meu”, a mai adăugat puştiul şi
Costache Ioanid a făcut în felul acesta cunoştinţă cu Richard Wurmbrand.

Întors la Domnul, şi-a pus pana în slujba Împărăţiei Sale. Izvoare nesecate ale inspiraţiei divine au
inundat mii de inimi creştine române, prin versuri fără seamăn.
Om de-o modestie rară, tăcut, meditativ, Costache Ioanid era o prezenţă suavă, misterioasă. A preferat
mai mult singurătatea mesei de scris, unde dialogul marilor personalităţi biblice i-au ţinut companie. A dat glas profeţilor biblici, eroilor trecutului ca nimeni altul (Samuel, Daniel şi Dariu, Cercul lui Iacov, Bartimeu, Regele-Pace, Rebeca, Fecioara etc.), dar a pătruns acolo unde numai poeziei îi este îngăduit s-o facă, în inima unor taine care nu se lasă uşor înveşmântate în haina cuvântului, decât atunci când poetul temerar le explorează îngenunchiat în faţa Păstrătorului lor.

O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti? şi unde?
Din stînci în stînci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceaţa ce Te-ascunde.
Şi am atîtea, Doamne, să Te-ntreb.
……………………………………………
M-ai tors din nevăzute molecule.
Şi poate că în carnea mea de om,
Sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiecare-atom.
(Taine)

Citindu-i versurile de jar, asistăm la dialoguri nemaiauzite de urechea umană, ne sunt  împărtăşite
strategii şi mari bătălii celeste. Dincolo de scenele palpabilului, lumea spiritelor ia forme şi culori. În umbra Crucii Golgotei, mulţimea captivată de dramatismul scenei, nu vede, nu aude, nu înţelege bătăliile Fiului lui Dumnezeu pentru cucerirea mântuirii şi eternităţii noastre.

Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea-n sus,
Căci nu erau alţi ochi pe lume
Să vadă ce vedea Isus…

Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădinseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.
(Cele şapte bătălii de pe Golgota)

Alături de poet, nu suntem doar spectatorii scenelor biblice ci participanţii activi, strămutaţi în timp şi
spaţiu; alături de grupul ucenicilor la intrarea triumfală în Ierusalim (Ziua Cercetării), în odaia de sus la Cina cea de taină, în Ghetsimani la agonia rugăciunii lui Isus şi apoi la cruce, unde suferim împreună cu El cutremurătoarele dureri ale răstignirii. După extraordinarele scene ale suferinţelor Mântuitorului, ziua Învierii ne transpune în bucuria suavă, inefabilă, misterioasă a primei zile a săptămânii; bucurie la care întreaga natură participă tumultuos şi enigmatic în acest nou început de lume:

Deodată… un vaier ciudat,
un muget, un clocot de ape,
porni din adânc depărtat,
urcând mereu mai aproape.

Copacii ca oamenii beţi,
porniră cu dealul deodată.
şi piatra, uitând de peceţi
cu vuiet căzu răsturnată.

Săriră cărbunii răzleţi
ca fulgere frânte şi-ndată,
din beznă, pe lespedea grea,
cu chip sclipitor ca o stea,

un înger cu strai ca zăpada
înalţă o spadă de jar!
ostaşii, cu feţe de var,
dau buzna pe stânci de-a grămada.

Şi, grabnic, de spaima Puterii,
pieriră ca fumul… străjerii!…

Poeme ample, poeme fluvii ce vin din trecutul greu de semnificaţii spre un prezent pe care încearcă să-l
înnobileze prin muzica şi înţelepciunea dăruită de Cuvîntul ce se dăruie-n cuvînt, poeziile lui Costache
Ioanid reînvie personaje, scene, stări, sentimente, prin care Creatorul se revelează pe Sine în iubirea ce
ne-o poartă. Ne trezim înconjuraţi de frumuseţi nebănuite într-un rai floral multicolor, în care orice petală, orice frunză are un rost, un mesaj divin adresat inimii noastre. Nu există ceva similar în toată poezia românească, ca poemul: “Pentru cine?”. Această pătrundere în paradisul profeţilor vegetali, unde “embrionii din begonii”, florile de crin cu “acea prestanţă/ ca de clopot florentin”, “năframa de mătase” a ciclamei, “ochii adînci de violete” şi “narcisele trompete”; au un singur dor, acela de-a ne însenina inima tulburată de valurile vieţii, ca apoi prin limpezimea ochilor iubirii să vedem că totul este:

Pentru cine ?..
Pentru om!
Pentru voi Făuritorul
Şi-a trimis În floare dorul
în petalele de aur
de fior şi de lumină,
ca în opera divină
Să cunoaşteţi
AUTORUL…

În universul Cuvântului, totul este un mesaj iar misiunea poetului este aceea de a decodifica semnificaţii
profunde. Revelaţii surprinzătoare ne şochează citindu-i fabulele sau alegoriile ca: Aripi în cosmos, Şapte uşi, Cumpărătorul de suspine, Robi şi fii, Puiul, Puiul de lebădă, Cioara, Butoaiele, Un vierme mic, Lecţia de armonie etc. Fiecare din aceste poeme epice sunt de neuitat. Spre exemplificare să luăm câteva versuri din Puiul de lebădă. Povestirea este simplă. Între puii de găină a ieşit din găoace unul ciudat, deosebit. Persecutat, neînţeles, mereu părăsit şi suferind, puiul constată în oglinda apei că penele-i murdare şi urâte s-au transformat în pene albe şi o nouă chemare îl îndeamnă la zbor. Bătând maiestuos din aripi se înalţă alăturându-se lebedelor în zbor.

Aripile de nuferi le desfăcu uşor,
Şi, mângîind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cînd puiul fără slavă şi fără mîngîieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut fn zarea eternei primăveri…

Poezia oglindeşte maiestuos, destinul creştinului într-o societate ostilă aspiraţiei sale. Suferinţele lui,
persecuţia, îşi găsesc explicaţia în zborul diafan al răpirii. Acelaşi subiect al lumii de dincolo, este dezbătut admirabil în poezia: “Într-o gulie”. (Va urma)

Duminica aceasta vă invităm să vizionați un video-clip cu Vasile Micula: „Tu nu pleci niciodată de la mine.”
Pentru vizionare, apăsați pe imagine.

Cineva a spus:

Creştinismul a început în Israel,

A fost dus în Grecia şi transformat în filozofie.

Apoi a fost dus la Roma şi transformat într-o instituţie.

Mai târziu a fost dus în Europa şi a devenit cultură,

După care a fost adus în America şi transformat într-o afacere.

“Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domnitorilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile crești” (Efeseni 6:12).

Suntem tot mai îngrijorați zi de zi de creșterea atitudinii anticreștine în America. Este suficient să ne gândim doar la tragedia din Liceul Columbine din Colorado, unde au murit câțiva martiri tineri ai Statelor Unite. Înainte de a împușca vitimele, cei doi tineri ucigași înarmați până în dinți, întrebau: “Crezi în Dumnezeu?” Răspunsul afirmativ al câtorva elevi le-a adus moartea. Din păcate, mediile de informare din această țară nu ne spun nimic despre aspectul religios al acestei tragedii, cum s-a evitat și la celelate incidente să se spună adevărul, că ucigașii au fost nu numai certați cu diciplina și ordinea socială, ci erau certați în special cu Dumnezeu și Biserica Sa.

Cele petrecute sunt doar manifestările sângeroase ale unui război mult mai mare care are loc acum în întreaga societate americană. Unii numesc acest război un război cultural, cu toate că el trebuie analizat din perspective religioase mai degrabă decât culturale sau politice.

Taberele sunt clar delimitate. O parte a societății crede că Dumnezeu există și ne-a dat reguli de convețuire socială pe care trebuie să le respectăm; pe când cealaltă parte vede în credința noastră religioasă un impediment major în calea progresului uman și mai ales în calea libertății individului. Aceste două tabere sunt de fapt două sisteme total incompatibile din punct de vedere moral. Ele atrag fără discriminare oameni de orice culoare, de orice statut social, de orice fundal etnic, creștini și evrei, bărbați sau femei. Statele Unite sunt dezbinate acum de două națiuni diferite care o compun: o natiune Anti-Dumnezeu și o națiune Pro-Dumnezeu. Nu există a treia. Indiferența sau ignoranța nu sunt decât stagii intermediare de trecere la una sau alta din aceste două Împărății aflate acum în conflict.

Conflictul acestor două lumi nu este o noutate și nici măcar o invenție americană. Definirea termenilor ne parvine de la Augustin. Societatea romană încreștinată prin forța decretului imperial, și-a căutat explicații la căderea Romei sub barbari. În anul 410 Roma a fost devastată de vizigoți sub domnia lui Alaric. În anul 455 a fost pustiită din nou de Gaiseric care i-a condus pe vandali în cetatea celor șapte coline după ce în 429 a cucerit Spania și Africa. “Creștinii” Romei, care nu erau decât păgâni pe dinăuntru profesând creștinismul pentru simplu motiv că era la modă și era oficial, au reproșat imediat creștinilor adevărați că Dumnezeul lor n-a fost în stare să protejeze cetatea. Răpunzând acestei crize declanșate de păgânismul vremii, Augustin, în cartea sa: “Cetatea lui Dumnezeu”, a definit existența a două cetăți. Peste cetatea lui Dumnezeu domnește El, iar supușii Lui, cu toate că sunt în lume, ei nu sunt din lume. Augustin a făcut distincția clară între lumea anti-Dumnezeu și cea pentru-Dumnezeu.

Aceste lumi aflate acum în cursul spre o coliziune puternică produc ceea ce numim războiul cultural. Iată cum definea această stare de război, George F. Will în revista Newsweek, (din decembrie 21, 1998, p. 78): “La mijloc sunt două teorii contrare despre natura umană. Pe de o parte sunt aceia care cred că ființele umane au o sete naturală pentru transcendent, o dorință construită înăuntrul lor să trăiască în comunități îmbogățite prin ritualuri care exprimă și potolesc această sete. În limbajul de azi, aceste ființe sunt conectate cu sârmele lor pe dinăuntru cu sensibilități religioase. Pe de cealată parte sunt cei care cred că impulsul religios este un obicei rău, o moștenire din vremurile întunecate, și ceva de care societatea trebuie să scape. Religia este periculoasă la fel cum țigările sunt mai periculoase pentru nefumători, ceva de care omul modern se simte deranjat, ceva de care publicul ar trebui să fi protejat”.

Dacă suntem familiari cu tabăra creștină din care facem parte, ne contrariază însă cealaltă care pare că are și obține pe zi ce trece victorii tot mai mari. Umiliți uneori de virulența conflictului și mai ales de proporțiile lui, începem să credem că suntem o cetate asediată, o minoritate neglijabilă și timpul nu va aduce altceva decât victoria finală a celor ce luptă împotriva lui Dumnezeu. Suntem gata să capitulăm în fața forțelor colosale ale acestui sistem atunci când cântărim puterile politice ce-i sunt asociate, când evaluăm potențialul distructiv al industriei distracțiilor care-i este aservit, sau ce să mai spunem de mașina de propagandă a mediilor de informare în masă. Impresionați de aceste lucruri, uităm niște adevăruri fundamentale. Din conflictul acesta nu este decât un singur învingător. Și el nu este liberalismul de stânga anti-Dumnezeu.

Apoi, un alt lucru pe care ar trebui să ni-l amintim, este ceea ce spunea pastorul Martin Niemoller închis de naziști: “Mi-a trebuit destul de mult timp să-mi dau seama că Dumnezeu nu este dușmanul dușmanilor mei. Dumnezeu nu este nici măcar dușmanul dușmanilor Lui”. Perspectiva aceasta a dragostei divine ar trebui să ne coloreze mai optimist viziunea viitorului și mai ales să ne ajute la înțelegerea și  studierea “dușmanilor” noștri. Dacă noi creștinii ne bucurăm de o oarecare claritate a direcției și viziunii noastre, principiile divine care ne guvernează ne sunt revelate în Sfintele Scripturi, normativul fundamental al moralei noastre; nu același lucru se petrece cu dușmanii noștri.

Analizând problematica socială în viziunea și interpretarea lumii anti-Dumnezeu, nu poți să fii decât mirat de contradicțiile și ciudățeniile ei. Ne mirăm cum poate cineva să fie împotriva războiului și a pedepsei capitale în timp ce susține dreptul femeilor de a-și avorta copiii? Cum poate cineva să apere drepturile animalelor protestând vehement împotriva uciderii a milioane de găini în fiecare zi pentru consumul alimentar, sau a vitelor; dar să suporți uciderea a este un milion și jumătate de copiii în clinicile de avort? Inconsecvența aceasta nu poate nu numai să ne mire. Ea ne îngrijorează.

Să urmărim apoi cum potrivit “corectitudii politice” a vremii, stânga liberală militează agresiv pentru interzicerea fumatului, dar este atât de protectoare cu cei care răspândesc AIDS partenerilor sexuali neștiutori. De ce vrea ea să salveze oamenii de cancerul pulmonar și nu și pe cei amenințați de cea mai cumplită boală a secolului nostru? Probabil pentru că AIDS se leagă de stilul de viață a homosexualilor și de promiscuitatea pe care o suportă sistemul.

Față în față cu Scriptura, liberalismul anti-creștin, se demască ușor. El urăște autoritatea, pe când Biblia ne învață să ne supunem celor aflați în funcții de conducere. El învață că noi suntem victimele mediului înconjurător și că nu suntem responsabili de acțiunile noastre. Lăsând la o parte faptul că acțiunile noastre constituie în ultimă instanță mediul social în care trăim, cum poate atunci un mediu creat de acțiuni iresponsabile să creeze oameni responsabili?, trebuie să ne amintim că Scriptura ne învață că fiecare ființă este responsabilă de modul în care se comportă.

Biblia este pentru pedeapsa capitală, este pentru protejarea celui nevinovat și neajutorat, ea condamnă homosexualitatea și imoralitatea sexuală, și nu poate fi considerată o carte împotriva războiului.

Scriitorul evreu Daniel Lapin, în cartea sa: “America’s Real War” subliniază că stânga liberală este consecvent anti-Dumnezeu în toate abordările ei sociale și filozofice. El mai observă că națiunile care L-au ascultat pe Dumnezeu au prosperat fiind binecuvântate de El, devenind la rândul lor binecuvântări pentru întreaga rasă umană. 90% din toate descoperirile științifice din ultimii 1000 de ani provin din națiuni unde creștinismul a fost religia domninată. Dar atunci când o națiune L-a abandonat pe Dumnezeu, națiunea aceea a intrat în declin. Iată ce se petrece acum în lumea științei fără Dumnezeu. Cardinalul John o’Connor (U.S. Catholic, noiembrie 1997, p. 8), a spus referitor la eforturile și realizările științei moderne în domeniul clonării : “Este ironic ceea ce se petrece acum la sfârșitul socolului 20, un secol care a investit timp și efort considerabil pentru a putea avea sex fără a rezulta copiii; acum aceiași oameni doresc să aibe copiii fără să facă sex.”

În ciuda conflictului care se ascute pe zi ce trece, în ciuda succeselor pe care pare să le aibe lumea anti-Dumnezeu, viitorul este al Celui care a creat cerul și pământul. El nu poate fi înfrânt și nici cei ce sunt de partea Sa.

“Cel mai extraordinar lucru ce se poate spune despre secolul 20 este eșecul lui Dumnezeu de a muri. Colapsul în masă a credinței religioase, în special în rândul celor educați și prosperi, a fost pe larg și cu încredere prevăzut. El n-a avut loc. Cumva, Dumnezeu a supraviețuit, ba chiar a înflorit și mai mult” (Paul Johnson în cartea sa: The Quest for God).

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu adevărat care vine și răsplătirile Lui sunt cu El. Cu El nu putem fi decât învingători. Mai mult decât biruitori.