Continuăm să publicăm un nou articol din seria de articole scrise în colaborare de Mike Olari și Gigi Furdui, membri ai bordului Fundației Family to Family Romania, colaboratori apropiați și la producerea materialelor publicate în revista Credința în Acțiune, publicație care a fost fondată și susținută financiar de Family to Family Romanian Outreach.
Pentru citirea întregului articol, faceți click AICI.
La ultima vizită pe care i-am făcut-o la Pâncota, tatălui meu, i-am cerut să-mi scrie câteva amintiri din satul în care am copilărit. Am să public în serial aceste amintiri ale lui. Are 84 de ani acum și m-a uimit din nou de coerența gândurilor și amintirilor sale. Le voi reda aici așa cum le-a scris el. Ele vorbesc de oamenii acelor locuri, de drama celor care au construit o biserică pe care comuniștii au demolat-o.
Satul Roșia avea 3 biserici ale satului, Ortodoxă, Baptistă și Penticostală.
Biserica Baptistă era cu cei mai mulți membri cred că peste 50% din sat erau baptiști iar penticostali erau cam 5% ei nu aveau biserică se adunau când într-o casă la un frate când la altul și erau foarte urmăriți de Miliție.
Odată, Baci Gheorghe, care avea pe baba Macrina, care era penticostală, îi plăcea să meargă din când în când și el la rugăciune, cu toate că nu s-a pocăit niciodată. Pe drum s-a întâlnit cu miliția care urmărea pe frați și l-au întrebat, unde merge, iar el a răspuns că merge la rugăciune. „No, hai cu noi!” Și când a ajuns acolo au găsit-o pe mama și pe sora mea, la care le-au întocmit proces, și le-au trimis la Tribunalul din Timișoara, unde mama a fost amendat cu o sumă mare, pe care tata a trebuit să o plătească. Atunci erau banii foarte puțini și se câștigau cu greu, deși tata, care era meșter de făcut case se descurca. Așa că sora Anuța, cum îi spunea tot satul, a ajuns la Timișoara să fie judecată, nu știu dacă a mai fost cu trenul până atunci.
Era o vreme când preotul ortodox avea mare putere, mai ales în timpul războiului al doilea mondial, când au închis biserica sigilând-o cu ceară și nu ne puteam aduna la rugăciune. Primarul satului a făcut din biserică cârciumă, unde a fost Biblia au ținut sticlele cu alcool.
După ce a trecut războiul ne-am hotărît ca să construim o adunare nouă. În biserica veche aveam fanfară, cor mixt și cor bărbătesc. Dirijor de fanfară era fratele Covaci Petru care în urmă și-a pierdut un picior în război. El era foarte bun dirijor. Când mai greșeam ne mai lovea în cap cu bagheta.
La corul mixt era dirijor fratele Lazăr Florea, un bun meșter care mai instruia și înființa coruri și în alte biserici, ca Tăgădău și Căpâlnași și altele. Corul bărbătesc era condus în aceea vreme tot de el. Fanfara era printre primele de pe Valea Crișului Alb.
De ziua patriei mele adoptive, vă ofer acest video, ca să nu uităm că suntem o națiune sub conducerea lui Dumnezeu. Cât timp Dumnezeu va fi suveranul nostru nu ne vor robi niciodată despoții lumii.
Facți click AICI, sau pe imaginea de mai sus.
La ultima vizită pe care i-am făcut-o la Pâncota, tatălui meu, i-am cerut să-mi scrie câteva amintiri din satul în care am copilărit. Am să public în serial aceste amintiri ale lui. Are 84 de ani acum și m-a uimit din nou de coerența gândurilor și amintirilor sale. Le voi reda aici așa cum le-a scris el. Ele vorbesc de oamenii acelor locuri, de drama celor care au construit o biserică pe care comuniștii au demolat-o.
M-am născut în satul Roșia în anul 1929 și am trăit acolo 40 de ani, ca Moise cioban la oile socrului său. Acolo mi s-au născut 4 copii, care se află acum: doi în America, unul în Australia și unul în România.
Deși sunt acum la vârsta aceasta de 83 de ani, încă îmi mai amintesc foarte bine câteva lucruri din satul în care am crescut și am locuit.
Satul Roșia se află în județul Arad, pe valea Crișului Alb, lângă orașul Sebiș, la 4 km de gara Joia-Mare. Am vorbit cu un bătrân care își aducea aminte când a venit primul tren pe linia Arad-Brad, lucru care a fost o mare minune.
Satul de care vreau să vobesc, este un sat foarte mic, mai ales că acum nu mai numără mai mult de 30 de suflete. Înainte erau aproape 500 de oameni, dar oamenii au emigrat, plecând în Sebiș, Ineu sau Pâncota.
Oamenii din Roșia au fost foarte gospodari, s-au ocupat toți cu agricultura și cu creșterea vitelor. Avea fiecare pământ și erau livezi de pomi. Pământul era foarte sărac și dacă nu erau vite nu se putea obține o recoltă bună, așa că gospodarii care aveau vite aveau și recoltă mai bună.
Cultivam gâu și în tot satul erau peste 30 de vagoane de grâu anual și era de calitate, căutat mult pe piața din Gurahonț. În fiecare primăvară oamenii curățau holdele de corpuri străine. Mai cultivam și porumb și ovăz.
Aproape fiecare gospodărie avea vie hibrizi, și mulți pruni, din care făceau vin și țuică. Mai făceau și frații, dar țuica era înterzisă de biserică, dar vinul nu era interzis. Ne mai îmbătam câteodată și de vin. Și odată când un tânăr s-a îmbătat, duminica viitoare i-am cântat o cântare la biserică care spunea: „Vedeți beția cum strică de mult în lumea aceasta”.
Satul Roșia este așezat pe deal. Nu cred că există 5 gospodării care au curtea casei dreaptă. Și hotarul satului de tot pe deal. Pădurea este la 0,5 km, așa căci nu duceam lipsă de lemne.
Cred că i-am lăudat destul pe roșieni, dar sunt oameni care merită să fie lăudați.
Trebuie să mai spun căci satul Roșia nu a avut niciun țigan, a fost satul fără țigani. În satul Roșia nu stăteau țigani. (Va urma)
Ca și ceilalți viruși și acesta conține o jumătate de adevăr. Avem nevoie de concepte financiare și manageriale sănătoase în bisericile de azi. Nu este corect să funcționăm în pierdere și să dăm faliment, dar în același timp, concepția că biserica este ca o companie și că trebuie condusă ca o companie de afaceri, de cele mai multe ori nu mai lasă loc pentru credință.
Când echipa pastorală prezintă o viziune pentru un nou program, sau o nouă construcție, demararea unui proiect misionar, ei prezintă o viziune pentru care, de cele mai multe opri nu există bani. Oamenii sunt provocați să acționeze prin credință. Oamenii vor dărui pentru o viziune.
Frumos spus… până ce un cap pătrat (sau mai multe), plin de raționamente și calcule, demonstrează că nu se poate: „Nu avem bani pentru astfel de proiecte!” De obicei este înarmat cu grafice și date concrete. „Donațiile de anul acesta au fost mai mici ca anul trecut!”
Calculele aceluiași cap pătrat demonstrează, la fiecare „adunare generală de dare de seamă”, că banii bisericii n-au fost cheltuiți judicios, că nu s-au făcut economii, și că „firma” nu aduce profit. „Câți bani se adună, tot atâția se cheltuiesc!”
Sunt convins că au auzit aceste lucruri de multe ori. Ce ne facem însă cu credința? Avraam, părintele tuturor credincioșilor, a pornit la drum fără să știe unde se duce. Se pare că Domnului îi face plăcere să ne vadă că pășim prin credința în El, aventurându-ne în slujirea Sa. Dacă nu poți îndura o astfel de viață, ar fi bine să nu te mai numești un ucenic al lui Isus. Ar fi bine să refuzi orice slujbă în Biserica Lui pentru că această Biserică și Domnul ei, merită ceva mult mai bun. Merită oameni care sunt în afacerea Lui și aceasta funcționează mai mult după legile credinței decât după cele ale aritmeticii.
Încheiem aici acest ciclu despre virușii bisericii. Cu siguranță că sunt mult mai mulți de șapte. Oricâți ar fi, e nevoie de un dezinfectant divin de mare putere care să trateze aceste erezii. Îl avem: Cuvântul lui Dumnezeu. Este singurul remediu sigur.
6. Pastorul e de vină
În definitiv, dacă o echipă de fotbal pierde mereu într-un sezon, nu poți da afară toată echipa, așa că îl concediezi pe antrenor. Același lucru se întâmplă în lumea afacerilor. O companie în dificultăți financiare îl dă afară pe director. E cu totul altă treabă dacă vrei să-l dai jos pe antrenor, sau pe director, ca să te înscăunezi tu în locul lui. Sau să-l promovezi pe fiul tău!
„Biserica noastră are o nouă viziune”. Așa că-l dau afară pe pastor. Era om bun, un om al lui Dumnezeu, care ar fi meritat alt tratament din partea bisericii. Dar Domnul i-a purtat de grijă. A fost chemat de o altă biserică. După mai bine de zece ani este încă acolo și face o lucrare bună. Oamenii care l-au scos afară? Nu i-a mustrat nimeni. Sunt încă în conducere și au dat afară alți câțiva pastori de atunci.
Fondatorii bisericii au decis că „biserica nu merge bine”, așa că soluția este să scape de pastor. Știau bine că problemele bisericii nu au început de când a venit pastorul acesta la ei. Le-au avut și când l-au dat afară pe cel de dinaintea lui. Dar unii sunt tare încântați să vadă „măsuri radicale”.
Oamenii nu știu ceea ca fac atunci când îl forțează pe un pastor să plece. Desigur, dacă acesta a călcat legile lui Dumnezeu, mandatul Scripturii sau jurământul căsniciei, trebuie scăpat de el urgent.Dar dacă nu credem în conducerea lui Dumnezeu prin oamenii aleși de El, dacă nu mai credem în puterea transformatoare a rugăciunii, dacă nu putem ceda în fața voii lui Dumnezeu, atunci lucrurile acestea sunt păcate și ele vor duce la multe suferințe pentru biserica aceea.
Din nefericire, nimeni nu are atâta scaun la cap ca să-i oprească pe aceia care nu văd decât greșelile pastorului și nu pe ale lor. Virusul acesta distruge nu numai liniștea sufletelor celor care compun o astfel de biserică, dar produc răni care nu se vor vindeca decât odată cu trecerea generațiilor.
Lucrul acesta este mult mai frecvent pentru cei ce stau pe băncile bisericii decât cred cei mai mulți pastori.
Virusul acesta vorbește de sentimentele care-i conduc pe oameni. Simțămintele au ajuns autoritatea supremă în viața multora. Modul în care mă simt devine standardul după care iau deciziile în viață.
Sentimentele noastre vin și pleacă, ele bazându-se pe mii de lucruri (condiția fizică, vremea de afară, relațiile cu oamenii din biserică, jobul, cum o duc copiii în școală, păcatele nemărturisite, starea psihologică, sentimentele de vinovăție, relațiile de familie, dacă ne place sau nu de predicator sau de comitetul bisericii…). Sentimentele noastre nu doar că sunt fluctuante, dar nu ne putem baza pe ele în niciun caz.
Ce ar fi să trăim prin credință și nu prin sentimente? Credința funcționează indiferent de sentimentele noastre.
paşi spre lumină 