paşi spre lumină

Într-una din conversațiile pe care le-am purtat cu ceva timp în urma cu un pastor, acesta aducea argumente încercând să convingă cu privire la faptul ca în orice domeniu al existentei umane compromisul este absolut necesar. Pot fi compromisuri tehnice sau politice sau religioase sau de orice altă natură. Arta compromisului a dus mereu lumea înainte, deci trebuie uneori sa folosim cu diplomație această artă a compromisului şi în biserică/religie – spunea el.

Fiind preocupați de asemenea de declinul spiritual al bisericii am încercat să înțelegem în ce măsură acesta se datorează deschiderii ei spre compromis. Constatarea noastră este aceea că în biserica românească avem o predispoziție accentuată spre compromis, realitate determinata de istoria recentă a bisericii, care a încercat să traverseze perioada comunistă supraviețuind, mai de graba bazându-se pe compromisuri făcute cu statul comunist decât pe manifestarea puterii lui Dumnezeu. De fapt, chiar la nivelul întregii societăți româneşti se poate vedea această predispoziție spre compromisuri de tot felul, multe dintre acestea fiind de neimaginat în societatea vestică. Zicala “Fa-te frate cu dracul până treci puntea” a devenit un fel de motto al românului în perioada comunistă şi se pare că nu ne putem debarasa de filosofia din spatele ei.

            Dacă analizăm prin comparație compromisul bisericii, prin liderii ei cu statul comunist şi compromisul actual al bisericii cu puterea economică a sponsorilor, putem vedea cum aceste compromisuri au şi asemănări şi deosebiri. Toate însă au slăbit în cele din urma biserica, deşi justificarea lor era tocmai pentru a facilita bunul mers al ei.

Compromisurile acceptate de biserică în perioada comunistă au fost rezultatul constrângerii liderilor de către instrumentele opresiunii politice, exterioare bisericii şi anume Securitatea. Se pare că motivația acceptării de către lideri a compromisurilor cu statul comunist nu a fost una financiară, deşi au fost lideri care au beneficiat inclusiv financiar de pe urma colaborării (vezi cartea “Răscumpărarea Memoriei”). Motivația colaborării a fost dorința liderilor de a-şi păstra slujbele şi locul de frunte, sau dorința de a ține bisericile deschise şi de a facilita evoluția lor. Uneori singura motivație a colaborării cu securitatea era şantajul şi compromiterea murdara a liderilor de către Securitate.

În ceea ce priveşte compromisul bisericii cu puterea economică a sponsorilor, am dezvoltat acest subiect pe larg în articolul “Biserica sub opresiunea celor care o finanțează”. Continuând analiza comparativa a celor două tipuri de compromis acceptat oarecum de biserică, putem spune că ambele se justificau prin dorința de a facilita dezvoltarea bisericii. Problema este că biserica trebuie sa se dezvolte, sa progreseze, exclusiv prin asistența Duhului Sfânt, prin intervenția lui Dumnezeu în istoria omului, nu prin asistenta şi intervenția omului în istoria lui Dumnezeu.

O altă asemănare este aceea că în ambele situații, presiunea se exercita aproape exclusiv asupra liderilor.

Dacă în trecut Securitatea a recrutat lideri cu o oarecare slăbiciune de caracter dispuși să negocieze anumite compromisuri pentru a obține unele facilități pentru biserică, în prezent conducătorii continuatori ai liderilor de atunci s-au format păstrând aceeaşi predispoziție de a compromite anumite valori, pentru a facilita un succes de fațadă a bisericii măsurat prin grandoarea clădirilor, confortul membrilor, etc.

Acest comportament al liderilor a condus la deformarea standardelor după care creştinii înțeleg să măsoare succesul bisericii. Astfel, am ajuns să nu mai considerăm standarde de succes valori precum trăirea unei vieți morale şi dedicate pentru Dumnezeu, integritatea, implicarea creştinilor în vederea câştigării oamenilor din jur pentru Hristos. Am redefinit gradul de succes al bisericii prin standardele societății cum ar fi: cât de mulți spectatori participă la serviciu divin, cât de mult a impresionat predicatorul prin elocvența discursului său, cât de talentați şi pregătiți sunt cântăreții, cât de bine este organizat programul, cât de mare este colecta şi cât de grandioasă este clădirea.

Noi considerăm că unul din cele mai mari rele aduse de conducătorii colaboraționişti ai regimului trecut este tocmai această deturnare a valorilor adevărate ale bisericii. De aceea ne exprimam nu atât condamnarea, ci mai mult părerea de rău, pentru faptul că aceşti conducători din timpul comunismului, nu au ştiut să rezolve problema colaborării cu Securitatea într-un fel demn de cineva care cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Felicitări celor ce au făcut-o!

O acțiune de mărturisire publică ar fi reaşezat în conştiința creştinilor din biserici adevăratele valori şi standarde de succes şi ar fi lăsat o moştenire profund spirituală noii generații de lideri. Din păcate moştenirea spirituală lăsată de aceşti conducători este o predispoziție spre compromis atât a noilor conducători cât şi a creştinilor de rând. Aici cred că trebuie considerată imensa responsabilitate pe care şi-au asumat-o prin lipsa lor de pocăința: MOŞTENIREA SPIRITUALA LĂSATĂ BISERICII. Este posibil ca în particular ei să-şi fi rezolvat problema mântuirii şi a relației lor cu Dumnezeu, dar problema serioasă a moştenirii spirituale pe care o lasă nu se rezolva decât prin mărturisire publică, tocmai datorită faptului că nu este vorba de creştini de rand, ci de conducători. Suntem convinşi că toți creştinii sinceri i-ar fi iertat şi respectat foarte mult, iar beneficiul pentru biserică ar fi fost imens.

            Pe de altă parte putem remarca faptul că în prezent, compromisul conducătorilor bisericii cu sponsorii are circumstanțe agravante în comparație cu trecutul. Astfel dacă în trecut liderii erau constrânşi să facă anumite compromisuri, astăzi ei le fac de buna voie, sau chiar le cauta, considerându-se “binecuvântați” dacă întâlnesc nişte oameni cu bani, dispuşi să investească în afaceri religioase. De asemenea, dacă în trecut presiunea venea din afara bisericii, astăzi ea vine din interior, sponsorii fiind oamenii din biserică. Ori istoria ne învață că întotdeauna biserica a fost mai uşor de învins din interior decât prin constrângeri din exterior.

Luând în considerare legea creşterii si a înmulțirii, trebuie să vedem cum micile compromisuri din trecut au crescut devenind astăzi mari compromisuri şi puținele compromisuri din trecut s-au înmulțit devenind multele compromisuri din prezent. Credem de asemenea că recuperarea memoriei prin pocăința liderilor din perioada comunistă tinde să devină ceva de domeniul trecutului datorită încrâncenării şi refuzului acestora de a se pocăi public, reparând astfel moştenirea spirituală care o lasă urmaşilor.

Tocmai de aceea, considerăm că a sosit timpul ca generația actuală de lideri să-şi asume responsabilitatea viitorului bisericii. Astfel, liderii care nu au avut nimic a face cu perioada comunistă ar trebui să părăsească moştenirea spirituală lăsată de înaintaşi, o moştenire compromisă, şi să se pocăiască public în numele acestora așa cum Daniel, Ezra, Neemia au făcut-o la vremea lor (vezi Daniel cap.9:1-19)

Aceasta înseamnă că actualii conducători ar trebui să nu mai construiască peste lucrările compromise lăsate de înaintaşi, ci sa aibă curajul de a sta înaintea Domului pentru a porni lucrări noi, necompromise, bazate pe o viziune nouă, dată de Dumnezeu. Aceste lucrări trebuie să reafirme adevăratele valori ale Bisericii lui Isus Hristos. Trebuie să ne dezicem de blestemul falselor valori prin care am fost învățați să măsurăm succesul bisericii, valori ieftine de dragul cărora unii din înaintaşii noştri s-au compromis. Pur şi simplu nu putem să ne mai permitem să ne investim viețile continuând să clădim acele lucrări şubrede, la fundația cărora stă compromisul, începute de înaintaşii noştri în condițiile în care ei au refuzat să le repare prin pocăință. În cele din urmă, actualii conducători ar trebui să se simtă responsabili de ce fel de moştenire spirituală lasă la rândul lor celor care vin.

Noi credem că dezicerea de moştenirea spirituală a trecutului a devenit nu doar posibilă ci şi absolut necesară pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze lucrarea noastră, iar binecuvântarea Lui este de neînlocuit. În ultima instanţă succesul lucrării nu depinde de “binecuvântarile oamenilor”.

Mike Olari și Gigi Furdui

Preluat din: Family To Family.

Am urmărit cu sufletul la gură una dintre cele mai mari aventuri ale spiritului uman – traversarea pe sârmă de către Nic Wallenda a Marelui Canion. Nu știam nimic de Nic Wallenda, până l-am văzut în compania lui Joel Osteen, înainte de a pleca cu elicopterul spre punctul de plecare în cea mai periculoasă călătorie a vieții sale. Joel s-a rugat ca un penticostal… L-a încredințat în mâna Domnului pe temerarul acrobat, care se aventura fără niciun mijloc de siguranță peste abisul de 1500 de picioare (aproximativ 500 de metri).

La început am crezut că Joel era acolo din motive publicitare, dar mi-au fost suficiente primele minute din cumplita agonie a lui Nic, ca să-mi dau seama că aveam de-aface cu un creștin de mare excepție. Cele aproape 23 de minute petrecute pe cablul dintre cele doua maluri ale genunii, au fost tot atâtea minute de rugăciune. Nic știa că microfonul lui comunica prin intermediul canalului Discovery cu milioane de oameni care urmăreau aventura sa. Nu se rușina de Domnul și Mântuitorul lui, al cărui Nume l-a implorat și proslăvit de zeci și zeci de ori. Când vântul a devenit prea puternic pentru înaintarea sa, a apelat la Cel de care ascultă vântul. Când cablul a intrat în rezonanță cu ritmul pașilor săi, s-a oprit ca într-o îngenunchiere pe cablul acela cerând Domnului să oprească balansul periculos.

Am urmărit înlăcrimat de spaimă și de bucurie în același timp, această cutezanță fără precedent. Nu am mai văzut până acum puterea rugăciunii și a credinței unui om puse la proba veții și a morții. Știam că va ajunge cu bine. Nu se putea altfel. Un om care se roagă ca Nic nu poate fi decât biruitor în cele mai vitrege situații.

Acolo, între cer și pământ, la 500 de metri înălțime, pășind pe calea îngustă a unui cablu de oțel, ai nevoie de nervi de oțel, de răbdare de oțel, de credință de oțel. Mai importantă decât condiția fizică este condiția spirituală a unui astfel de om. Un astfel de lucru se poate face doar în Christos care te întărește.

Privindu-l pe Nic, un punct nesemnificativ în imesitatea spațiului, pășind grijuliu, pas cu pas pe acest cablu dintre viață și moarte, m-am văzut pe mine și pe toți cei de credința mea, cum înaintăm anevoie, riscant dar sigur, peste genunea iadului care ne desparte de cer. Călătoria este imposibilă fără Isus.

Ca să urmăriți clipul, faceți click AICI, sau pe fotografia de mai sus.

Sindromul slujitorului perfect

 

Pentru a viziona, faceți click pe iamgine.

 

4. Dau bani la biserică atunci când sunt de acord cu ea, când nu sunt nu dau nimic.

Evident că nu trebuie să finanțezi lucruri nebiblice, lipsite de etică sau ilegale. Dar când ai alte opinii decât cele ale conducerii bisericii, învață să treci peste ele. Poartă-te ca un om matur și nu ca un copil care își ia mingea și pleacă acasă atunci când nu iese cum vrea el.

Puține lucruri vorbesc așa de clar despre maturitatea spirituală ca modul cum sprijini financiar biserica atunci când liderii ei procedează altfel decât vrei tu.

În Marcu 12, Domnul laudă o văduvă care a dat ultimii ei bani la trezoreria Templului, cu toate că Templul era condus de o ceată de răufăcători care își făceau de cap în „peștera de tâlhari” în care transformaseră Casa lui Dumnezeu.

Fii credincios cu dărnicia creștină chiar dacă biserica ta nu îți face pe voie.

3. Diaconii sunt aceia care răspund de administrația bisericii pe când pastorii se îngrijesc de lucrurile spirituale

Concepția că administrația bisericii este un domeniu în care pastorul nu are niciun amestec, ea fiind în sarcina diaconilor sau a comitetului administrativ, este foarte păgubitoare pentru biserica de azi.

Biblia nu ne lasă să facem o astfel de distincție între cele adimistrative și celele spirituale, astfel ca pastorul să fie exclus din procesul decizional privind administrația bisericii. El este un Episcopos – un supravegheator al întregii slujiri creștine și va da socoteală înaintea Domnului și a oamenilor de toate problemele bisericii (Evrei 13:17)

Prin asumarea responsabilităților administrative și mai ales financiare de către persoane avide de putere și control, și excluderea pastorului din administrație, se ajunge întotdeauna la dezastru.

Unele biserici au un președinte al corporației, care de foarte multe ori ajunge să-l conducă pe pastor prin pârghiile financiare și decizionale din care acesta este scos afară. „Dumneata să aduci oameni și bani la biserică”, mi-a spus cineva, „iar noi o să avem grijă de cele administrative și n-o să duci lipsă de nimic”. Cu alte cuvinte, eu trebuia să adun oameni și bani că el îi administra și dacă voi asculta de el va avea grijă să nu-mi lipsească nimic. Din nefericire, unii păstori au acceptat compromisul.

Nu cred că este chemarea unui pastor să facă administrație, să socotească banii, să angajeze și să dea afară oameni, dar toate aceste lucruri nu pot fi făcute fără el. Modelul lumesc, împrumutat din lumea afacerilor sau din sistemul politic, împarte biserica de azi în administrativ și spiritual. De cele mai multe ori, administrativ înseamnă lumesc.

Al doilea virus de care vorbește Joe McKeever, este:

2. Pastorii există pentru a ne face fericiți, dacă n-o fac ne descotorosim de ei.

Nu odată în slujirea mea în cei aproape 30 de ani de pastorație am fost informat de unii credincioși că nu erau fericiți. Mi-o spuneau ca un reproș. Undeva, în adâncul inimii lor, credeau că este datoria mea să-i fac fericiți.

Nu este datoria unui păstor să-i facă pe oameni fericiți. Datoria lui este să-i ajute să fie sfinți. Uneori sfințenia la care el îi cheamă este un atac la fericirea lor. Nu e de mirare că un pastor în Statele Unite rezistă să slujească mai puțin de 4 ani aceeași biserică.

Într-un articol publicat recent, Joe McKeever, vorbește despre șapte viruși care au infectat biserica de azi (Seven Viruses That Infected The Church – Crosswalk.com). Voi încerca să vă prezint câte unul pe zi.

1. Oamenii care vin la biserică sunt clenții noștri și slujba noastră a  liderilor este să le satisfacem nevoile.

Modelul comerțului modern, unde clientul nostru este stăpânul nostru, se impune tot mai mult în gândirea liderilor creștini. Cei care frecventează biserica devin obiectul preocupării liderilor religioși. Dacă nevoile lor nu vor fi satisfăcute, ei vor merge în altă parte, biserica se golește de membri și pastorul își pierde slujba. De aceea el va predica acele mesaje care să placă audienței, să n-o supere, să-i satisfacă mai degrabă poftele decât nevoile spirituale. Preocuparea liderului este să ghicească dorințele credincioșilor, „pulsul bisericii” – cum se exprima cineva.

Din nefericire foarte multe biserici evanghelice suferă de acest virus.

 

Pentru vizionare, faceți click pe imagine.