paşi spre lumină

Ce greu este să mai găsești subiecte de predică!

 

Catedrala Mântuirii Neamului. Cum încurajează Biserica Ortodoxă corupţia în poporul român

de IOSIF ȚON

La Bucureşti se construieşte o catedrală imensă, pe care Biserica Ortodoxă o numeşte „Catedrala Mântuirii Neamului“. Prin însuşi titlul acesta, Biserica Ortodoxă promite poporului român „mântuirea“. Ceea ce promite Biserica Ortodoxă este că în această catedrală ierarhii ortodocşi vor face slujbe, liturghii, acţiuni pline de „taine“, prin care vor „mântui“ poporul român.

Nimeni nu pare să aibă curiozitatea să întrebe: Ce promisiune este aceasta? Ce substanţă are ea? Cât adevăr conţine ea? Se solicită poporului român să doneze pentru această construcţie. Oficialităţile se grăbesc să doneze sume imense – din banii poporului, bineînţeles – pentru această construcţie. Dar, din nou, nimeni nu se opreşte să analizeze şi să explice promisiunea din titlul acestei catedrale şi să justifice această enormă cheltuială din banii naţiunii.

Este vremea să spargem această tăcere şi să provocăm discuţia de fond a acestei acţiuni atât de publice şi de centrale.

Despre ce „mântuire“ este vorba?

În creştinism, „mântuirea“ este opusul „pierzării“. Este eliberarea din robie. Este iertarea de păcate. Este împăcarea cu Dumnezeu.

Nici un om şi nici un popor nu se poate mântui pe sine. Dacă ai căzut într-o mlaştină, nu te poţi scoate singur din mâlul acela.

Nici o agenţie umană nu-ţi poate oferi mântuirea şi, dacă cineva ţi-o oferă, te minte, fiindcă îţi oferă ceea ce nu are.

Iată cum este efectuată mântuirea:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (întreaga omenire!) că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică.“ (Evanghelia după Ioan, 3:16)

Şi iată condiţiile puse de Dumnezeu pentru mântuirea noastră:

1. Prima condiţie este formulată de Domnul Iisus Hristos: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit. Cine nu va crede va fi osândit“ (Marcu 16:16).

2. A doua condiţie reiese din modul în care Iisus Însuşi îi explică Apostolului Pavel procesul mântuirii. „Te trimit (la toţi oamenii) să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină, de sub puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertarea de păcate…“ (Faptele apostolilor 26:18).

3. A treia condiţie este formulată în aceste cuvinte: „Căci harul (bunătatea) lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie“ (Tit 2:11-12).

Din tot ce citim în Sfânta Scriptură rezultă clar că mântuirea pe care ne-a procurat-o Dumnezeu trebuie să ne-o însuşim individual şi personal, direct de la Dumnezeu, fără nici o intermediere umană.

Tragedia de la noi

Cândva s-a strecurat la noi învăţătura ciudată că mântuirea efectuată pentru noi de Iisus Hristos a fost depozitată în Biserica Ortodoxă şi prin actul acesta Biserica Ortodoxă a devenit magazia sau depozitul harului mântuitor, iar patriarhul, mitropoliţii, episcopii şi preoţii, prin diferite liturghii, transmit această mântuire poporului român.

De aici vine şi ideea să se construiască o catedrală centrală în care ierarhii Bisericii Ortodoxe, prin slujbe grandioase, să transmită mântuirea către tot neamul românesc.

Să fim atenţi şi să înţelegem care este ideea de bază: indiferent cum trăieşte poporul, indiferent în câte păcate se complace, atâta vreme cât ierarhii Bisericii Ortodoxe cântă liturghiile, ei procură românilor iertarea de păcate şi-i dau neamului românesc mântuirea.

Un om politic, cunoscut pentru viaţa lui păcătoasă, a spus recent: „Dacă mă spovedesc şi mă cuminec, totul este în regulă“.

Este clar pentru oricine vrea să înţeleagă că, atâta vreme cât Biserica Ortodoxă îi garantează iertarea de toate păcatele, poporul român nu are nici o motivaţie să-şi schimbe felul de a trăi şi să devină corect şi integru.

Aşa încurajează Biserica Ortodoxă corupţia!

Biserica Ortodoxă pretinde că procură poporului mântuirea. Dar această promisiune este falsă! Mântuirea nu este în custodia Bisericii Ortodoxe!

Avem nevoie de Reforma religioasă

În Evul Mediu, Biserica Romano-Catolică a pretins şi ea că poate ierta păcatele şi a început să vândă iertarea prin indulgenţe. Martin Luther, un preot catolic, a scris cele 95 de argumente împotriva indulgenţelor şi le-a afişatpe uşa catedralei din Wittemberg.

Rezultatul a fost că poporul şi-a deschis ochii şi oamenii au decis să se lepede de minciună. Reforma religioasă pornită prin acţiunea lui Luther a schimbat faţa Europei. Popoare întregi, trecând la un creştinism biblic, au ieşit din întuneric spiritual şi moral şi au intrat astfel în civilizaţia modernă.

Chiar dacă o face cinci sute de ani mai târziu, poporul român trebuie să aibă curajul de a face şi el Reforma religioasă, de a ieşi din întuneric şi de a intra în lumina transformării spirituale şi morale pe care ne-o oferă Dumnezeu prin Iisus Hristos.

Suntem chemaţi să ieşim din izolarea noastră ortodoxă, obscurantistă, şi să intrăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem chemaţi din întuneric la lumină!

Pentru noi toţi, chemarea este formulată de Dumnezeu Însuşi, prin proorocul Isaia:

„Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani… De ce cântăriţi argint (adică, daţi bani) pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce daţi câştigul muncii voastre pentru ceva care nu satură?… Luaţi aminte şi veniţi la Mine, ascultaţi şi veţi trăi!… Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.“ (Isaia 55:1-3 şi 7)

Iosif Ţon a studiat teologia la Oxford şi a obţinut un doctorat la Facultatea de Teologie Evanghelică din Heverlee-Leuven

Biserica sub opresiunea celor care o finanţează  

Publicat de Mike Olari

În ultimii doi ani am asistat la formarea a două noi biserici – una în România la Arad și alta în Statele Unite în Phoenix, Arizona. În ambele cazuri pastorii seniori, cu ani de vechime în acele biserici sau chiar fondatori, dedicați lucrării într-un mod deosebit au trebuit să părăsească biserica unde au slujit, renunțând oarecum la toată munca lor și au luat totul de la început.

Fiind oarecum apropiat de acești doi păstori, mi-am putut da seama de ce au trebuit să ia aceste decizii radicale. Motivul de bază a fost acela că bisericile au ajuns în situația de a nu mai puteau fi conduse după principii biblice, ci după pretențiile sau interesele celor care le sponsorizau.

Am observat de asemenea că de cele mai multe ori ambii pastori au fost apreciați negativ pe majoritatea blogurilor creștine lăsând impresia ca cei ce aduc comentarii nu sunt interesați de adevăr.

Provocarea lor a fost fie să continue pe direcția greșită a manipulării și compromisurilor, fi să ia o decizie radicală și să schimbe totul. Sunt bucuros să constat că ambii au ales corect cu toate că prețul plătit a fost foarte mare. Îmi place să cred că mai sunt situații de felul acesta, în care  pastorii iau decizii radicale pentru a se elibera de compromisurile în care au ajuns, de multe ori cu bune intenții și chiar fără să-și dea seama. Felicitări tuturor celor care  sunt gata să plătească prețul  acestei eliberări.

         Eu cred că majoritatea slujitorilor pornesc bine în lucrarea de slujire, dar pe parcurs ei își schimba gândirea și prioritățile lăsându-se seduși de ideea că succesul se măsoară în realizări materiale cum ar fi clădiri, confort, resurse etc. Datorită acestui fapt ei se înconjoară cu tot felul de oameni dispuși să susțină financiar anumite proiecte ce necesită bani mulți, mai mulți decât comunitatea poate să dispună în condiții obișnuite. Adesea însă acești sponsori sunt lipsiți de spiritualitate, și hotărâți să controleze ce se face cu banii lor ca și cum ar fi investiți într-o afacere ce trebuie neapărat sa aducă profit fie el și de imagine sau publicitate. De fapt chiar așa și este, ei investesc bani în afaceri religioase. Păstorul însă, ajunge să nu fie atât de mult interes de condiția lor spirituală atâta timp cât ei sunt dispuși să dea bani mulți la biserică, bani de care el are nevoie pentru ași susține proiectele. Cei mai multi pastori care au construit clădiri mari, sunt supuși condițiilor, controlului sau manipulării persoanelor care au finanțat aceste proiecte. Ar fi bine dacă totul ar lua sfârșit la finalul construcției dar in cele mai multe situații, cei ce contribuie financiar cel mai mult vor rămâne cei ce vor influenta cel mai mult direcția acelei biserici O clădirea mare odată construită are nevoie de multi bani pentru întreținere.

Dacă apreciați că exagerez, vă propun să urmăriți cine are influența cea mai mare asupra păstorului din biserica voastră.

Pastorii care s-au încrezut în Dumnezeu în orice situație, au rămas în picioare și continuă să meargă înainte cu valorile biblice, dar cei care și-au pus nădejdea în oameni pentru succes (construcție, salarii, întreținere, proiecte) vor fi robi lucrurilor firești, fără valoare.

Mai poate oare un astfel de slujitor să predice sau să ia atitudine împotriva celor care adună averi prin înșelătorie și minciună, când aceștia le-au construit și susțin financiar micile sau poate marile lor regate religioase? Mai poate un astfel de păstor să ia atitudine față de membrii familiilor unor astfel de sponsori atunci când ei trăiesc în păcate sau compromisuri morale câtă vreme părinții lor încă sunt cei mai puternici finanțatori pentru păstrarea clădirilor dobândite tot prin compromisuri. Aceste biserici sunt condamnate ruinării spirituale, iar celor duhovnicești li se închide gura ușor amintindu-le mereu de bani pe care acești frați finanțatori i-au donat pentru construcție și care îi dau lunar pentru susținerea lucrării. În aceste biserici totul se rezumă la cum să adunăm mai mulți bani. Metodele de multe ori nici nu mai contează.

Ne mirăm apoi de faptul că biserica nu mai are nici o influență la cei necredincioși când noi apreciem exact aceleași valori și folosim aceleași metode pe care le regăsim în lumea de afara, când modelul ar trebui să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Mai putem fi noi lumină pentru cei din lume?

Nu cred că ne putem permite să ignorăm la nesfârșit aceste situații. Cred că e timpul să spunem lucrurilor pe nume dar și să ne întrebăm cum să ieșim din această situație negativă.

            În primul rând cred că ar trebui să redescoperim adevăratele valori biblice ale bisericii.

Din punctul de vedere biblic, biserica locală nu este clădirea în care ne adunăm pentru programele noastre săptămânale ci este grupul de credincioși născuți din nou care se adună împreună pentru a celebra prezența reală și vie a lui Isus în mijlocul lor. Cu toate că recunoaștem la nivel teoretic această valoare la nivel practice adesea identitatea unei biserici locale este dată de clădirea ei.

            O altă valoare biblică abandonată la nivel practice este preoția universală. Asta înseamnă că păstorul nu este mai preot decât oricare credincios născut din nou. Acest adevăr trebuie coborât de pe piedestalul teoriilor frumoase la nivelul experienței și practicii creștine din biserică prin descentralizarea slujirii.

            Călăuzirea Duhului este o altă valoare pe care am redus-o la teorii, în practică cele mai multe biserici sunt călăuzite de ideile oamenilor influenți, de ambiții, dorințe deșarte sau orice altfel de lucruri lumești. Este drept că biserica locală se manifestă în contextul lumii materiale, fizice, dar ea este o instituție divină și legile ce o guvernează în ultimă instanță trebuie să fie legi spirituale care nu au relevanță în lumea fizică și ne sunt puse la îndemână prin Duhul Sfânt.

În al doilea rând cred că trebuie să părăsim sistemul lumesc de valori atunci când apreciem sau promovăm oameni sau lucrări. Cum s-a ajuns la situația de astăzi când cei mai mulți oameni din bisericile noastre pun bază pe clădiri și prosperitate lumească? Dacă suntem sinceri, putem să vedem că cei mai mari lideri în timpurile noastre sunt apreciați pe criterii lumești cum ar fi clădirea bisericii, numărul de membrii etc. Despre un astfel de lider spunem că are succes, este un bun administrator și merită să fie luat ca model.

Prin acest articol doresc să fac o provocare celor care încă se mai lasă provocați. De fapt provocarea nu-mi aparține mie cât adevărului biblic.

Acest articol nu țintește vreo biserică locală anume, ci o stare generală de lucruri  pe care,  pe alocuri o consider chiar ca fiind disperată. De asemenea văd puține șanse de schimbare deoarece atât lucrătorii cât și membrii din cele mai multe biserici se complac și considera ca totul este OK. Totuși cred că Dumnezeu va conduce Biserica Sa și va ridica slujitori care se vor elibera de opresiunea sponsorilor.

Zilele acestea am avut o discuție cu cineva despre Willian Branham. Era un admirator al lui, deși nu citise decât foarte puțin din cărțile lui. M-am gândit că nu ar fi lipsit de interes să știm mai multe despre acest om, pe care adepții lui îl promovează și azi la mulți ani după moartea sa. Iată câteva lucruri importante de știu despre:

William Marrion Branham

William Marrion Branham (1909-1965) s-a născut într-o casă săracă din Kentucky, și s-a remarcat de tânăr prin misticul existenței și credințelor sale. A pretins multe vizite din partea îngerilor încă de la vârta de trei și apoi șapte ani. După o vindecare divină, a simțit chemarea de a predica și s-a alăturat confesiunii Missionary Baptist (Baptiștii misionari), apoi, după scurt timp a trecut la United Pentecostal Church, sau Oneness Pentecostals, numiți astfel pentru doctrina lor care exclude Trinitatea. În 1933 a predicat la trei mii de oameni într-un cort în Jeffersonville, Indiana, cort pe care l-a numit mai târziu: „Branham Tabernacle”. Când soția sa a murit împreună cu copilul în anul 1937 a atribuit moartea lor eșecului său de a asculta chemarea să conducă trezirile în cadrul confesiunii Oneness Pentecostals.

Branham a pretins că întreaga sa viață a fost călăuzit de un înger care a venit la el într-o peșteră secretă în anul 1946. De la el a primit puterea să discearnă bolile oamenilor și să le citească gândurile. Este considerat inițiatorul trezirilor de vindecare de după cel de al II-lea război mondial. Fără educație, dar conștient de aceasta, Branham a atras mii de oameni în cele mai mari săli din lume. Urmașii săi, care l-au idolatrizat, pretind că oricine a venit la el cu vreo boală a fost vindecat, deși recunosc acum că totuși numărul vindecărilor n-au fost chiar așa de mare.8

În ultima parte a vieții a respins orice confesiune religioasă, ele fiind etichetate ca demonice.

Iată câteva din doctrinele lui Branham:

– Cuvântul lui Dumnezeu se găsește în zodiac, piramidele egiptene și în Scripturi.

– Doctrina Trinității este de origine satanică.

– Împărăția de 1000 de ani a început în anul 1977.

– Cei care primesc învățăturile lui vor fi considerați mireasa lui Christos.

– Ceilalți care le vor respinge, și rămân mai departe în confesiunile religioase vor trebui să treacă prin necazul cel mare.

– El, Branham este îngerul Bisericii din Laodicea (Apoc. 3:14, și 10:7). Interpretarea dispensaționalistă a Apocalipsei situează secolul nostru în epoca Laodicea, a ultimei biserici, el fiind mesagerul acestei perioade

– El, Branham, este profetul Ilie.

– Oricine aparține unei confesiuni religioase a primit deja semnul fiarei.

– Căderea omului în Eden a avut loc atunci când Eva a întreținut relații sexuale cu Satana. Din această legătură a rezultat Cain. El a mai spus că „orice păcat care a avut loc vreodată pe fața pământului a fost cauzat de o femeie… cea mai josnică creatură a pământului”. 

– Branham Îl neagă pe Dumnezeul Tri-Unic, numind doctrina Trinității „o eroare grosolană”

– A pretins revelații speciale cu privire la cele șapte peceți din Apoclaipsa, un înger al Domnului i-ar fi explicat în detaliu taina celor șapte peceți.

– Toți cei nemântuiți sunt descendenții Șarpelui, sau Diavolului din această unire a sa cu Eva, sau descendenții lui Cain, el fiind prima progenitură născută din această relație nefastă.

Influența lui Branham este și azi destul de puternică în multe biserici, el fiind considerat un mare profet al zilelor noastre, cuvintele lui fiind luate o inspirație directă de la Dumnezeu. El a profețit că până în anul 1977 toate confesiunile creștine vor fi distruse de Consiliul Mondial al Bisericilor aflat sub controlul Bisercii Catolice. După această dată va urma răpirea și distrugerea acestei lumi. A murit în anul 1965, în urma unui accident de circulație, fără să vadă că profețiile sale nu s-au împlinit.

Fără cuvinte… că am rămas fără…

Unul din scopurile Bisericii pe pământ este să ofere cunoaşterea lui Dumnezeu prin Cuvântul Său membrilor ei. Ar trebui deci să ne adunăm laolaltă pentru a cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, să pătrundem tot mai adânc în tainele Cuvântului Sfânt, singurul care ne poate duce la maturitate spirituală.

“Pentru a nu mai fi copii la minte purtaţi de orice vânt de învăţătură încoace şi încolo” trebuie să ne maturizăm, să creştem în cunoaşterea celor sfinte, să ne deprindem prin utilizarea minţii să distingem ce este bine de ce este rău. De ce oare nu o facem? Probabil din aceleaşi motive pentru care, călătorii din stânga şi dreapta mea din acest Boeing 737, nu aruncă nici măcar o privire stewardesei ce se străduieşte să ne arate uşile de evacuare ale avionului, modul cum să ne punem măştile de oxigen şi ne sfătuieşte să consultăm pliantul din buzunarul scaunului din faţă. Am mai auzit noi povestea aceasta. La ce bun?
Ar fi suficient un scurt anunţ al pilotului că ne-am pierdut un motor, sau că nu mai răspund comenzile aparatului, că am căuta cu toţii cu înfrigurare broşura atât de neglijată. Dintr-o dată ar deveni obiectul cel mai preţios; ne-am smulge-o unul altuia dacă n-ar fi suficiente. Am încerca să învăţăm în câteva secunde uneori insuficient de lungi, ceea ce am ignorat de atâta vreme. Am vrea să ne salvăm viaţa.

Poate că dacă am fi conştienţi de pericolul vremii în care trăim, de perspectiva ei escatologică, de viaţa tot mai scurtă şi fragilă, am vedea cu alţi ochi Scripturile şi ocazia extraordinară ce ne-o oferă Dumnezeu să ne pregătim pentru veşnicie.

Biserica este cetatea zidită în două lumi în acelaşi timp. O împarte în două râul morţii, despărţind-o în locul harlui şi cel al gloriei. Mai devreme sau mai târziu, vom traversa râul dincolo. Am beneficiat cu toţii de harul acordat de a cunoaşte ceea ce ne aşteaptă în glorie?  Cei mai mulţi am trăit şi trăim ca şi cum locul acesta de aici şi acum ar fi veşnic.

Rândurile de faţă se doresc a fi o pledoarie pentru maturitate spirituală, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. Să nu ne înşelăm singuri şi mai ales să nu profite nimeni, mai ales Satana, de ignoranţa şi copilăria noastră spirituală. Aşa de mulţi cad pe spate când suflă peste ei “specialişti” în minuni şi aranjarea părului. Aşa de mulţi sărută icoane vechi şi moarte, picioare de sfinţi. Aşa de mulţi sunt cei ce se pleacă zgomotos în faţa chipului din Valea Dura. Aşa de mulţi confundă senzaţionalul cu spiritualul prin simplul motiv că nu pot discerne grâul de neghină. Să nu fim şi noi printre cei ce confundă voia Domnului cu dorinţele cărnii noastre păcătoase. Să nu mărşăluim alături de cei ce cred că luptă pentru adevăr şi scandează minciuni.

“Singur adevărul ne poate face slobozi şi nu cunoaşterea erorilor”. De aceea pledez pentru studierea Scripturilor şi nu a doctrinelor false care o neagă. Sunt pentru studierea iubirii lui Dumnezeu şi nu a planurilor celui rău. Sunt pentru cunoaşterea Numelui lui Dumnezeu şi nu pentru calcularea numelui Fiarei Apocaliptice. Sunt pentru pregătirea pentru cer şi atât nu pentru studierea doctrinelor sfârşitului.

Vom avea oare discernământul spiritual să vedem că numai platoşa adevărului ne va păzi de săgeata arzătoare a celui rău? Vom avea oare maturitatea  să ne întoarcem la Scripturi, să le studiem, să le credem, să le împlinim? Motive avem. 101 de motive.
Făcând astfel ne vom rătăci cu harta-n mână.

După ce a intrat într-un orăşel din Europa cu armatele sale, Napoleon Bonaparte, a întrebat furios pe primarul localităţii, de ce nu s-au tras clopotele cu ocazia intrării sale.
–    Majestate, am avut 101 de motove să nu le tragem –  a răspuns cel chestionat.
–    Spune-mi unul din ele, a replicat nervos împăratul.
–    Unul ar fi că nu avem clopote, sire, a răspuns primarul.

Doriţi unul din cele 101 de motive să ne întoarcem la Biblie?
Isus vine în curând!

Ascultam cu interes predica unui evreu. Pe evrei i-am ascultat întotdeauna cu multă curiozitate. Niciun alt popor din lume nu a avut atâtea de spus ca ei. Propabil că niciunul n-a suferit atâta. Istoria lor este o istorie a suferinţei. Cine suferă are multe de spus.

Suferinţa este singura cale sigură spre revelaţia desăvârşită. Nu poţi contempla infinitul fără ca efemerul din noi să nu fie strivit sub povara lui. Când îngerii lui Dumnezeu ofereau muritorilor ferestre spre desăvârşire, aceştia se prăbuşeau nu doar în închinare şi teamă, dar colapsau sub poverile incomensurabile ale adevărului ce li se revela. De aceea se credea de către evrei că omul care-L va vedea pe Dumnezeu va muri zdrobit sub atotputernicia adevărului cunoscut.

Iov a fost omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu din auzite, aşa cum mărturiseşte el: “urechea mea auzise de Tine…”. După cuptorul suferinţei sale, Iov cunoaşte pe Dumnezeu printr-o altă fereastră spre adevăr, de aceea spune: “acum ochiul meu Te-a văzut”.

Evreii, plămada suferinţei, cel mai ciudat popor de pe faţa pământului, au ce povesti tocmai din pricina revelaţiei primite. De aceea îi ascult cu bucurie.

“Avem nevoie în aceste zile mai mult ca oricând de discernământ spiritual” spunea predicatorul militând pentru ca Biserica să ceară Domnului darul deosebirii duhurilor. Mereu martori ai progresului tehnic şi ştiinţific, beneficiari tot mai mult ai tehnologicului şi electronicii începem să credem că mâine nu poate fi decât al omului bine educat, în cadenţă cu pasul civilizaţiei, deci a omului cu tot mai mult discernământ; cel mai puţin vulnerabil falsului. Nj se poate un raţionament mai greşit.

Paradoxal dar adevărat, pe măsură ce civilizaţia înaintează şi numărul celor needucaţi, a analfabeţilor creşte.
Până în anul 2000, spunea o cercetătoare americană a sistemului de învăţământ din această ţară, numărul analfabeţilor va creşte până la 30 la sută din populaţia ţării. Paralel cu analfabetismul – proliferează un alt gen de handicap intelectual – “analfabetismul tehnic” – omul care ştie să scrie şi să citească, dar care nu poate să înţeleagă un discurs, o reclamă sau cartea cu modul de întrebuinţare a obiectului cumpărat, omul ce nu poate completa o cerere de angajare sau care nu poate răspunde unui sondaj de opinie. Acest gen de “analfabetism tehnic” ne cuprinde mai ales pe noi emigranţă primei generaţii. Unii nu vom învăţa limba engleză niciodată la nivelul de a nu depinde de alţii.

Cu toate că în vremurile din urmă “cunoştinţa va creşte” –  ea este doar pentru tot mai puţini dintre noi.
Dacă situaţia ar fi doar în ceea ce priveşte cunoaşterea generală, pentru a te descurca în societate, lucrurile n-ar fi tocmai așa de grave. Ea se manifestă tot mai pregnant în sfera spirituală. Să fim oare condamnaţi să ne polarizăm spre polii opuşi ai cunoaşterii spirituale? Probabil că viitorul ne va duce la decalaje tot mai mari. Nu poate fi un pericol mai mare pentru cineva decât propria sa ignoranţă.

 

Lumina semaforului s-a făcut galbenă, exact în fața lui. A făcut ceea ce trebuia, a oprit la trecerea de pietoni, chiar dacă ar fi putut trece accelerând prin intersecție.

Femeia din mașina din spate era furioasă și clacxona isteric, țipa frustrată că a pierdut șansa să treacă prin intersecție… și-a scăpat telefonul din mână și creionul de machiaj. În timp ce femeia încă își manifesta furia a auzit o bătaie în geam. Când s-a uitat era figura foarte serioasă a unui polițist. Acesta a somat-o să iasă afară din mașină cu mâinile sus… I-a pus cătușele.

A dus-o la sediul Poliției unde a fost percheziționată, i s-au luat amprentele, fotografiată și plasată apoi într-o celulă de detenție.

După câteva ore, un polițist s-a apropiat de ușa celulei și a deschis-o. Femeia a fost escortată înapoi la biroul de primire, unde o aștepta polițistul care o arestase, cu toate efectele ei persoanale. I-a spus.

“Îmi pare rău pentru greșeală. Dar, vedeți, eram în spatele dumneavoastră când ați început să claxonați, și să arătați degetul bărbatului din față și să-l înjurați cumplit. Am observat că pe spatele mașinii era un acțibild cu: “Ce ar face Isus acum?”, o ramă a numărului cu “Alege Viața!”, un acțibild cu “Urmează-mă la Școala Duminicală”, și o emblemă creștină de nichel cu peștele, pe portbagajul mașinii… natural… m-am gândit că ați furat mașina.”

“Memoriile lui Eutih” de Petru Lascău.
Ironie şi viziune în portrete de iluştri epigoni

Scriitorul rus Leonid Andreev, celebrul lider al mişcării expresioniste în literatura rusă, ne-a lăsat o nuvelă intitulată “La fereastră”. Personajul acesteia împărtăşeşte cititorului impresiile sale, privind viaţa de la fereastra casei sale. Asemenea lui Andreev, Petru Lascău remarcă în cartea sa “Memoriile lui Eutih”, aspecte inedite ale existenţei pe care le-a observat de la fereastra bisericii sale. Volumul ce îi poartă semnătura ne invită să privim lucrurile dintr-o perspectivă provocatoare, autorul dovedindu-se a fi un excelent povestitor.

Eternii farisei

Cu un talent deosebit în a discerne perspectiva unui tânăr aflat într-o comunitate creştină, Petru Lascău ne propune o viziune cu totul nouă: „M-am hotărât să-mi scriu memoriile. Aşa se obişnuieşte acum. Vedeţi, oamenii ascultă la apostoli, predicatori, preoţi, evanghelişti şi ei nu sunt prea gata să te bage în seamă pe tine, unul dintre iubiţii ascultători.”

Identificându-se cu personajul Eutih, autorul de fapt, realizează o satiră foarte reuşită la adresa „eternilor farisei”. „Portretele acestea de farisei s-au născut dintr-o serie de plachete satirice pe care le-am publicat în revista Exodus şi în alte publicaţii. Ele s-au înmulţit de-a lungul anilor, pe măsură ce m-am ciocnit de un alt tip de fariseu. Portretele formează doar o mică expoziţie dintr-o galerie mai mare de farisei ai zilelor noastre. Ele au fost zugrăvite mai degrabă ca lucrările unui pictor amator decât de penelul artistului profesionist. Am adăugat, pentru a mai îndulci puţin amarul rândurilor mele, câteva caricaturi inspirate de viaţa bisericească.”

24 de tipuri de farisei

Dar de ce tocmai fariseii devin ţinta unor ironii fine, dar pătrunzătoare? Pentru că se pare că fariseii n-au dispărut odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă, ca orice lucru firesc, s-au diversificat şi s-au adaptat atât de bine la cultura creştină. „Am scris această carte cu scopul precis de a-i supăra pe farisei. Regăsindu-şi chipul în aceste rânduri, ei pot continua nepăsători stilul lor de viaţă sau se pot ridica împotriva celui care i-a desconspirat sau pot decide să se schimbe.”

Cu o vioiciune a stilului ce este rezultatul unei experienţe îndelungate în ale scrisului, Petru Lascău identifică nici mai mult nici mai puţin de 24 de tipuri de farisei. Cu siguranţă că lista nu este exhaustivă, însă în orice caz, multe persoane religioase se vor regăsi în cel puţin una, ca să nu spunem mai multe categorii de farisei. Nomenclatorul de denumiri al acestor genuri de fariseism îmbracă forme deosebit de hazlii sau ironice, dar fiind de fiecare dată, la obiect. Dintre denumirile alcătuite de autor cu privire la tipologia fariseilor de pretutindeni, se remarcă următoarele: amărâtul-vesel, bun-de-gură, fosila vie, fratele-beton, hopa-Mitică, Morbus Sabaticus, sfântocul, nomadul, secătura batjocoritoare, smeritul-îngâmfat, etc.

„În căutare de apreciere şi aplauze”

Fără a discrimina alte categorii de farisei, cele 24 de tipologii amintite reuşesc să surprindă fenomenul „dublei personalităţi”, specific oamenilor ce se pretind a fi spirituali. „Isus Hristos era deranjat profund de discrepanţa dintre viaţa particulară şi cea publică a cărturarilor şi fariseilor. Aceşti oameni ajunseseră experţi în a stoarce bani pe pietatea lor şi mai ales, de la văduvele sărace şi femeile slabe de înger, care se lăsau impresionate de pioşenia feţelor lor sacerdotale. Rugăciunile lor lungi, de ochii lumii, nu erau planificate să ajungă la Dumnezeu, ci la urechea celor ce-i ascultau. Erau rugăciuni orizontale, cu scopul de câştig financiar, în căutare de apreciere şi aplauze.”

Fariseul de azi

Fariseului din secolul XXI, la fel ca şi celui din vremea când Mântuitorul Se afla printre oameni, îi lipseşte credinţa. Sau mai bine-zis, credinţa pe care o are este una formală. Iată de ce, „fariseul ne îndeamnă să ne rugăm pentru familia care trece prin mari încercări, odată cu boala celui iubit. Să ne rugăm, zice el, pentru doctorii care-l tratează, pentru dibăcia mâinii chirurgului care operează, pentru credinţa omului aflat în criză. Dar nu îndrăzneşte să se roage pentru vindecare. Dacă omul nu se vindecă? Cum rămâne cu prestigiul lui de fariseu?”

Prestigiul de fariseu înseamnă printre altele, şi cât mai multe semne exterioare ale semereniei spirituale, dreptul de a-i judeca pe alţii – cum ar fi de exemplu, vameşul – mândria, inversarea valorilor, dar şi preamărirea trecutului. Fariseul nu găseşte nimic bun în prezent, însă elogiază trecutul şi pe înaintaşi pentru că se consideră el însuşi a fi un apărător al identităţii religioase. Fariseul vrea să pară fundamentalist, dar nu este. „Fariseul de azi deci, aduce prinosul vorbelor sale de apreciere iluştrilor oameni ai istoriei. Pentru el, toţi sfinţii au trăit în trecut. Şi ce mari au fost aceşti sfinţi ai trecutului! Şi vai, cât de pigmei sunt cei de azi! Ce epigoni mai suntem cu toţii!”

Copiii fariseului

Şi pentru că tot ceea ce se naşte din pisică şoarece mănâncă, urmaşii fariseului, nu neaparăt copiii săi naturali (care s-ar putea să nu mai aibă niciun fel de preocupare religioasă), ci mai ales cei spirituali, îi vor călca pe urme. Chiar dacă noua generaţie de farisei se pretinde a avea vederi largi, a aprecia noul şi a fi promotorii săi, este clar că istoria urmează să se repete şi că încă o dată, copiii vor face la fel ca părinţii.

„Există o singură mângâiere (dacă aceasta contează). Copiii fariseului ne vor constui mormintele şi ne vor lăuda cărţile scrise de noi şi afurisite de tatăl lor. Vor aprecia inovaţiile şi curajul nostru de a sparge tiparele verificate. Bineînţeles, vor declara că ei n-ar fi făcut ceea ce a făcut tatăl lor. Dovedind, cu aceasta, că nu sunt decât copiii lui.”

După chipul şi asemănarea lor

Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” nu redă altceva decât percepţia pe care în principal tânăra generaţie o are asupra „eternilor farisei”, care sub o formă sau alta prescriu reguli cu privire la ce se poate face sau nu în biserică. Din nefericire, fariseismul, zugrăvit în multiplele lui faţete de către Petru Lascău, reprezintă principala cauză pentru care tinerii aleg la vârsta maturităţii să părăsească locul în care reguli absurde ajung să sufoce adevărata spiritualitate creştină. Fariseii dau indicaţii ce sunt croite după chipul şi asemănarea lor. Acestea nu au legătură cu Biblia şi cu învăţătura sfântă. Însă pentru o minte tânără este deosebit de greu să facă diferenţă între cele două.

Iată de ce,, „Memoriile lui Eutih” pot fi însemnările unui tânăr care a ales să părăsească biserica din cauza celor pretinşi „sfinţi”, dar pot fi şi impresiile celui a cărui opţiune rămâne biserica lui Dumnezeu, însă fiind decis să nu urmeze falsul exemplu ce îi este oferit. Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” deşi au o formă satirică, expun un adevăr ce trebuie să ne impresioneze şi să ne determine să lepădăm orice formă de fariseism din vieţile noastre. Cu alte cuvinte, fariseismul trebuie să devină un lucru trecut, depăşit, mai bine zis, abandonat pe deplin.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona