paşi spre lumină

Când deschizi ușa… intră și cine nu te aștepți!

„Visul American…”.

Vă invit să citiți câteva gânduri cu privire la călătoria în America, din partea lui Cătălin Ciuculescu AICI (sau făcând click pe imaginea de mai sus).

Pentru vizionare faceți click pe imagine sau AICI.
Puteți ascultați mai multe melodii  de Adi Gliga, vizitând site-ul: http://www.adigliga.ro

Adi Gliga și Cătălin Ciuculescu vor face un turneu în câteva orașe din Statele  Unite, începând din 19 mai, la invitația Bisericii Agape Christian Church, din Peoria, Arizona. Ei vor cânta și la Conferința Tinerilor Penticostali Români de pe Coasta de Vest a Americii, care va avea loc între 24 și 27 mai la Phoenix, organizată de Biserica Maranata Assemblies of God, pastor Nelu Filip.

Un al treilea motiv pentru care rugăciunea este atât de dificilă, este că ea pare să nu aibă nimic de a face cu rezultatele reale.

Cred din toată inima în răspunsul la rugăciune. Dar fiecare din noi avem suficientă experiență să ne dăm sema că răspunsurile la rugăciune nu vin în forma și mai ales la timpul dorit de noi. M-am rugat mult înaintea unor predici și au ieșit rău. Nu m-am rugat înaintea unora și au fost deosebit de bune. M-am rugat pentru vindecarea unor boli și am avut sentimente puternice și am fost încredințat că vindecarea va veni, și n-a venit. M-am rugat obișnuit, lipsit de sentimente edecvate și miracolul a avut loc. Uneori am avut și eu impresia ca fratele acela care mi-a spus într-o zi că s-a convins că Dumnezeu ascultă și rugăciunile îndoielnice: „M-am rugat să vină soacra din România la noi în vizită, și a venit”.

Binecuvântările nu sunt proporționale cu investiția de rugăciune.

Societatea nostră este organizată rațional. Pui o scrisoare în cutia poștală și ea ajunge la destinația de pe plic. Comanzi o cămașă dintr-un catalog și ea vine la culoarea și numărul specificat. Suntem obișnuiți cu rezultate întocmai aranjamentelor inițiale, cu respectarea termenilor contractuali. Rugăciunea poate fi deosebit de descurajantă pentru mulți dintre noi. Cum am putea prevedea rezultatele, dacă nu putem adesea trecem la acțiuni personale pentru obținerea lor.

Un pastor se ruga lui Dumnezeu pentru un club de noapte care se deschisese lângă biserica pe care o păstorea. Zgomot mare, lume suspectă, droguri, prostituție, și bande de tineri roiau în jurul acestui local de pierdiție. Văzându-i frustrările, femeia care făcea curățenie la biserică, i-a cerut permisiunea să se roage și ea pentru această cauză. A doua zi, din club nu mai rămăsese decât un morman de cenușă și tăciuni. Mirat, a lăudat credința extraordinară a acestei femei. „Frate pastor, a spus femeia, credința fără fapte e moartă!” Asemenea acestei femei, trecem și noi la acțiuni prin care „să-L ajutăm puțin” pe Dumnezeu în împlinirea voii noastre.

Am ajus acum să înțeleg că de fapt rugăciunea nu este legată direct de rezultatele pe care le aștept sau le cer. Am avut nenumărate ocazii să constat cât de periculoase îmi erau lucrurile pe care le-am cerut lui Dumnezeu. Am învățat că rugăciunea trebuie să fie mai degrabă alinierea voinței mele la voia Divină, decât să-I cer ca El să se alinieze dorințelor mele. Henry Nouwen a spus: „Rugăciunea este o convertire radicală  a tuturor procelor noastre mentale deoarece prin rugăciune ne îndepărtăm de noi înșine, de îngrijorări, de preocupări, de atogratificări – și redirecționează tot ce noi recunoaștem ca al nostru spre Dumnezeu în simpla încredere că prin dragostea Sa totul va fi reînoit” (Clowning in Rome – Garden City, NY. : Image 1979, p. 73)

Rugăciunea Domnului  din Ghetsimani este un astfel de exemplu de rugăciune centrată în scopul Tatălui.

De fiecare dată când mă rog cu un rezultat în minte, când vreau să controleze oameni, evenimente, mă trezesc dictându-I lui Dumnezeu termenii mei și voia mea. Voi începe să văd oamenii și evenimentele prin prizma unor lentile omemești, și rugăciunea mea este atât de diferită de ceea ce a spus Thomas Kelly: „Tată, fă-mă să văd lumea prin ochii cerului”.

Rugăciunea trebuie să fie un timp de conectare la voia divină și la acceptarea prin credință a deciziilor divine. Marii oameni ai rugăciunii au fost de aceea mai degrabă oameni care au știut voia lui Dumnezeu mai degrabă decât au convins pe Dumnezeu să facă voia lor. Minunile făcute de Dumnezeu prin ei au fost manifestarea acestei voi divine despre care ei știau. Domnul S-a rugat la mormântul lui Lazăr o astfel de rugăciune. A mulțumit Tatălui care întotdeauna L-a ascultat. El afirma doar decizia divină pe care o cunoștea deja. Rugăciunea cu rezultate este aceea care se ancorează în voia divină, cunoaște planul lui Dumnezeu, întocmit înaintea ca începutul să înceapă să înceapă.

Ca uncenicii Domnului, avem din nou nevoie ca El să ne învețe să ne rugăm.

Dedic această melodie a lui Elvis, tuturor mamelor de ziua lor, cu gândul la mama mea, care iubea trandafirii.

Pentru vizionare faceți click AICI sau pe imaginea de mai sus.

Ai zis să nu-ți aduc flori…

Îmi aduc amite că în primii ani de studenție am avut într-o noapte o durere înfiorătoare de măsele. Durerea m-a sculat în miez de noapte și am alergat la o clinică de urgențe, care era, bineînțeles închisă. Nici un medicament ce-l găsisem la colegii mei prin geamantane nu folosea la nimic. Am apelat atunci la rugăciune. Eram de curând întors la Domnul. Am intrat într-o cabină de duș din baia comună a căminului și am început să mă rog îngenunchiat pe betonul umed încă de la cei ca făcuseră duș inainte de culcare. Portarul căminului, om milos, a făcut rost de niște pastile de Algocalmin și a venit să mi le aducă. Nu știu cine i-a spus că sunt la baie, dar a venit și a dat peste mine rugându-mă în cabina dușului. N-am să uit niciodată ochii lui mirați și explicația pe care o căuta la postura în care mă găsise. A îngăimat ceva despre căldura țevilor de apă caldă, mi-a înmânat medicamentul și plecat profund descumpănit. Șocul descoperirii lui i-a pus o lumină nou în ochi, un respect special cu care mă saluta de fiecare dată când treceam pe poarta căminului în orele lui de serviciu. De realitatea sentimentelor sale nu voi fi conștient decât în cer. În ceea ce privește sentimentele mele, ele erau de jenă că mă surprinsese rugându-mă.

Un alt motiv al dificultăii rugăciunilor noastre este acela al faptului că rugăciunea nu este decât o admitere tacită a neputinței și slăbiciunii ființei noastre. Rugăciunea nu este altceva decât admiterea neputinței umane. În adâncul ființei noastre ne găsim dependenți de Cel căruia Îi adresăm cuvintele rugăciunilor noastre. Tot în acel adânc al ființei noastre penetrate de efectele căderii, ne vine foarte greu să recunoaștem că suntem slabi și că depindem de Dumnezeu. Ceva din natura noastră coruptă neagă această dependență.

Datorită acestui adevăr, evităm deschiderea și transparența în rugăciunile noastre în grupele de rugăciune. Mai ales, noi bărbații suntem instruiți de societatea actuală că nu trebuie să trădăm nicio slăbiciune și nici să nu ne angajăm în nicio acțiune care ne-ar putea trăda vre-o slăbiciune. Cred că din același motiv nu ne rugăm împreună cu soțiile noastre. Femeile, până mai recent, n-au avut nicio dificultate să-și confrunte propriile slăbiciuni așa ca bărbații.

Prin esența ei, rugăciunea este adimterea slăbiciunii și neputinței omenești față în față cu problemele vieții, declarația unei dependențe de Dumnezeu pentru ziua de azi. O parte importantă a rugăciunii trebuie să fie mărturisirea păcatelor, greșelilor și slăbiciunilor noastre.

Procesul de maturizare nu poate avea loc fără recunoașterea neputințelor noastre și a nevoii de dependență de Dumnezeu.

Aici trebuie spus, că între noi credicioșii, se pripășește un model de creștin plin de putere, autoritar, victorios, drept rezultat al vieții sale de rugăciune. Când spunem despre cineva că este „un om al rugăciunii” îl vedem deja deasupra noastră a tuturora, sigur de sine, rezolvat. Cred că rezultatul unei vieți reale de rugăciune, este tocmai contrarul, un om ce depinde de Dumnezeu tot mai mult, mereu mai conștient de inadecvația sa, de slăbiciunile sale. Ca marii oameni ai lui Dumnezeu din Biblie, el refuză inițial marile trimiteri divine pe care le vede prin prizma neputințelor sale.

(Va urma)

„Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11:1)

Cea mai comună și cea mai dificilă dintre toate activitățile creștinului, este fără îndoială rugăciunea. De adevărul acesta mă conving în fiecare dimineață când încerc să încep ziua cu Dumnezeu. Nici o altă activitate nu-mi stârnește atâta frustrare și neputință, dar nici atâta încântare și pace sufletească. Din care am parte de mai mult? Probabil din prima.

Am început de atâtea ori și tot de atâtea ori am fost atras în direcții diferite. Îmi aduc aminte întotdeauna când vorbesc despre acest subiect, că Mark Twain a spus că pentru el nu era dificil să se lase de fumat. A făcut-o de unsprezece ori. Nici pentru mine, se pare, că nu este greu să încep să mă rog zilnic, constant și disciplinat. Am făcut-o și eu de mai multe ori. Poate că și acum am un nou început.

Scriind acum despre rugăciune încerc să mă conving pe mine însumi și să-mi sădesc profund în suflet nevoia de disciplină în acest domeniu, precum și efortul de a înțelege mai profund implicațiile rugăciunii în propria mea viață. Nu scriu deci aici pentru alții. O fac pentru mine însumi.

O lumină deosebită în înțelegerea dificultăților rugăciunii, mi-a adus-o Gordon McDonald (Ordering Your Private World – Thomas Nelson 1995). El spune că sunt cel puțin trei motive pentru care creștinul se luptă cu rugăciunea.

În primul rând, rugăciunea (închinarea și mijlocirea cum spune autorul) pare să fie un act nenatural. Cu toate că omul a fost creat pentru părtășie cu Creatorul lui, păcatul a schimbat această activitate naturală într-o funcțiune nenaturală. Păcatul a tocit, a erodat această dorință originară a sufletului omenesc după părtășie cu Dumnezeu. El a afectat cu precădere dimensiunile spirtuale ale ființei noastre mai degrabă decât cele fizice. Dacă, de exemplu poftele ficice, cum ar fi cea de mâncare, satisfacerea plăcerilor sexuale, dorința de securitate, nu sunt departe de intențiile originale ale lui Dumnezeu, nevoia de părtășie cu Tatăl a fost profund afectată de cădere, ea fiind departe de forma și exprimarea ei inițială. Probabil că nevoia de părtășie cu Dumnezeu a lui Adam înainte de cădere a fost mai mare decât celelalte necesități ficice. Foamea sa spirituală însă s-a diminuat considerabil după cădere. De aceea rugăciunea devine o provocare deosebită pentru orice ființă umană.

La efectul păcatului asupra naturii noastre, trebuie să mai adăugăm spălarea creerelor noastre cu sute de informații care ne spun că lucrurile sprituale sunt de puțină importanță, într-o lume în goană după acumulări materiale. Toate bunurile materiale se obțin prin acțiuni, și rugăciunea este percepută ca o lipsă de activitate și deci o piedere de timp. Îmi amintes și acum că în preajma revoluției din România, în toamna anului 1989, un grup de activiști politici anticomuniști din Chicago ne-au chemat, ca biserică să ne implicăm în acțiunile lor de protest și loby pentru schimbări în țara noastră. Le-am spus că noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru aceste schimbări. Într-un articol publicat într-un ziar local, am fost ridiculizați pentru că nu acționam, ci doar pasiv ne rugam pentru țară.

Vrem sau nu, suntem infectați de modul de gândire al veacului nostru, și numai prin prefacerea minții vom putea discerne care este voia lui Dumnezeu.

Rugăciunea este acțiune, tocmai prin faptul că prin ea ajungem dincolo de timp și spațiu la Dumnezeu care conduce lumea. Dacă nu vom vedea rugăciunea ca o astfel de acțiune, nu vom dezvolta acest obicei al rugăciunii. Va trebui să învingem acea parte din noi care ne spune că rugăciunea este nenaturală.

Probabil că din această mentalitate a secolului care vede rugăciunea nenaturală și lipsită de practicalitatea acțiunii, se naște rușinea noastră ca rugăciunea să nu fie observată de alții, jena de a nu fi văzuți rugându-ne, spaima rugăciunii publice.

(Va urma)

În lecturile zilnice la timpul de devoțiune, am dat împreună cu soția, peste o scurtă biografie a misionarului irlandez COLUMBA (521-597). Nu am de gând să vă redau istoria acestui om al lui Dumnezeu extraordinar. O puteți găsi ușor întrebând de sora Google. Merită să cunoașteți viața acestui bărbat deosebit. Nu de alta, dar cei mai mulți dintre noi suferim de o deconectare istorică prin ignoranță. Datorită acestei deconectări de istorie, credem că credința a început cu figurile istorice ale cultului nostru. Avem nevoie să cunoaștem că Dumnezeu a avut oamenii Săi de care s-a folosit în toate veacurile.

Din biografia acestui om remarcabil am reținut pentru a împărtăși cu dumneavoastră, onorații mei cititori, două lucruri deosebite.

Iată cum descrie Gene Fedele, în cartea sa: Eroi ai credinței (Editura Casa Cărții, Oradea, 2004), modul în care Columba și tovarășii săi de lucru, răspândeau Evanghelia: „Metoda folosită de el în răspândirea Evangheliei era aceea prin care doisprezece oameni, sub conducerea unui lider, mergeau într-o anumită zonă și construiau pur și simplu un adevărat orășel al Evangheliei. Printre acești doisprezece oameni se aflau tâmplari, învățători, predicatori și așa mai departe, toți având o bogată experiență în mânuirea Cuvântului și o trăire sfântă. Fiecare colonie era îngrădită cu un zid. Curând însă acestă împrejmuire era înconjurată de casele studenților și ale familiilor lor care învățau Cuvântul și se pregăteau să meargă și să-L slujească pe Domnul ca misionari, conducători și predicatori.”

Colomba a fost intemeietorul unei școli biblice foarte importante pe insula Hy, din sud-vestul Scoției. Solul acestei insule era așa de sărac și pietros că locuitorii insulei nu se puteau hrăni din recoltele foarte slabe. Se spune că atunci când Columba a ieșit la semănat, cu o mână semăna sămânța și una o ținea ridicată în sus în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Azi insula este una din cele mai fertile zone din lume. Din școala infințată de Columba au ieșit unii dintre cei  mai eminenți cărturari înzestrați cu înțelepciune și puterea lui Dumnezeu.

Mi-au atras atenția aceste două lucruri de la care am putea învăța lucruri absolut esențiale. Nu ar trebui să uităm niciodată că semănarea seminței vii a Cuvântului sfânt trebuie însoțită de rugăciune. Să semănăm și noi cu o mână și cealaltă s-o ținem înălțată în rugăciune înaintea Celui care face ca sămânța să crească. Am putea învăța că Evanghelia poate fi dusă cu eficacitate altora când o facem în echipă, gata să slujim nevoilor oamenilor.