paşi spre lumină

Îl văd de la fereastra mea pe Nomad, pe creștinul plimbăreț, care umblă din biserică în biserică. El este un fel de cetățean al lumii, membru în Biserica Universală, prezent pretutindeni, mai ales când nu ai nevoie de el, și absent mereu când vrei să-i dai ceva de lucru. Prezența lui undeva este parcă numai pentru a spune: „Am venit să vă spun să nu contați pe mine!”

Nomadul este mereu grăbit. N-are stare. Mereu se gândește că poate pierde ceva esențial, ceva senzațional de important, care are loc tocmai în biserica în care nu se află el. Uneori pleacă la altă biserică în timpul serviciului. Se teme să nu-i scape ceva. Parcă evenimentele majore nu se pot petrece fără el.

Nomadul nu s-a făcut membru în nicio biserică. Despre unii din confrații săi am auzit că s-au făcut chiar la mai multe biserici în același timp. Strâns cu ușa să spună de ce nu se face membru într-o anumită biserică, recită etichete învățate pe de rost de atâta repetiție: „Biserica acesta este…, pastorul este…, corul este…, comiteul este…, serviciile sunt…” etc. 

Este cunoscut de toți superficial, și cunoaște pe toată lumea superficial. Nu-și încarcă el memoria cu problemele altora. Are el problemele lui.

Nomadul este un foarte bun comerciant. Un bișnițar duhovnicesc de neîntrecut. Vrea să obțină cele mai bune servicii la cel mai mic preț posibil.

Dacă se face membru într-o anumită biserică, trebuie să dea contribuție, să nu mai vorbim de „curajul unora de-a pretinde că zeciuiala este o datorie biblică”. Pe el nu îl costă nimic. Duminică dimineața participă la o biserică unde există o școală duminicală foarte bună pentru copii. Își duce copiii acolo. Duminică seara se duce la biserica în care predică cel mai bun evanghelist din localitate. Pentru ca să fie sigur, dă un telefon să întrebe cine va predica. Este mare păcat să pierzi o seară degeaba. Apoi, în cursul săptămânii, se va duce la cea mai apropiată de casă. Să nu piardă banii de tramvai sau autobuz. Dacă se face vreo colectă, el nu este membru în biserica aceea, deci nu are nici un fel de obligație. Dacă una din biserici începe o construcție nouă a locașului de închinare, nu va mai da pe acolo până la terminarea lucrărilor. Astfel nu-l costă nimic și beneficiază pe deplin de tot ce este mai bun în bisericile din localitate.

Uneori, Nomadul, simte și „chemări speciale” de-a vesti Evanghelia pe unde se duce. Profitând de naivitatea și de cele mai multe ori de bunătatea fraților, ajunge la amvoane de unde poate admonesta în voie pe frați, pentru că el nu face parte din trupul biciuit de limba sa lungă.

Doamne, cât de dezgustător mi se pare Nomadul! Pentru a intra în grațiile fraților pe care-i vizitează, vorbește de rău pe cei pe care tocmai i-a vizitat. Și vai, Doamne, sunt atâția frați care se bucură de răul celor din alte biserici! Cu aceasta câștigă simpatia unora mai mari din biserica respectivă, care încep să vadă în el un posibil candidat la membria bisericii lor. Naivi și dornici de cifre mari, aceștia nu reușesc să discearnă spiritul Nomadului. Este mai deștept decât ei și mai abil în bișnița duhovnicească. Va profita de ei și va căpăta onoarea pe care o caută, sau serviciile duhovnicești pe care le vrea. Pentru el Biserica nu este decât o cooperativă de prestații spirituale, de la care se pricepe să stoarcă cât mai mult, investind cât mai puțin.

Nomadul nu se consumă decât pentru sine. Să nu te aștepți de la el la implicații și consacrări. El nu cunoaște termeni ca: statornicie, devotament, spirit de sacrificiu, dragoste, permanență, perseverență, etc. În Trupul lui Cristos el este un parazit, un trântor, hrănindu-se hulpav din mierea celor harnici.

Pentru a-și liniști conștiința ce-l mustră ori de câte ori se încălzește cu lemnele fraților, beneficiază de lumina pe care o plătesc alții, calcă pe covoarele plătite de alții, stă pe băncile tapițate de alții, Nomadul și-a dezvoltat o mulțime de argumente contra a tot ce se face în biserica respectivă. Atacă servicii, persoane, sisteme, comitete, organizații, asociații, programe etc., străduindu-se să le dea o coloratură biblică cât mai autentică posibil. Totul este greșit cu excepția atitudinii domniei sale.

Nomadul, plimbărețul din biserică în biserică, nestatornicul, bișnițarul duhovnicesc, este încă unul din fenomenele pe care le urmăresc de la fereastra mea de sus. Îl urmăresc de ani și ani și tot nu pot pricepe de ce frații pot fi atât de îndelung răbdători cu acest om pururea prezent la bucuriile lor, „gata de lucru” când este vorba de mese de dragoste, gata să preia cadourile, cinstea și binefacerile. Dar veșnic absent când e vorba de pus umărul, când trebuie cheltuiți bani, când trebuie suferit împreună. De ce mai au răbdare frații cu acest fiu de pripas? Nu știu. Poate fiecare zi este o nouă șansă de-a se alătura familiei cerești. Cine știe. Dacă n-o s-o facă, la venirea Sa, Domnul, îl va găsi între două biserici.

Văzându-l cum se înghesuie la evenimentele majore ale bisericii, cum dă din coate să ajungă în față la împărțitul ajutoarelor, cum își ridică fruntea și vocea dacă trebuie ales cineva pentru o anumită cinste, Nomadul îmi aduce aminte de cele scrise în Biblie. La Ieșirea din Egipt s-au alăturat evreilor o mulțime mare și pestriță de alte neamuri, care, văzând șansa libertății au profitat de ea. Mulțimea aceea a fost o piedică majoră în înaintarea spre țara promisă. La fel este și cu acești paraziți duhovnicești pe care frații îi au între ei.

Dragă Nomadule! Instalează-ți cortul în tabăra fraților tăi. Hotărăște-te și să suferi împreună cu ei, nu numai să te bucuri cu ei. Alătură-te familei noastre și muncește cot la cot cu noi. Înnobilat de sudoarea efortului, cheltuindu-te pentru binele altora, te vei bucura la fel de bucata de mămăligă rece, ca de curcanii marilor sărbători. Pentru că ești parte din noi. Trup din trupul nostru, os din oasele noastre.

Copacii pădurii, spun oamenii de știință, se leagă unii de alții prin rădăcini, astfel că pădurea formată din copaci diferiți, constituie un întreg organism. Dacă unii din copaci au acces la apă, sau hrană, întreaga pădure se hrănește.

De ce vrei tu, Nomadule, să fii un jneapăn singuratic? Și cu țepi?

Prima funcție a unei religii reale este consolatoare, fiidcă fără religie am lătra precum cîinii.

Ne naștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim și murim. Și întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitație la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.

A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea! Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!

Treisprezece ani de închisoare…. Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul…  Cînd m-au anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domle?
– N-am vorbit, domle.
– Cum n-ai vorbit?
– Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu?
Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiți așa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepția regelui Franței în materie de risipire a ideilor mele. Concepția lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, țăranii nu-i cultivau. ”Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt…” Ce a zis regele Franței? ”Mă, seamănă, mă, cartofi pe moșia mea și, cînd or vedea țăranii că îi păzesc, or să-și dea seama că-s lucru bun. Lăsați-i să fure, că așa se răspîndesc cartofii în țară.”

(Vlad Tepeș) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a și bătut. Și are mai ales meritul că a coborît morala absolută prin țepele puse în c.. la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajiște cu miei!

(Mulțumesc prietenului meu, Slavomir Almăjan, din Canada, pentru acest material!)

Dragostea lui Dumnezeu pentru tine este:

De nestins în flacăra afecțiunii ei

Inepuizabilă în conținut

Neobosită în atenție și slujire

Indispensabilă în susținerea harului ei

Instantanee în ajutorul acordat

Imuabilă în puterea ei

Inseparabilă în tăria îmbrățișării ei

Nemeritată în obiectul ei

Universală în ofertă

Neîngrădită în lucrare

Necunoscută în plinătate

Nesfârșită în caracter

Vă invităm să citiți postarea din Blogul: Family to Family Romanian Outreach, despre victoria Evangheliei Domnului Isus Christos între tinerii din închisoarea din Craiova. Puteți citi AICI, sau făcând click pe imaginea de mai sus.

Vineri seara și sâmbătă dimineața am avut bucuria să fiu alături de un grup de bărbați români din bisericile penticostale din Seattle, la o conferință care a avut loc la Cedar Springs Camp. Organizată sub mottoul: „Creștem, umăr la umăr”, conferința de la Sattle s-a bucurat de o participare de peste 100 de bărbați.
Am luat mesele împreună și tot împreună am participat la două conferințe cu teme specifice bărbatului creștin: ” Cele mai mari ispite ale bărbaților” și „Războiul invizibil – Luptele bărbaților”. Participarea acestor credincioși nu a fost doar act de prezență, ci implicare activă în discuțiile pe grupe mici și în plenul conferinței.
În ciuda vremii ploioase, care nu mai este o supriză pentru cei din Seattle, frații s-au bucurat și d câteva meciuri de volei și baschet în sala de sport a compusului.
Mii de mulțumiri organizatorilor, în special fraților: Vasile Antemie (pastorul Bisericii First Romanian Pentecostal Church), fratelui Căpușan, Carp, Tărmure, și tuturor care au făcut un astfel de eveniment posibil.

În cimitirul vesel de la Săpânța, veți găsi acest monument funeral ridicat de un ginere, soacrei sale. O soacră… la locul ei.

„Orice inimă trufașă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămânea nepedepsită” (Proverbele 16:5).

 

Se pare că sunt două lucruri care stârnesc greața divină. Mândria și apatia umană.

Cei căldicei, nici reci nici în clocot provoacă greață Domnului, care făgăduiește să-i verse din gura Lui. Li se dă posibilitatea de a alege între indiferența rece și implicarea pasinonată. Lipsa de pasiune, participarea de formă, jumătatea de inimă nu fac altceva decât să provoace dezgustul Domnului, scârbă care Îl va duce la decizia lepădării lor.

Trufia umană însă, este mereu o scârbă, pentru Domnul. Nu cred că este ceva mai urât și mai scabros pentru Creatorul decât să-și vadă creația Sa mândrindu-se. Cum ne-am simți să asistăm dezarmați la trufia operei noastre?

Pigmalion s-a îndrăgostit, potrivit legendei, de statuia pe care o sculptase. Zeii mărinimoși și plini de milă față de pasiunea muritorului sculptor, au dăruit viață statuii sale. Vă rog să vă imaginați pentru o clipă că Pigmalion se trezește față în față cu opera sa pe care o iubește, o ființă minunată, dar arogantă din cale afară. Cu nasul pe sus, disprețuitoare față de creatorul ei, își atribuie meritele frumuseții ei, creditul calităților pesonale. Bietul Pigmalion ar fi trăit tragedia vieții sale, și nu încununarea carierei sale artistice.

Trufia umană este nu numai act de sfidare divină, dar cel mai grotesc dintre toate păcatele umane. Mândria este asumarea meritelor existenței noastre printr-un act de respingere a Creatorului. Omul trufaș, prin comparație, se crede superior altora, superioritate pe care a dobândit-o singur, pentru care toate laudele și laurii i se cuvin. Nu poate fi o ființă mai scârboasă decât omul mândru.

Poate că oroarea lui Dumnezeu față de trufia umană vine și din faptul că primul păcat din univers care l-a născut pe Satan și iadul, a fost mândria. Omul trufaș pășește pe urmele lui Lucifer.

Constient de această oroare divină, omul lui Dumnezeu se ruga să fie scutit de păcatul mândriei ca să nu se facă vinovat apoi de păcate mari. Într-un fel recunoștea că ea este sursa sau, dacă vreți, terenul fertil pentru alte păcate mari.

Hotărât lucru. Decis de la întemeierea lumii. Păcatul mândriei nu va rămânea nepedepsit. Inima trufașă nu va scăpa de disciplina Domnului. Pe măsură ce inima se umflă de mândrie Domnul pregătește obiectul ascuțit care va sparge balonul. Și ce bubuială mare! Ce zgomot neplăcut va sparge oglinzile timpului! Ce miros urât va inunda spațiul când gazul trufiei omenești va scăpa din formele grandorilor noastre!

Un autor recomanda ca alături de buchetele de flori somptuoase de pe mesele celor mari să se așeze de fiecare dată și un sul de hârtie igienică, să amintească acestora că nu sunt decât muritori de rând, că nu se deosebesc de ascultătorii sau subalternii lor.

Probabil că fraza lui Eminescu „memento mori” ar putea să ne amintească cine suntem și că un singur lucru de care ar trebui să ne ferim cu teamă în perspectiva întâlnirii cu Creatorul nostru, este mândria.

Una din poveștile arabe vorbește despre un profet care purta un voal pe fața lui, pentru că, spunea el, fața sa strălucea atât de tare de lumina revelațiilor că oamenii nu puteau suferi gloria sa. După o vreme voalul a început să îmbătrânească și să se descompună. Oamenii au descoperit atunci că în spatele lui nu era altcineva decât fața unui om urât și bătrân care încerca să-și ascundă asftel hidoșenia. Oricât de abili am fi să ne scuzăm defectele de caracter, va veni o zi când voalul va cădea și oamenii ne vor vedea așa cum suntem în realitate. În spatele voalului nu poate fi decât fața urâtă a egoismului nostru nemortificat, sau gloria unui caracter asemănător Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos.

„Mândria este singura boală cere-i face pe toți oamenii să sufere în afară de cel care o are” spunea Bud Robinson.

Când a murit regele francez Ludovic al 14-lea, în anul 1717, a fost depus într-un sicriu arurit. S-a numit pe sine „regele soare” și curtea sa era cea mai strălucitoare și glorioasă din întreaga Europă. Pentru a dramatiza măreția acestui rege a dat ordine, încă din timpul vieții sale, ca la înmormântare în catedrală toate luminile să fie reduse doar o lumânare specială să ardă deasupra sicriului său. Mii de oameni așteptau într-o tăcere de mormânt predica episcopului Massilon. Când acesta a început să predice s-a aplecat spre lumânarea care ardea deasupra sicriului, a stins-o și a spus: „Numai Dumnezeu este măreț!”

C. S. Lewis a spus: „Mândria este esențialmente competitivă – este competitivă prin însăși natura ei – în timp ce celelate vicii sunt competiticve, ca să spus așa, doar prin accident. Mândria nu are nici o plăcere să aibă ceva, ci doar atunci când are mai mult decât altcineva.”

 

„Cercetează istoria să vezi dacă vei găsi o replică a persoanei tale. Nu vei găsi niciuna. Dumnezeu te-a făcut ca o „croială” unică. El „în mod personal i-a alcătuit și i-a făcut pe fiecare” (Isaia 43:7). În atelierul lui Dumnezeu, nu există cutii cu „copii” ale tale. Tu nu ești una dintre multele cărămizi pe care le așează zidarul, sau unul dintre multele șuruburi din sertarul mecanicului. Tu ești unic! Și dacă tu nu ești tu, noi nu avem de unde să te luăm, așa că lumea va fi lipsită de tine.

Ești cometa Halley a cerului, și avem o singură șansă în viață să te vedem strălucind. Tu oferi societății un dar pe care nimeni altcineva nu-l poate oferi. Dacă nu-l aduci tu, nu va fi adus de nimeni altcineva.”

Max Lucado – Vindecare de o viață banală (Editura Casa Cărții, Oradea, 2009, pagina 47)

Încă de la începutul ei, biserica Agape Christian Church a adoptat ca un fel de declarație de credință, video clipul de  mai sus. El nu este o producție a bisericii noastre, el este utilizat de multe alte biserici. În mai puțin de două minute, clipul prezintă în linii mari principiile fundamentale ale credinței noastre, el adresându-se, în primul rând noului venit, necredinciosului, omului nefamiliar cu viața bisericii noastre.

Acest video clip a fost obiectul unui comentariu virulent și neprincipial din partea unui frate în credință pe blogul personal. M-am decis să includ traducerea acestui clip pentru a scoate în evidență reavoința cu care biserica noastră, și nu numai ea, a fost denigrată. Câteva fraze au fost voit traduse greșit iar altele răstălmăcite pentru a se potrivi liniei de atac. Dar iată textul:

Puneți-vă centurile și țineți-vă bine!

În biserica noastră, noi Îl iubim pe Dumnezeu, să nu faceți erori în această privință.

În biserica noastră credem în dragostea lui Dumnezeu radicală, necondiționată și de neclintit față de noi.

În biserica noastră noi credem că Isus este Dumnezeu, în același timp afirmăm că s-ar putea ca tu să nu crezi că Isus este Dumnezeu, și noi nu-ți cerem să-ți schimbi sistemul credinței tale înainte ca să participi la biserica noastră, ci în mod simplu te invităm să vii cu noi într-o călătorie spre Isus.

Pentru multă vreme biserica a avut ca înaltă prioritate idea de Isus ca bilet de liberă scăpare de iad. În biserica noastră avem ca primă prioritate invitația de a veni la Isus pentru a trăi o viață din belșug.

În biserica noastră credem că orice om are un vis adânc sădit în inima lui, și că Dumnezeu a pus visul acela acolo, nu pentru slava noastră ci pentru gloria Sa.

În biserica noastră nu suntem interesați unde ai fost, ci unde mergi.

În biserica noastră credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, că este real, este viu și este activ.

În biserica noastră noi credem că oamenii care nu merg la nicio biserică nu sunt dușmanii noștri, ei sunt oameni reali care au nevoie de o dragoste desăvârșită pe care numai Dumnezeu le-o poate da. Noi credem că Dumnezeu poate da dragostea Sa tututor oamenilor prin noi.,

În biserica noastră nu vom expune niciodată atitudinea: „eu sunt mai sfânt decât tine”, pentru că suntem cu toții oameni zdrobiți, pe care El ne pune înapoi la loc.

Și în final, și ceea ce este cel mai important, în biserica noastră credem că Isus a trăit cu adevărat, a murit cu adevărat pe cruce, și că a înviat cu adevărat a treia zi din morți. Nu putem și nu vom îndulci sau dilua niciodată acest mesaj. Niciodată.

Azi, ai ales să să stai într-un loc foarte confortabil și sigur, ca să auzi un mesaj potențial periculos.

Nu vreau să discut interpretările rău intențioante, ci am subliniat doar fraza tradusă voi eronat. Textul spune clar că nu suntem interesați unde au fost oamenii înainte de a-L primi pe Isus, ci ne interesează unde merg de acum încolo.

Supun analizei Dvs. dacă acest text este liberal sau nu. Unde greșește el față de textul biblic? În opinia noastră, a celor de la Agape, el este corect teologic și nu conține nicio abatere de la Sfintele Scripturi. Mesajul este periculos pentru viața necredinciosului, el transformând acea viață, și nu este o afirmație din „gura mincinosului” cum implică blogul cu pricina.