paşi spre lumină

 

Se naște-un fiu de Împărat
În propria ta împărăție
Și ca Irod cu sufletul pătat
De iad și trai îmbelșugat
Nici inima-ți nimic nu știe.

Iar magii Soarelui-Răsare
Cu daruri vin să I se-nchine
Ca el cuprins de tulburare
Îți pui aceeași întrebare
– Cine e El și de ce vine?

Îți va lua împărăția
și tronul de fildeș încrustat?
Să-ți aperi de pieire dinastia
Cu spada dezlănțuie-ți furia
Ucide-n fașă noul Împărat.

Uciși de ura ta regească
Mor pruncii neamului în lume
Dar Pruncul Sfânt a început să crească
Și plin de slava Lui cerească
Porni chemând pierdute oi, pe nume.

Spre ieslea inimii sărace
Sub steaua Lui prevestitoare.
Cu corul lor aducător de pace
Te cheamă îngerii la închinare.

Deși acești copii imită doar melodia altora, o fac cu mult talent și umor. Acest video cred că poate suplimenta zâmbetul din această sâmbătă de dinainte de Crăciun. Merry Christmas! Tuturor!

Washington D.C. Scena oficială a Nașterii Domnului – ANULATĂ!

– Da, au închis pentru că n-au găsit trei oameni înțelepți în orașul ăsta!

 

Felicitări tinerilor din Biserica Penticostală Happy Valley din Phoenix, Arizona, pastor Cornel Avram, pentru colindul organizat la Arrowhead Mall! Deși cei de la security au stopat evenimentul, tinerii români au reușit să cânte trei colinde, spre bucuria sutelor de oameni aflați în mall. Vă oferinm aceste memente, pe care le puteți viziona și pe You Tume la adresa: https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=rXDyYj3Evhs

Așa cum vedeți, sfârșitul lumii n-a avut loc. Din păcate vestitorii lui au consultat un calendar greșit. Nu calendarul Maya și nici măcar al nostru, cel de azi, nu pot prevesti acest eveniment. Venirea a doua oară a Domnului Isus este prevăzută în calendarul lui Dumnezeu. Data aceea o știe doar El.

Ziua venirii Sale va fi la împlinirea vremii. Așa cum a fost și prima Sa venire. Apostolul Pavel a spus: ‘Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Galateni 4:4-5).

O lume disperată a uitat să-L aștepte după o tăcere a lui Dumnezeu de peste 400 de ani. Gândindu-ne la persoanele cărora Și-a anunțat venirea în lumea noastră, ne dăm seama cât de puțini Îl mai așteptau. Dar a venit. A venit când s-a împlinit vremea. Când calendarul lui Dumnezeu a prevăzut. La împlinirea vremii, a venit îngerul cu bunavestirea, apoi alți îngeri au vorbit ciobanilor și steaua Lui a comunicat bucuria magilor.

Avem din nou o lume disperată și un Dumnezeu care pare că tace. De multă vreme. Chiar dacă vorbește, sunt tot mai puțini aceia care Îi cunosc vocea sau mai vor să-L audă. Venirea Lui a doua oară este mai mult o curiozitate pentru unii și o spaimă apocalitică pentru alții. Consultăm cărțile științei, calendarele antice, previziunile ocultismului contemporan. După calculele lor fixăm date năstrușnice ale sfârșitului, menite maidegrabă să alunge venirea Sa în banal și ridicol.

Acum că sfârșitul n-a fost să fie azi, ce vom face de mâine încolo? Vom sta mai departe cu capetele plecate în calendarele care ne-au făcut de râs, sau ne apucăm să studiem calendarul divin, Biblia, pregătindu-ne să ne întâlnim cu Dumnezeu nostru? Care vine și nu zăbovește. Vine la împlinirea vremii.

Așa cum a venit și prima dată.

 

Așa, să vedem ce-om avea de făcut azi, că și așa e ultima zi. Cum, care ultima? Cea de pe urmă. Ultima zi din istorie. Vineri, 21 decembrie 2012 e sfârșitul lumii.

Cum nu știți? N-ați citit calendarul Maya? Nici știrile? Nici blogurile? Nici n-ați ascultat perspectivele profetice? Poate că e mai bine așa. Să fie ultima zi și să nu ști. Că așa o să și fie, de fapt. O să fie o zi care va fi ultima din viața noastră. Și habar n-o să avem de chestia asta.

Dar, dacă tot veni vorba de sfârșit, ce ați face totuși să știți precis că vineri e sfârșitul lumii?
În ceea ce mă privește, voi continua să-mi pregătesc predicile pentru duminică, voi împacheta cadourile de Crăciun pentru nepoți, voi răspunde la e-mail-uri, voi posta ceva pe blog și Facebook. Într-un cuvânt, voi face ceea ce fac mereu în fiecare zi. Probabil că în plus aș da câteva telefoane cu care sunt cam în restanță. Unora să le cer iertare, iar altora să le-o ofer pe a mea. În mod sigur m-aș ruga mai mult ca de obicei și aș sta de vorbă cu ai mei mai mult. Cam atât.

Poate că nu strică nimănui să se întrebe ce ar face dacă mâine va fi sfârșitul. În primul rând, că vom avea un sfârșit, e cel mai sigur lucru dintre toate. Vestea proastă este că fiecare vom muri. Absolut sigur. Nimic relativ în această afirmație.  Relativismele sunt rezervate interpretărilor morții. Dar, indiferent dacă acceptăm viața de după moarte sau nu, va trebui să murim.

Unii cred că moartea va veni, dar o va face mult mai târziu. Mai ales în cazul lor. Sunt tineri. Sănătoși. Au încă multe zile de trăit. Pregătirea pentru sfârșit nu e o chestiune prezentă ci ceva de care vor avea grijă în viitor. La anii bătrâneții.

Adevărul este că ar trebui să fim mai înțelepți în chestiunea aceasta. În primul rând pentru că este esențială și apoi pentru că sfârșitul va fi… mâine. „Avem în față pururi ziua cea de azi”, iar mâine vom muri. Mâine înseamnă viitorul…

Când este mâine?

Mâine era Crăciunul. Unul din nepoței era nerăbdător să deschidă cadourile. M-a întrebat dacă putea să le deschidă când ajungeam acasă de la biserică. I-am explicat că o s-o facem mâine. După o pauză de introspecție, Aiden, a întrebat cu toată inocența unui copil de patru ani: „Când este mâine?” Cum să-i explic pe limba lui? I-am spus că prima dată trebuie să mergem la culcare și când ne vom trezi, va fi mâine. A stat puțin, după care ne-a spus: „Mie mi-e somn.” S-a întins pe bancheta din spate a mașinii și s-a făcut liniște pentru câteva minute. O făcea mereu, mai ales când ne întorceam spre casă, după slujba de duminică seara. Era obosit, cum eram și noi de obicei. Deodată liniștea a fost spartă de o veste bună. „M-am trezit. E mâine!”

Nu știu dacă am fi la fel de nerăbdători să fie mâine, când mâine e sfârșitul. Am vrea să nu se mai termine ziua de azi. Să se oprească soarele pe cer ca-n zilele lui Iosua. Să se oprească umbra pe cadranul lui Ahaz. Să nu mai vină seara niciodată…

Mâine va veni ca un musafir nepoftit. Și mâine vom muri…

Ce-ai face să ști că mai este doar ziua de azi și mâine e sfârșitul?

Nu contest sentimentele nimănui, pentru simplul motiv că nu poți intra în inima omului să ști ce simte. Nici lacrima președintelui n-o pot cântări, deși tare mi se pare aranjată special pentru camerele de luat vederi. Poate fotografia nu surprinde exact momentul revărsării ei, poate că a apărut totuși după ce omul și-a șters-o… Nu contează, dacă a vărsat-o sau nu. Oricum a fost una de crocodil.

Nu sunt pentru arme. Nu mi-au plăcut niciodată. N-am în casa mea și vreau să mor fără a fi proprietarul uneia. Sunt decis să mor împușcat de cineva decât să împușc eu pe cineva. N-am și așa ce să apăr. Averea?  Copiii mi-au fost luați de câteva fete de inimă mare să se necăjească ele cu ei. Nepoții? Probail că pentru apărarea lor aș pune mâna pe pușcă. Sau pe tun… că am fost artilerist.

Trăiesc în mijlocul unei națiuni înarmate până în dinți. Încă mă simt în siguranță. Pe strada mea nu trage nimeni. Încă. La școala nepoților e liniște. Deocamdată. Oricum, ar trebui făcut ceva cu armele. Nu știu ce. Nu putem continua așa. Poate că ar trebui să facem ceva și pentru nebunii care circulă liber printre noi. Nu vi se pare ciudat că avem atât de mulți în timp ce numărul psihiatrilor și psihologilor este supranormativ? Ca numărul avocaților. Poate și ceva cu violența de pe ecrane… Cine știe?

Deși bănuiesc lacrima președintelui de sorginte politică, nu izul acesta m-a convins s-o etichetez crocodilică, ci altceva.

Președintele nostru, care varsă lacrimi de durere la crima odioasă, în care 20 de copii de 6 și 7 ani au fost asasinați de un nebun, înarmat și el până în dinți, nu este impresionat de crima organizată, prin care peste un milion și jumătate de copii sunt avortați cu binecuvântarea măriei sale, în fiecare an. Dacă ar avea milă de copiii acestei națiuni, ar face ceva să înceteze acest genocid. Vărsând câte o lacrimă, ici-colea, când este corect politic, nu mă poate convinge că-i pasă de viitorul acestei țări, când el permite exterminarea lui înainte de a se naște.

Scriu aceste lucruri cu câteva zile înainte de Crăciun. Le scriu cu inimă grea, atât pentru cele petrecute în Newtown, cât, mai ales, pentru holocaustul continuu al avorturilor din America și din lume.

La venirea lui Isus în lumea noastră, copiii avortați de matronle imperiului pluteau morți în canalele Romei. Frica de pierderea tronului l-a dus pe Irod să ucidă copiii țării. Lumea nu pare schimbată deloc.

Imaginați-vă o fotografie a lui Irod, după uciderea pruncilor, la înmormântarea câtorva copii uciși de iureșul unei cohorte romane prin orașul aglomerat. Măria sa varsă o lacrimă în memoria copiilor uciși atât de bestial. O lacrimă de crocodil…

Ca lacrima lui Obama!

A intrat în tradiția noastră acum obiceiul, împrumutat de la americanii în mijlocul cărora trăim, masa de Crăciun. Sâmbătă, 15 Decembrie, la hotelul InnPlace (unde am început Biserica Agape), am avut masa de Crăciun cu familiile bisericii noastre. Ne-am bucurat de un răspus deosebit. Au participat cca. 17o de persoane.

După servirea mesei au urmat o serie de surprize ale serii. Una din ele a fost colindul corului Bisericii Agape, dirijat de Mircea Tipei. Apoi, o serie de frați au luat cuvântul povestind unul din Crăciunurile meorabile din viața lor. Vor rămâne de neutat povestirile fraților: Gigi Botea, Radu Oprea, Viorel Bilauca, Sandu Simon, Constantin Nica, Marius Comariță.

O surpriză deosebit de plăcută ne-a făcut-o familia Iancu, Daniel și Diana, care au venit la masa de Crăciun în costume populare din Bihor, pe care le-au moștenit de la bunicii lor, costune de aproape 100 de ani vechime.

Pozele cu familia Iancu au devenit mai de preferat decât cu pomul de Crăciun, pe care gazdele noastre l-au împodobit pentru acest eveniment. Dincolo de pitorescul costumelor ne-am amuzat copios de „neajunsurile” acestor haine, mai ales cele bărbătești. Daniel n-a putut conduce mașina cu opincile, ele fiind create pentru altfel de vehicole, unde mai pui că n-aveau buzunare pentru telefonul mobil.

În holul sălii de mese am fost îmtâmpinați cu aperitive și un loc special amenajat pentru a face fotografii cu familia.

Doresc să mulțumesc familiei Ligia și Alin Simon pentru aranjamentele cu hotelul și logistica acestui eveniment. Mulțumiri tuturor surorilor care a adus prăjiuri românești într-o adevărată expoziție. Mulțumiri surorilor Gabriela Nica și Rodica Lascău pentru aranjamentele florale ale evenimentului. Apoi, mulțumesc Domnului pentru bucuria de a fi împreună și a sărbători venirea în lumea noastră a Prințului Păcii, Domnul nostru Isus Christos!

Suntem cutremurați de crima îngrozitoare care s-a petrecut azi dimineață în Newtown la școala Sandy Hook din statul Connecticut. Înspăimântați că 20 de copii din clasele primare și grădiniță au fost împușcați într-un loc în care trebuiau să învețe cum să trăim în pace unii cu alții în această lume. Un tânăr de 20 de ani, înarmat până în dinți, a ucis cu sânge rece 20 de copii și 8 adulți.

De ce s-a petrecut un astfel de lucru? Are cineva o explicație logică acestui act lipsit de logică? Nu cred. În ajun de Crăciun, masacrul pare mult mai monstruos.

Primesc mesajele ultimelor știri pe ecranul telefonului. Cum n-aveam ochelarii pe nas… am citit numele criminalului aproximativ, așa cum văd fără ei. Mi s-a părut că-l cheamă Adrian Lazea. Am fugit la televizor să mă conving că nu e un român de-al nostru. Am aflat că-l chemă Adam Lanza și că nu e român. Dacă este o mângâiere în asta…? Iat-o. Nu e român, dar este unul dintre noi… o ființă umană. O altă natură umană expusă răului și care a cedat demonilor.

Doamne, ce demoni mai suntem când lipsești din viața noastră!