Vă invit să vizionați acest video clip cu Vasile Micula. aceți click pe imagine.
Eu nu sunt de pe pământ… Zâmbetul de sâmbătă
Markus, la doi ani, transformă mătura în chitară și ne convinge că el nu e de pe pământ. E un îngeraș din ceruri venit printre noi să aducă bucurie părinților: Și nu numai lor.
Zbor spre casă
Cu zece kilometri
mai aproape de cer
și la un pas
de veșnicie.
Privesc pe geam
în noaptea cea pustie
și doar pe Tine Doamne
Te mai am.
Între oglinzile albastre
plutesc spre casă.
Care oare?
Care din ele-i mai frumoasă?
Pe unde
curge miere din viori.
E doar un zumzet
și fiori.
și unde oare Doamne
voi ancora în zori?
Mă duc?
Sau poate vin?
Sau poate este un popas
pe cer senin?
Și cine sunt?
Din cer?
De pe pământ?
Privesc pe geam
Și-ascult fiorul sfânt
și doar pe Tine Doamne
Te mai am.
E prea puțin o zi de mulțumire
Ce ar fi, ca începând de la acest Thankgiving, să continuăm cu un an întreg de recunoștință? Ca să nu uităm binefacerile Domnului, ar trebui ca zilnic să mulțumim pentru ele. Să începem cu aerul pe care-l respirăm, apa pe care o bem, pâinea de pe masă, răsăritul soarelui din zori… și apoi toate binefacerile Lui. Să nu uităm niciuna din ele avem nevoie de toate zilele anului.
Agape vă urează: Happy Thanksgiving!
Ostaticii ingratitudinii
Ingratitudinea, sămânța dezintegrării care a corupt inima lumii vechi dincolo de punctul remedierii divine. Ingratitudinea care l-a umlut pe om de pofte nenaturale și perversiuni. Îngratitudinea care nu ne mai permite nici măcar o singură respirație proaspătă de puritate în această lume poluată.
„…fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit…” (Romani 1:21).
Ce oare a putut orbi cu atâta mândrie ochii unui tânăr din timpuri străvechi, detronându-l din scaunul autorității și demnității sale, ducându-l din bogăție la sclavie și din confortul casei părintești în cocina murdată a porcilor? Ce l-a fermecat oare din sunetul plăcut și duce al vocilor părintești la vorba aspră și rea a înstrăinării? Ce l-a adus în compania guițatului porcilor și în părtășia vântului hoinar? Ce oare i-a rupt haina țesută cu dragostea unei mame? Ce i-a ruinat oare din picioarele sale sandalele libertății? Ce i-a smuls din deget simbolul iubirii, arucându-l între zdremțe și mizerie?
Ce altceva decât ingratitudinea? Cunoscându-și tatăl, nu l-a proslăvit și nici nu i-a mulțumit.
Primul pas spre dezastru al unei civilizații, ca și primul pas spre dezastru al unei persoane, este ingratitudinea.
Ne-a luat ingratitudinea ostateci.
Eliberarea începe cu primul mulțumesc!
Ziua mulțumirii în America
În aceste zile de grea criză economică, dorim să aducem mulțumiri puterii de sus care ne susține… China!
Nevoi și dorințe
Arsenius a trăit în secolul al cincilea și s-a consacrat unei vieți de sfințenie. A părăsit confortul Egiptului și a ales să trăiască în simplitate locuind în deșert. Se spune că atunci când vizita orașele Egiptului, petrecea ore în șir în bazaruri. Când cineva îl întreba de ce vizita piețele, Arsenius spunea:
– Mă duc să mi se bucure inima de mulțimea de lucruri de care n-am nevoie.
În anul 1976 existau în jur de 9000 de articole în cel mai asortat magazin. Azi avem peste 30.000 de articole în același magazin. Câte din acestea răspund nevoilor noastre și câte se adresează mofturilor și vanității noastre?
Nemulțumirea îi face pe bogați, săraci. Mulțumirea îi face pe săraci, oameni bogați.
Putem face o listă pentru lucrurile pentru care Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu? Mă tem că Domnul ar fi ofensat să punem obiectele dorințelor alături de cele ale nevoilor noastre.
De regulă, idolii se nasc din obiectele poftelor noastre și rar din cele ale nevoilor noastre.
Thanksgiving – Zâmbetul de sâmbătă
„Doresc să mulțumesc pentru recolta bogată pentru care această familie a muncit din greu pe tot parcursul anului. Acum, vă rog să mă scuzați, mă duc s-o redistribui!”
În vizită la țară – Din jurnalu’ lui Ion Pocăitu
Au început ploile. În săptămâna asta a plouat opt zile din șapte. Zi și noapte. Nu-i rău pentru holdele care tare au suferit vara asta de sete. Dar nu și pentru reumatismele mele. Îmi scârție un genunchi ca o ușă de grajd neunsă. Ce să mai zic de urcat scările… De când cu reuma asta am o nouă cauză de rugăciune. Mă rog pentru lift să nu se strice. Că asta mi-ar mai trebui acum! Mă mut la fratele Gheorghe la parter. Așa am glumit cu el ieri când mergeam la tramvai. Nu s-a lăsat mai prejos și mi-a zis că de aceea noi, penticostalii ne luăm apartamente la etajele de sus ca să fim mai aproape de Domnul. Bun de glume fratele Gheorghe!
Azi am discutat despre călătoriile noastre la rudele de la țară din vara asta. M-a întrebat cum a fost la bisericile pe care le-am vizitat. El era tare dezamăgit și necăjit în același timp. S-a dus cu copiii la el în sat și au vrut să cânte o cântare. Credea omul că frații se vor bucura să le audă pe fetele lui cântând. Ți-ai găsit! Nu le-au dat voie să între cu chitara în biserică. La ei numai harmoniul lor era pocăit. Fetele nu se pricepeau la hardughia lor veche de pe vremea lui Franț Iosif, așa că au renunțat să cânte. Era necăjit pentru lipsa de maniere a fraților baptiști pe care-i vizitase.
Nu știam dacă ar fi bine să-i spun sau nu pățăniile noastre. Dar oricum, el nu pică de la credință și nici nu cred că va trece vreodată la noi la penticostali, așa că m-am apucat să-i povestesc încercările noastre.
Eu și cu Veta le-am pregătit bine (am zis noi) pe fete înainte de a intra în biserică. Fustele erau lungi, bluzele cu mânecă lungă, cordeluța pe cap. Totul părea în ordine… pănă am intrat în holul bisericii. Am fost întâmpinați de vreo trei frați care s-au uitat lung la noi și destul de urât la fete. Când le-au văzut că au o chitară cu ele, mi-au zis că nu trebuie să fie cu supărare, dar în biserica lor nu e voie să cânte femei care nu au batic pe cap. Am încercat să le spun că aveau totuși cordeluță pusă special pentru ei, dar mi-au spus categoric că ei nu pot fi păcăliți de șmecherii din astea de la oraș. Cordeluța nu e batic și gata. Orice încercare din partea mea ca să le explic că nici apostolul Pavel nu avea reguli pentru fetele fecioare ci numai pentru femeile măritate, nu a dus nicăieri. Mi-au spus că nu e nicio diferență între femeia măritată și cea fecioară. Socot că în ziua nunții lor nu au avut aceeași teologie…
Acum aveam o problemă. Cum să le spun la fete? Le-am zis că se pare că programul e tare încărcat și că ar fi bine să punem chitara înapoi în portbagaj. Cele mici s-au bucurat, că și așa nu prea voiau ele să cânte cu sora lor mai mare.
Necazurile cele mari de acum încolo se anunțau. Nici nu mi-am închipuit vreodată că Neluțu va deveni principala pricină de poticnire pentru cineva. Nici nu intrasem în biserică, că am fost luat la parte de fratele responsabil al bisericii, care mi-a atras atenția foarte derajat de cămașa peste pantaloni a lui Neluțu și de părul lui dat peste cap și care stătea un pic cam rebel, după ce s-a dat jos din mașină. Ce să spun, că nici nu mi-a trecut prin cap că se va lua cineva de Neluțu. Nu avea de gând să predice, să recite sau să facă ceva în biserica lor. Nu contează a zis omul. Ei se luptau din răsputeri cu tineretul lor (cred că mai au vreo șapte sau opt) să nu se ia după moda lumii, iar acum vine un pastor cu băiatul lui care dă exemplu rău. Mi-a arătat apoi că băiatul meu avea și blugi.
Nu mai știam ce să fac. I-am explicat în zadar, că noi nu ne mutăm la ei la biserică, ci veneam doar să ne vedem rudele și nu era nevoie să avem nicio activitate în biserica lor. Ba i-am sugerat și ideea să plecăm fără să intrăm în biserica lor, ca să nu dăm exemple negative și să nu le tulburăm liniștea. Nici n-a vrut să audă. Ce o să zică frații din biserică și cum o să explice el prezbiterului din comuna vecină (care este pastorul lor), că nu ne-au primit bine?
Ca să împăcăm și capra și varza, am decis ca Veta să stea cu fetele pe ultima bancă la surori, ca să nu atragă atenția, iar Neluțu să-și bage cămașa în nădragi și să se pieptene un pic mai îngrijit, iar în biserică să stea pe ultima bancă.
„Trebuie să facem ceva frate pastor, că intră lumea în biserică! Vă dați sema, au venit la noi niște cântăreți și voiau să cânte cu negative! Doamne, unde va ajunge lumea asta?”
L-am întrebat că i-ar fi lăsat să cânte cu pozitive. A zis că așa, cu pozitive, ar mai merge, dar cu negative în niciun caz.
Cred că vă dați seama cu câtă râvnă am predicat eu în biserica aceea! Mă temeam să nu vorbesc din prisosul inimii și să-i mustru în Numele Domnului pe acești farisei care și-au alungat propri copii din biserică prin îngustimea și răutatea lor.
I-am povestit fratelui Gheorghe pățăniile noastre și mi-a zis că noi suntem tare pocăiți, de am rezistat acestor fanatisme. El ar fi plecat imediat dintr-o astfel de biserică. Am fost amândoi de acord că nu e nicăieri ca acasă și că pe viitor ar trebui să ne vizităm rudele în alte zile decât duminica și să nu mai tulburăm prin prezența noastră liniștea și pacea altora. Fără noi, „fireștii și modernii” de la oraș, aceste biserici au o pace și liniște de cimitir pe care nu le-o va tulbură-o nici trâmbița învierii.
paşi spre lumină 