Pe drept cuvânt, o fotografie face cât o mie de cuvinte.
Băiatul din imagine (care tare seamănă a fi român), poartă o pancartă cu răstălmăcirea contemporan-americană a lozincii, atât de îndrăgite altă dată de comuniștii români: „Religia, opium pentru popor!” Micul protestatar a găsit o furmulare nouă, mult mai grăitoare pentru politica americană de azi: „Marxismul – opium pentru măgari!” – referință clarificată de imaginea simbolului partidului democrat de la subsolul pancartei. În același timp, sarcasmul imaginii este întregit de referința (nu chiar subtilă) la partea dorsală a urecheatului.
Anul 2012 este anul alegerilor, când vom asista din nou la lupta pe viață și pe moarte (politică, bineînțeles) dintre măgari (nici catâri nu sună chiar rău) și elefanți.

Grupul cel mai special de colindători de anul acesta, care a bătut la ușa Bisericii Agape din Peoria, Arizona, a fost un grup al surorilor. Nu doar că au cântat absolut magnific, dar au fost de excepție și prin faptul că tot ele au adus și bunătățile cu care ne-am desfătat în Noaptea de Ajun.
Biserica noastră, pe care o considerăm cadoul divin de Ziua Nașterii Domnului, a sărbătorit Căciunul în noul ei locaș de închinare. Au participat 170 de adulți și 50 de copii. Dacă luați în considerare că această biserică a luat ființă doar cu trei luni și jumătate în urmă, vă puteți bucura împreună cu noi de încă un miracol divin.

Am trecut hotarul convențional dintre „anul vechi” și „anul nou”. S-au rostit urări și s-au făcut noi rezoluții. Ne-am îmbrățișat și ne-au dorit numai bine în anul în care am intrat.

Unii am trecut pragul dintre ani ca pe o frontieră, lăsând în urmă trecutul de care voiam să scăpăm și îmbrățișând noua țară a viselor noastre. Oare cât de nou poate fi anul cel nou în care am emigrat cu voie să fără voie?

Cel mai des descoperim că dincolo de fîșia aceea invizibilă și tare îngustă dintre cei doi ani, suntem tot noi cei vechi. S-a schimbat calendarul și numărătoarea anilor, dar am rămas cu aceeași povoară. Poți scăpă de anul trecut dar nu poți scăpa de tine însuți cu care ai trecut granița timpului.

Cu singuranță și anul acesta va avea evenimentele lui. Nu toate fericite, în ciuda tuturor dorințelor și urărilor prietenilor. De unele nu vom mai vrea să ne aducem aminte, așa cum am vrea să uităm pe acelea de anul trecut care ne-au zduncinat din toate încheieturile. Dar dacă nu este așa de important ceea ce ni se întâmplă, pe cât este de importantă atitudinea noastră la ceea ce ni se întâmplă, atunci cu ce noutăți ne mai poate șoca anul cel nou? Cu mai multe calamități naturale decât cele trecute? Cu un și mai mare tsunami economic? Cu mai multe primăveri arabe (sau de altă culoare)? Cu noi nume pe tronuri sau la tribune? Probabil că vor fi și altele pentru care n-avem nici cunoștință și nici imaginație. Viitorul este ca o țară nouă în care ai emigrat. Pe când începi să te simți familiar și acasă ești silit să treci o nouă graniță. Suntem pururi emigranți prin timp. Străbatem ani mereu noi pe când noi suntem tot mai vechi și mai obosiți de călătorie. Poate puțin și mai înțelepți înțelegând că în ciuda înoirii anilor problema noastră este nevoia noastră acerbă de o reînoire personală.

Percepem timpul subiectiv, cum subiectiv interpretăm toate lucrurile. Anul va fi atât de nou câtă înnoire putem face în noi înșine.

Îmi place ideea din spatele unui obicei (italian mi se pare) de a arunca afară în noaptea dintre ani, lucrurile vechi de care vrea omul să scape. Probabil că obiceiul s-a născut din nevoia noastră de înnoire personală, de primenire a ambientului în care trăim.

Cât de nou este anul în care am intrat? Cât de noi putem să fim.

 

Vasile Voiculescu

Sonetul CLXXXIII

Mereu cerșim vieții ani mulți, așa-n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Și încă nu-nțelegem că fără de iubire
Se vestejește Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul subred să-și tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheață și-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine și m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci;
Oricând și ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.

Un nemuritor îndemn pentru toți muritorii. Versuri de Traian Dorz.
Pentru vizionare, faceți click pe imagine.

Filmul nu este nou. Probabil că mulți l-ați văzut deja. Întrebarea rămâne mereu nouă: Cât valorează credința noastră? Până unde suntem gata să-L urmăm pe Isus?

Faceți click pe imagine.

„Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Christos, Domnul!”                                                                       (Luca 2:10-11).

Sărbătorile au darul să ne concentreze atenția asupra unor evenimente ale trecutului și să ne ajute să le vedem din nou în imaginația noastră, asimilând din retrăirea lor noi detalii și semnificații. Știm în tot timpul anului că Domnul Isus Christos S-a născut într-o iesle în Betleemul din Iudea. Când se apropie decembrie însă, imaginile stocate în subconștientul nostru se trezesc la viață. Suntem ajutați de decorurile de Crăciun ale orașului și magazinelor, de colindele care parcă plutesc prin aerul rece, de acel „spirit al Crăciunului” de care vorbește lumea de azi.

Pregătirile de sărbătoare, care iau cu asalt întreaga gospodărie (și mai ales bucătăria), cadourile și calculele economice declanșate de acestea, curățenia casei (pentru ca să aibă ce murdări colindătorii)… și multe altele asemenea, au darul să estompeze din imaginile nașterii minunate din Betleem. Adăugați vă rog presiunea reclamelor și ispitele afacerilor incredibile din „vinerea cea neagră”, sau „lunea cibernetică” și veți avea panorama mai completă a lucrurilor care ne fură bucuria nașterii Domnului.

Pentru familia noastră Crăciunul din anul acesta este diferit de celelalte de până acum. Intrăm în marea sărbătoare, ca sfânta familie, cu o inimă rănită de respingerea celor care nu mai aveau loc și pentru noi; dar și cu bucuria în suflet pentru adevărații prieteni care nu ne-au părăsit ci au fost gata să ne deschidă ușa atunci când aveam nevoie de adăpost. Poate că din pricina acestei experiențe înțelegem mult mai bine amalgamul sentimental din sufletele lui Iosif și Maria.

Dorim tuturora un Crăciun fericit împreună cu toți cei dragi și apropiați!

 

În decembrie 1903, frații Wright au reușit, după nenumărate eșecuri, să se desprindă de la sol cu mașina lor zburătoare. Entuziasmați, au trimis o telegramă sorei lor Katherine: „Am zburat 120 de picioare (aproximativ 40 de metri). Vom fi acasă de Crăciun”.

Katherine a alergat imediat la ziarul local ca să difuzeze știrea. Editorul a privit telegrama și a exclamat: „Drăguț! Băieții o să fie acasă de Crăciun!” A trecut cu vederea marea veste – băieții au zburat cu mașina construită de ei, deschizând o nouă eră în istoria umanități.

Meditând la această întâmplare mi-am dat seama de ușurința cu care ne scapă esențialul, mai ales acum de sărbători. Ne bucurăm să fim acasă de Crăciun, să sărbătorim cu cei dragi și uităm de Fiul care ni s-a dat – Isus Christos, Mântuitorul lumii. Culegem din milioanele de  informații care bat la ușa minții doar pe cele care ne convin sau ne plac – uitând de cea mai bună veste auzită vreodată: S-a născut Isus Christos Fiul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, cred că redactorul acelui ziar a gândit corect. Mai importante ca realizările sunt relațiile noastre. A fi cu ai tăi de Crăciun era mai important decât să te ridici de la pământ și să zbori 40 de metri prin aer. Realizările noastre vor păli în fața realizărilor altora. Alții vor zbura mai mulți metri decât noi. Relațiile cu cei dragi dau valoare vieții și rost trăirii ei. Poți fi cel mai mare aviator din lume dar dacă nu te înțelegi cu soția ești un eșec. Poți conduce o țară mare și bogată, dar dacă nu te iubesc copiii tăi, ești un om ratat.

Dacă poți lăsa realizările și succesul și să te întorci printre ai tăi de Crăciun și împreună cu ei să preamărești prin colindele tale pe Cel ce S-a născut în Betleem, ești pe drumul cel bun. Calea spre veșnicie.