paşi spre lumină

N-am mai scris cam de multişor în jurnalul ăsta.  Mi-am dat seama ca a scrie nu e nevoie numai de timp ci şi de un fel de predispoziţie sufletească. De o vreme, nu prea le-am avut pe nici una. Cu timpul o fost cum o fost, că mai puteam rupe un pic din nopţile pe care şi aşa nu le prea dorm întregi. Când mă întreabă Veta dimineaţa, cum am dormit, îi spun: „De mai multe ori!” Că aşa dorm acuma de o vreme. Doamne ce mai e şi cu apartamentele astea de la bloc! N-ai unde să te refugiezi, mai ales când ai şi o droaie de prunci, care dorm pe unde apucă şi ei săracii… Ziceam că timp mi-aş fi făcut eu într-o noapte din aceea de dormit în reprize (şi nu orice reprize, unele sunt de la box), dar cu predispoziţia am stat mai rău. Şi de asta ori are grijă ori Veta, ori copiii, ori fraţii de la biserică.

Ieri dimineaţă coboram cam ursuz scările (că iar nu mergea liftu’) şi îmi plângeam aşa de milă pe dinăuntru. Afară ploua. Vreme mohorâtă. Noaptea dormisem în câteva reprize de lupte greco romane. Veta a fost şi ea nervoasă pe copiii care întrebau toţi deodată unde le sunt blugii, adidaşii, ciorapii… Biata Veta! N-am mai avut curaj să întreb şi eu de cafea. Mi-am făcut-o singur. Am pus o lingură de cafea peste zaţul rămas de ieri (că trebuie făcute economii!) şi mi-am fiert-o în ibricul care e mereu pe aragaz. M-am scăpat şi am întrebat-o pe Veta dacă n-a văzut unde e borcanul cu zahăr. Atâta i-a trebuit! Ce să mai spun? Nu mă plâng, că îmi zise unul de la intreprindere că a lui nici n-are nevoie s-o provoci cu vre-o vorbă. Porneşte singură. Automat.

Vroiam să zic, că aşa mahmur de parcă nu eram pastor penticostal, coborâi scările şi mă întâlnii cu fratele Gheorghe, pastorul de la fraţii baptişti, chiar în holul blocului. Mergea şi el spre tramvai. Arăta şi el ca după o noapte dormită la miliţie. Că atâta îţi mai trebuie, să dormi la miliţie şi să mânânci la farmacie. Palton de scânduri te aşteaptă. Ne uitarăm unul la altul şi am întrebat deodată: „Care e necazul frate Gheorghe?” (El zise, Ioane). Şi începu el să zică din năduful care-l avea în el, ca dintr-o oală sub presiune. Găsise bietul om unul care să-l asculte.

„Apoi, ce să-ţi spun frate Ioane, sunt tare amărât!” spuse el., şi începu… L-au chemat pe bietul om la Comunitate.  Au şi ei alegeri acum. (Oare câte nenorociri le va pune Domnul în faţă şi lor? Că noi avurăm de ales din trei). Se spune că toţi pastorii din Comunitate au fost chemaţi să fie chestionaţi cu privire la alegeri. Printre altele i-au întrebat unele lucruri care-i produceau necaz mare fratelui Gheorghe. Îl şi văd stând acolo între ceilalţi păstori speriaţi, aşa smerit şi cuminte cu este el, alba ca varul când l-au întrebat dacă vorbeşte în alte limbi. Bietul om! Acuma, dacă l-ar fi întrebat vreun penticostal de-al nostru, ar fi fost cu totul o altă treabă, dar acum şefii lui de la Comunitate voiau să intre în sufletul omului şi să afle acest secret. Se temeau să nu candideze vreunul care vorbeşte în limbi la vreo funcţie? Mai mult ca sigur.
Eram tare curios să ştiu ce a răspuns fratele Gheorghe. „Nu vorbesc în alte limbi, şi îmi pare rău” a spus fratele Gheorghe. I-a mustrat apoi că pun astfel de întrebări. Mi-a spus apoi că alţii au recunoscut că vorbesc în alte limbi, ba unul chiar a spus că momentele acelea sunt cele mai preţioase din viaţa sa de părtăşie cu Domnul.

Am plecat apoi cu tramvaiul care mergea în direcţia opusă, şi înghesiuit aşa într-un colţ, m-am tot cugetat până la ultima staţie unde cobor, la toată treaba asta.  Ciudate lucruri se petrec! Dacă un pastor este plin de Duhul Sfânt că vorbeşte în limbi, eu cred că este calificat să slujească bisericii. Aşa spune Scriptura. Or fi având oamenii aceia o altă Scriptură decât a noastră? Nu cred. Au o altă înterpretare a ei. Asta e sigur.
Acuma, ştiu că este corect să ne uităm nu daruri ci la roadele cuiva, atunci când stabilim dacă este de la Domnul sau nu. Dacă este un mesager bun sau rău. Dar când îi alegem ca să slujească, ar trebui să ne uităm la roada Duhului dar şi la darurile Duhului Sfânt. Omul va trebui să lucreze pentru Împărăţie cu darurile încredinţate lui. Poate oi fi eu greşit, dar aşa mi se pare mie că spune la Sfânta Carte.
Ciudăţenia necazului care a dat peste bietul frate Gheorghe (şi nu numai peste el), vine de la faptul că nişte oameni care nu cred în darurile Duhului Sfânt şi care se laudă cu roada Duhului şi o apreciază tare mult, dau dovadă prin comportamentul lor că tocmai această roadă le lipseşte, prin modul în care îşi tratează colegii de lucru. Totul mi se pare aiurea. Aiurea în tramvai…

Când am ajuns la lucru, şeful s-a uitat cam chiorâş la mine. Nici nu am pretenţii. Oricum nu are nici daruri şi nici roade duhovniceşti. E ortodox şi nu prea le are cu biserica. Ortodox ateu, cum spunea cineva. Cine ştie ce o fi în capul lui cu privire la mine? Precis nimic bun şi onorabil. Dar parcă şefii fratelui Gheorghe, care l-au interogat despre vorbirea în limbi, au păreri mai strălucite despre noi penticostalii? Abia acum mi s-a deschis mintea să înţeleg pe cine invitam noi la evanghelizări. Doamne iartă-ne! Şi mai ales, dă-ne minte şi înţelepciune! Amin!

Pentru vizionarea video clip-ului faceţi click pe imagine.

Fiinţă  ciudată. Acoperit de ţepii săi devine invulnerabil. În pericol se ghemuieşte zbârlindu-şi miile de săgeţi spre duşmanul întâlnit în cale. Pentru el toţi sunt duşmani. Nu poţi avea nici o relaţie mai intimă cu el. Nu te poţi apropia fără să fii înţepat. Trebuie cu un asemenea om să păstrezi distanţa legală. Nu-ţi va permite nici o apropiere. Nu vede în tine decât un duşman. Îşi zbârleşte ţepii autoprotejându-se. Este suspicios la orice vorbă. Orice frază poate fi interpretată ostil. Orice gest de prietenie poate fi considerat periculos. Nu poţi avea decât parte de împusăturile lui. Vrei să-l ajuţi? Te înţeapă. Vrei să-i fii prieten? Vor fi ţepii lui mereu între tine şi el. Inabordabil, neprietenos, suspicios şi arţăgos, nu oferă nici o şansă unei relaţii durabile.

Am cunoscut pe cineva care se plângea a doua zi după o beţie zdravănă, că se simţea ca şi cum a înghiţit un arici. Se apuca apoi de băut alte tării „ca să se mai înmoaie ţepii”.
Nu e de mirare că ariciul este aşa de greu de înghiţit. De obicei acest soi de oameni îţi stau în gât.

Nu poţi fi preot al Celui Prea Înalt cu un caracter ca al ariciului. Omul lui Dumnezeu trebuie să fie prietenos. Vulnerabil de prietenos. Dragostea te face absolut vulnerabil. Nu poţi fi ţepos şi să iubeşti în acelaşi timp.

Unul din cele mai mici animale, dar cu limbă ucigătoare. Este uşor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasă prin otrava limbii sale. Loveşte fulgerător cu exactitate şi cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic şi vulnerabil. Îşi lasă coada ruptă şi fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide.

Un asemenea caracter a cărui putere stă în limbă, este de temut. Ucide cu vorba. În momentul când eşti cel mai vulnerabil, când nu te aştepţi. Exact veninul potrivit al urii şi batjocorei, al înjosirii şi calomniei. Te aşteaptă în umbra unei frunze de aparentă nevinovăţie, pentru a-ţi arunca veninul vorbei. Lucrători cu gura, oameni ai veninului şi urii, semănători de discordii şi certuri între fraţi, purtători de bârfe şi calomnii, şopârlele de azi ucid suflete. La adăpostul micimii şi agilităţii lor de a se strecura prin viaţă neobservaţi, răspândesc zvonuri şi otrava lor paralizează sufletele victimelor pe care şi le aleg dintre cei neatenţi.

Nu se cade omului lui Dumnezeu să se hrănească cu obiceiurile şopârlei. El este chemat să dea viaţă prin cuvintele sale şi nu să ucidă cu vorba

Nu se pot spune multe lucruri despre şoarece. De fapt nici nu ai despre cine. Poate că trăieşte şi el în întuneric, în găurile pe care şi le roade în pereţii casei şi în duşumele. Este mai mult un deranj decât un pericol. Fricos din cale afară se ascunde la repezeală la cel mai mic zgomot. Singurul dar pe care se pare că-l are este acela că sperie femeile fricoase. Operează în dosul scenei. Pe ascuns. Are obiceiul să-şi înfigă dinţii în brânza altuia.

Aţi întâlnit oameni cu asemenea caracter? Fiinţe fricoase ce sperie pe cei mai slabi decât ei. Oameni ce deranjează prin mica ciupeală, prin amestecul subtil în treburile altora. Casa Domnului are găurile săpate de ei, în care sunt gata să se refugieze imediat ce simt un potenţial pericol. Acţionează când nu-i vede nimeni. Se ascund în dosul unui bileţel anonim. Muşcă lacom pe ascuns din reputaţia cuiva. Lasă în urmă mirosul caracteristic de rozător şi urmele dinţilor în brânza comună. Doar doamnele bătrâne se mai urcă pe scaune ţipând isteric la trecerea lor. Nu sunt periculoşi, dar îţi strică liniştea unei după-amieze prin goana lor inoportună prin colţul odăii, ca un gând necunoscut şi vulgar, ca o amintire neplăcută din tinereţe.
Nu vă hrăniţi cu şoareci. Chemaţi pisica!

Animal ciudat, iubitor al întunericului, din pricina cărui fapt, ochii nu-i sunt dezvoltaţi. Sapă tunele lungi pe sub pământ, producând pagube agricultorilor. Nu este iubită de nimeni.

Omul lui Dumnezeu este un iubitor al luminii. Vine la lumină cu curaj să i se vădească faptele. Nu are de ce să se ruşineze. Dumnezeu detestă caracterele ascunse, râmătorii din întuneric, sufletele ce fac pagube altora prin săpăturile lor. Vai de preotul, de omul ce se hrăneşte cu asemeni obiceiuri. Suflete ascunse, fii ai întunericului, care n-au ochi să vadă şi n-au urechi de auzit, de prezenţa cărora eşti conştient mai mult după efectele săpăturilor lor, decât de arătarea lor la faţă. Muşuroaiele lor murdare apar unde nu te aştepţi, şi când nu le doreşti. Fapte murdare ale firii pământeşti, produse ale nopţii şi ale singurătăţii, distrug recolta ogoarelor divine. Pământul reavăn al ogorului, săpat, semănat cu lacrimi şi udat de roua cerului, se bulbucă uneori grotesc şi păgubitor de activitatea acestor fiinţe vândute întunericului.

Animalul şi-a împrumutat numele trădătorilor unor cauze drepte sau nedrepte, indivizilor folosiţi pentru deconspirarea unor fărădelegi dar şi pentru anihilarea unor cauze nobile. Cârtiţa tace şi sapă.

Pe faţa curată a imaşului spiritual, unde mieii şi oile trebuie să pască, se ivesc în zori, ca un vărsat pecinginos, muşuroaiele cârtiţelor de dedesupt. E o mare necurăţie să te hrăneşti cu aceste scârboase obiceiuri pâmânteşti.

De cele mai multe ori, când mă vizitează vreun păstor din România, îl duc la un restaurant din vecinătatea bisericii noastre. Restaurantul serveşte cu precădere meniuri din peşte gătite după specificul bucătăriei franţuzeşti din New Orleans. De la decoraţia restaurantului, la ambianţa muzicală, toate vorbesc despre Louisiana. Îi duc acolo pentru că mâncarea este „apostolică” (peşte) şi apoi pentru că acolo îi pot servi ca aperitiv, coadă de aligator. Primesc şi azi mesaje de la unii din ei care nu uită „coada de crocodil”. Un fost coleg de liceu, care locuieşte în Arad, mi-a scris că povestind colegilor de muncă de meniul consumat la „Papadeaux” n-a fost crezut de ei.

Nu toţi se dau în vânt să guste coada aligatorului. Unii încearcă din curiozitate şi sunt uimiţi cât de gustoasă poate fi carnea acestui animal atât de detestat. Oricum, e mai bine să-l consumăm noi pe dânsul, decât invers.

Preotul, intermediarul dintre Dumnezeu şi om, fiinţa cu un destin atât de deosebit, trebuia să stea faţă în faţă cu eternitatea prezentându-i problemele efemerului, ca apoi să aducă rezoluţia divină fiinţei încărcate de păcat. Multe se cereau acestui om cu averi în lumea cealaltă, legat mai mult de dincolo decât de aici şi acum. Dintre toate, însă, i se cerea mai mult ca orice, sfinţenie. Punere de-o parte doar pentru Dumnezeu, separare de toate cele lumeşti şi alipire de etern.

Cartea Leviticului este cartea preoţilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementându-le viaţa şi conduita. Ea vorbeşte de sfinţirea şi sfinţenia lor, de la îmbrăcăminte şi datoriile sacerdotale până la ceea ce aveau sau nu aveau voie să mănânce. Viaţa nici unei alte fiinţe umane n-a fost atât de detailat reglementată de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilităţilor sale, din pricina vecinătăţii sale cu veşnicia.

Intrat în Locul Sfânt, sau ca mare preot în Sfânta Sfintelor, devenea reprezentantul umanităţii şi cel al lui Dumnezeu în acelaşi timp. Numai sfinţenia putea purta povara acestei însărcinări. Numai curăţia sa interioară, de la gândul plămădit în minte la bucatele de la masa prânzului, putea oferi scutul împotriva unui Dumnezeu mânios pe orice mizerie umană. Băi rituale, haine unse cu untdelemn, jertfe şi arderi de tot, un regim alimentar strict. Sfinţenie Domnului. “Să fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” (Lev. 11:45).

Mi-a atras atenţia recent, stricta  interdicţie divină dată preotului de a nu consuma anumite animale, care trebuiau considerate ‘necurate’. Consumarea lor, şi chiar atingerea lor de către sacerdot ducea la starea de ‘necurat’ înaintea lui Iahve. Numai spălăturile rituale repetate şi jertfe pentru vinovăţia necurăţiei, şi apoi timpul, puteau spăla această stare de conflict cu sfinţenia Creatorului.

Cu toate că va părea ciudat unora, m-am gândit că ne-ar fi de folos să vedem ce fel de animale erau interzise meniului preoţesc, mai ales că prin preoţia tuturor credincioşilor, cădem sub incidenţa aceloraşi pretenţii divine de sfinţire. În Noul Testament avem reglementarea apostolului Pavel care ne îndeamnă să consumăm totul cu mulţumiri, şi că totul poate fi sfinţit prin rugăciunea celui ce mănâncă. De aceea cred nimerit să ne referim mai degrabă la caracteristicile animalelor respective, caracteristici cu corespondenţe în caracterul uman.

„Iată din vietăţile care se târăsc pe pământ, cele pe care le veţi privi ca necurate: cârtiţa, şoarecele şi şopârla după soiul lor; ariciul, broasca, broasca ţestoasă, melcul şi cameleonul” (Lev. 11:29-30).

Cu toate că traducerea lui Cornilescu nu redă exact soiul de animale menţionate de originalul ebraic, le vom lua pe rând din această listă cu denumirile lor româneşti, în postările viitoare.