Într-o duminică seara, întorcându-ne de la biserică, eram în maşină cu cei trei băieţi ai mei. Obosit şi derutat de unele întorsături pe care le lua biserica pe care o păstoream, i-am întrebat: „Băieţi, voi ce aţi face să fiţi păstori în locul meu?”. Primul a răspuns Bobby, cel mai mare: „Eu aş trimite pe fiecare membru al bisericii, misionar”. „Atunci cu cine voi mai rămâne în biserică?” am întrebat eu. „Aş pleca şi eu cu ei, iar la întoarcere vom avea o biserică mult mai mare!” a continuat el ideea.

Cristi a avut o altă viziune. „Eu aş face o echipă de fraţi şi aş merge pe la fiecare familie şi aş arunca toată berea afară din frigidere!” a spus el, punându-mă în uimire. „De unde ţi-a venit ţie o asemenea idee?” l-am întrebat eu consternat. „Am fost la prietenul meu … şi aveau bere în frigider!” mi-a spus el indignat.

Cine ştie dacă nu acestea erau soluţiile lui Dumnezeu pentru biserica noastră de atunci.
Regret că nu le-am aplicat.

E îngrozitor să-ţi petreci viaţa printre oameni care îşi au inima în altă parte. Am văzut lacrimile unor femei pentru că inima bărbaţilor lor era la altă adresă. Am văzut bărbaţi distruşi de geografia diferită unde îşi lăsaseră nevestele lor inimile. Cum e să fii tatăl unor copiii care au inima în altă parte? Ştim prea bine, prea mulţi dintre noi.

Tatăl îi urmărea atent. Toate mişcările celor doi băieţi trădau cruda realitate: nu le era inima acasă, şi nici la lucrul pe care-l făceau. Faţa le era pământie şi apatică. Fiinţele lor păreau plictisite la culme de tot ceea ce aveau. Umblau într-un loc visând la altul. Erau prizonierii unei realităţi pe care nu şi-a mai doreau. Numărau zilele care au mai rămas. AMR. Se salutau ca soldaţii români: „Hai libi!”

Într-o bună zi, tăcerea grea de plumb s-a spart în mii de ţăndări. „Dă-mi ceea ce mi se cuvine! Vreau să plec!” Curajul celui mai mic a spus lucrurilor pe nume. Voia să fie acolo unde îi era inima. Şi, oare, nu e normal, să vrem să fim acolo unde ne-am trimis inima mai dinainte? Poţi ţine cu forţa acasă un copil fără inimă? Era acasă dar avea inima în lume.

Tatăl l-a lăsat să plece! A plecat.

Ce erupţie de bucurie în pietul mezinului, când s-a văzut cu banii bătrânului tată în buzunar, şi în drum spre locul unde îi era inima! Ca să fim întregi, dorim să fim acolo unde ne este inima. Ca să fim fericiţi, spunem noi.

Mezinul, era în lume, acolo unde îşi expediase inima pe aripile viselor adolescenţei. Fanteziile, finananţate de banii de acasă, prind contur. Prieteni, femei, băutură, petreceri. Lanţ. Pasiunile ţinute în teascul regulilor de-acasă, se dezlănţuie tumultuos. Feciorul cuminte de altă dată, devine animal de petreceri. Muzică şi vin. Destrăbălare.

Inima, cea nespus de rea şi înşelătoare, construise însă o lume ireală. Petrecerile consumă resursele. Buzunarul gol alungă prietenii. Iubirea cumpărată pe bani, se scurge spre portofelele mai pline. Cu punga goală se trezeşte singur. Şi nefericit. Faţă în faţă cu realitatea crudă, caută explicaţii şi soluţii. „Cu siguranţă că este acolo unde şi-a dorit atât de mult, dar… va trebui să facă rost de bani pentru a-şi întreţine fericirea”. Caută de lucru pentru a-şi finanţa visul. „O să câştige el bani cu care va continua stilul de viaţă atât de plăcut.” Reuşeşte doar să supravieţuiască. Să nu moară de foame. În urma porcilor de care îngrijeşte, ajunge să învidieze fericirea lor. Nu are parte nici măcar de luxul lor de a mânca roşcovele.

Animalul de petrecere, petrece printre animale. Satana nu este generos cu învinşii.

Din cocina porcilor, prespectivele se schimbă. Viaţa este văzută cu alţi ochi. În mizeria prezentului, trecutul devine glorios. Amintirile de-acasa încep să facă viaţa mai suportabilă. Îşi aduce aminte de tata. „Ce bine se purta el cu robii săi!” Statutul său de rob şi-l compară cu statutul robilor de acasă. Aceia aveau „belşug de pâine” în timp ce el „moare de foame aici”, între porci. Cu stomacul gol, pâinea dispreţuită ieri devine aspiraţie majoră. Zi de zi, oră de oră de visare, îi readuc inima în coordonatele casei părinteşti. Este acum în lume cu inima acasă.

Cu inima acasă, în mirificele tărâmuri ale coplăriei, robia e mai insuportabilă. Uriaşul magnet al inimii îi trezeşte mintea sănătoasă. Îşi vine în fire. Revine la normal, la ceea ce ar fi trebuit să fie de la început. Va pleca acasă acolo unde-i este inima. Va fi acasă şi cu inima acasă. Va reveni la normalitate. Va închide cercul. Va încheia periplul nefast în care l-a târât inima nespus de rea şi înşelătoare.

Inima ne modifică geografia. Inima neastâmpărată dă de lucru picioarelor.

Vom ajunge mereu acolo unde ne-am trimis inima mai întâi.

Unde îţi este inima?

Un turist american urmărea un biet pescar mexican, care, după ce a prins câţiva peşti, şi-a tras sombrero peste ochi şi a aţipit la ţărmul mării.
– De ce nu mai pescuieşti? l-a întrebat americanul.
– Am prins suficienţi pentru masa de seară! a spus mexicanul.
– Nu faci bine. Ar trebui să prinzi mai mulţi peşti şi să-i vinzi! Ai face bani. Ai putea să-ţi cumperi apoi mai multe undiţe şi să prinzi şi mai mulţi peşti. Din banii adunaţi ţi-ai putea cumpăra apoi o barcă mare de pescuit, cu oameni care să lucreze pentru tine. Ai putea fi om bogat.
– Şi apoi? a întrebat mexicanul.
– Apoi, ai putea să stai, să te odihneşti, să te relaxezi…
– Apoi, ce crezi că fac eu aici domnule? Mă relaxez.

Avem folozofii diferite de viaţă. Indiscutabil. Când însă rezultatele sunt la fel, la ce folos efortul şi suferinţa unui cerc atât de larg şi complicat?

Mă gândeam la tânărul risipitor, la suferinţele periplului său de a găsi că soluţia cea mai simplă ar fi fost să stea acolo unde era şi să lucreze la inima sa. Ca s-o readucă acasă, fără să umble pe urmele ei prin lumea rea şi păcătoasă.

Suferinţele noastre nu ne vin de la prietenii care ne abadonează atunci când nu mai avem bani, şi nici de la foametea colapsului economic al viselor noastre. Ele nu se nasc nici din soluţiile nefericite ale supravieţuirii noastre în cocina porcilor acestei lumi. Ele ne vin de la inima noastră. Avem o problemă de inimă.

Unele din cele mai răspândite boli de azi sunt cele de inimă. Tot din cauza lor se moare des. La propriu şi la figurat.

„Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte” (Romani 11:16).

Cred în sfânta tradiţie. Singura tradiţie sfântă este moştenirea sfântă pe care o lăsăm urmaşilor noştri, sau pe care am moştenit-o de la înaintaşii noştri. Aceasta este singura tradiţie sfântă pe care trebuie s-o păstrăm. Din păcate, impresionaţi de învăţăturile înaintaşilor, mai ale ale părinţilor bisericeşti, avem tendinţa să le idealizăm până acolo că le atribuim inspiraţie divină ca Scripturilor. Putem merge atât de departe ca să-i canonizăm pe sfinţii noştri înaintaşi, făcând ca respectul datorat să se transforme în idolatrie. Oricât de sfinţi, părinţii noştri nu pot înlocui pe singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos. Oricât de sfinte le-au fost cuvintele înaintaşilor, ele nu pot substitui Sfânta scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi, Sfânta Scriptură.

În acest veac al individulaismului, în care fiecare devenim o insulă izolată, contrazicându-l pe John Donne care spunea, că nimeni nu este o insulă, sabotăm comunitatea de menirea ei. Până şi teologia noastră ne spune că „mântuirea este personală”, că ea nu este altceva decât legământul meu personal cu Isus Christos, excluzând din această ecuaţie comunitatea sfinţilor. Va trebui să revizuim totul prin prisma Biblică a conceptului de comunitate a sfinţilor, de Trup al lui Christos. Nu putem trăi unii fără alţii. Nu ne putem exercita funcţiunile destinate nouă de Creator fără să aparţinem acestui Trup.

Binecuvântată este fiinţa aceea care a avut harul divin să trăiască într-o casă cu părinţi sfinţi. Umblarea lui în sfinţenie înaintea lumii şi înaintea lui Dumenzeu, n-a fost desţelenirea unui ogor nou, ci continuarea unei sfinte tradiţii. Sfinţenia rădăcinii este o primă garanţie a sfinţeniei ramurei.

Mă gândesc la cei trei copiii ai mei. Ce le voi lăsa moştenire? Bani şi averi n-am reuşit să acumulez aici în această lume nouă în care am ajuns. Ce le pot lăsa totuşi? Evreii deposedaţi de nazişti de toate bunurile lor, şi-au pus asemenea întrebări. Au decis ca să lase următoarei generaţii un testament etic, în care să spună cine sunt ei de fapt, care sunt valorile lor morale fundamentale, care sunt sfaturile născute din experienţa vieţii lor. Le-au pus pe hârtie şi aceste testamente au fost depozitate în subsolul unei sinagogi din Varşovia. Au supravieţuit războiului şi autorilor lor. Cei peste 3 milioane de evrei din Polonia au pierit în mare parte în lagărele naziste. Azi în Polonia mai există în jur de 30 de mii de evrei. Dar testamentele etice ale acestor oameni, sunt azi în Muzeul Holocaustului din Wasinghton DC.

Mă gândesc serios acum la un asemenea testament etic. Cred că printre primele lucruri pe care va trebui să le scriu copiiilor mei va fi despre umblarea în sfinţenie. Le voi scrie sau nu, ei vor zidi pe aceeaşi temelie, vom moşteni sfinţenia rădăcinii părinteşti. Iată de ce sfinţenia personală este şi datorie faţă de urmaşi, nu numai cerinţă a unui Dumnezeu Sfânt.

În anul 1722, contele Nicholas Ludwin von Zizendorf, tulburat de suferinţele credincioşilor exilaţi din Boemia şi Moravia, le-a permis acestora să-şi stabilească comunitatea lor pe moşiile sale din Germania. Centrul acesta creştin era cunoscut sub numele de Herrnhut, ceea ce însemna „Sub privirile Domnului”. Grupul credincioşilor a crescut simţitor şi au început să fie cunoscuţi ca oameni ai rugăciunii.

În 27 august  1727, douăzeci şi patru de bărbaţi şi douăzeci şi patru de femei, au decis să petreacă fiecare câte o oră pe zi în rugăciune, astfel ca în orice oră din zi şi noapte, să vegheze cineva înaintea lui Dumnezeu. Curând s-au alăturat şi alţii în acest lanţ al rugăciunii necurmate. Mijlocitorii înaintea Domnului se întâlneau special pentru a se încuraja la rugăciune, pentru a citi scrisorile cu cereri pentru rugăciune care începuseră să sosească de pretutindeni. Au trecut zece ani şi lanţul rugăciunii n-a încetat. Apoi alte decade astfel că rugăciunea fraţilor Moravieni, cum erau cunoscuţi, a continuat peste o sută de ani.

Fără îndoială, lanţul acesta de rugăciune a încurajat formarea misiunii protestante. După şase luni de la pornirea acestei rugăciuni necurmate, douzeci şi şase de creştini au decis să meargă misionari în Indiile de vest, Groenlanda, Turcia şi alte ţări. Douăzeci şi şase au păşit ca voluntari. Primii dedicaţi slujirii au fost Leonard Dober şi David Nitschmann, în urma unei slujbe speciale din ziua de 18 august 1732. În timpul acestei slujbe s-au cântat o sută de imnuri. Au ajuns în Indiile de vest în decembrie, acelaşi an.  Între anii 1732 şi 1742 a avut loc decada de aur a misiunii fraţilor moravieni. Douăzeci şi doi de misionari au murit la datorie. Moartea lor a făcut ca alţii, peste 70, să plece pe urmele lor. Comunitatea de cca 600 de membri de la Herrnhut a dat un număr de misionari de neegalat în toată istoria misiunii creştine.

Când William Carey devenea „părintele misiunii moderne” peste trei sute de fraţi moravieni erau deja de mult pe câmpul de misiune. Fervoarea misionară a fraţilor Moravieni a declanşat convertirea lui John şi Charles Wesley şi a pornit focul marii treziri din America, trezire care s-a întins apoi în Europa.

Rugăciunile necurmate de la Herrnhut au durat peste o sută de ani. Rezultatele vor rămâne pentru eternitate.

Subscriu la o astfel de tradiţie. Cu adevărat o tradiţie sfântă. O tradiţie a sfinţeniei.

Am primit recent o scrisoare de la Doina Speranţa Cătană, directoarea Liceului Ion Vidu din Timişoara. Iată ce ne relatează acestă directoare care este de religie penticostală, despre greutăţile prin care trece. Dacă Doina ar fi avut altă religie, cred că primăria oraşului s-ar fi purtat cu totul altfel cu ea.

Dragă Petrică,

Am o mare problemă şi…mă tem că am nevoie şi de ajutor extern. Nu ştiu dacă ai văzut pe facebook… am creat un cont special, numit SaladeConcerte, care cuprinde evenimentul în sine. Mai precis, în data de 8 martie, nişte copii au dat foc la Sala de concerte… focul a pornit de la o joacă cu chibrituri, dar a fost un foc mare, stins destul de greu de pompieri. În afara de sală s-au aprins şi spiritele, mai ales împotriva pocăiţilor, pe care îi asimilau cu persoana mea (unii inconştienţi, să mă acuze, alţii ca să mă apere). Trec destul de greu prin această încercare, mai ales că primăria şi-a exprimat dorinţa de a recupera de la mine banii pentru reamenajarea sălii (adică eu să răspund penal, ca s-au putut juca copiii acolo – era in spatele sălii de concerte, asteptând preţ de 15 minute să intre în sală).

Prin angajamentul personal pe care l-am luat, cum că voi repara sala împreună cu părinţii, primarul a acceptat să-şi retragă plângerea penală, spunându-ne că ei tocmai acum au un buget de criză-zero!!!) Eu am început o serie de acţiuni de colectare de fonduri, printre care şi un cont de vizitarea pe facebook, spectacole de caritate, am deschis şi niste conturi bancare, prin comitetul de părinţi şi am făcut şi niste scrisori către bisericile din oraş, scrisoare pe care ţi-o trimit şi ţie. Dacă crezi că ar putea fi motivantă pentru bisericile din Arizona… şi nu numai, dar cine să mă ajute, din America? Am vorbit cu fata mea, dar seamănă cu mine atât de mult încât nu şi-a deschis gura să povestească nimănui de cele întâmplate, probabil îi e ruşine, nu ştiu, dar eu am mare nevoie să ies din încurcătura asta. Îţi ataşez scrisoarea pe care am trimis-o pe aici…şi dă-mi şi tu un semn că mai sunt şi români pe acolo… oricât de puţin ajutor financiar de la voi mi-ar prinde bine…

Este foarte deranjant să citeşti titurile de o şchioapă din ziarele româneşti, de genul: „Escrocul penticostal X Y…” Este deranjant că avem escrocii noştri. Ar fi fost mult mai bine să nu-i avem. Dar asta e. Îi avem şi nu ne fac cinste. Deranjul meu cel mai mare este că în titurile acestor articole de ziar, este scoasă în evidenţă religia escrocului în aşa fel de parcă relele făcute de el se datorează religiei lui. Menirea cestor titluri nu este doar senzaţionalul care să-i atragă pe cititori ca un Muscamor pe bietele muşte naive şi dornice de ceva dulceaţă gratuită. Autorii acestor titulri au pică pe religia noastră şi sunt gata s-o denigreze ori de câte ori au ocazia. Deodată toţi penticostalii suntem înfieraţi cu fapta unui nenorocit care nu prea cred eu că le avea cu pocăinţa. Dacă ar fi fost pocăit, nu fura sau nu escroca pe nimeni.

Ca să vedeţi cât de abominabilă este procedura acestor ziarişti plini de ură confesională, i-aş întreba cum s-ar simţi să citească (şi vai, ar putea să aibă plăcerea aceasta diabolică, în fiecare zi) că artista Cutare, politicianul Cutărescu, escrocul, proxenetul, femeia ce face trotuarul, de care scriu zilnic cotidienele noastre, erau de… religia dumnealor? Cum ar sări măriile lor de ziarişti dacă aş sugera câteve titluri, de genul: „Orotodoxul Băsescu a…” (puteţi pune relele şi fărădelegile de care este acuzat zilnic). Doamne, ce sus ar sări! Şi pe bună dreptate! Un astfel de titlu ar avea rostul nu doar să-l împroaşte pe preşedintele României cu păcatele sale reale sau imaginare, ci şi să discrediteze o întreagă religie, de care încă aparţine nefericitul de el. Şi nu ar fi cinstit.

Fără îndoială, când membrul unei confesiuni religioase face păcate, el discreditează nu doar numele lui, onoarea familiei sale, ci şi credinţa lui. Cu fiecare păcat comis şi nemărturisit prin pocăinţă, confesiunile noastre suferă un fel de moarte termică, o entropie a prestigiului şi respectului lor public. Avem escrocii noştri. Nu neg acest adevăr. Necazul meu este că escrocii voştri, ai cui sunt? Nu care cumva vreţi să spuneţi că sunt tot ai noştri? Şi dacă tot facem invetarul, atunci să vedem cine are mai mulţi. Luaţii o mie de penticostali şi vedeţi câţi din ei fac de râs numele lui Dumnezeu? Socotiţi apoi câţi dintr-o mie din confesiunea dumneavoastră ştirbesc prestigiul celor sfinte?  Aplicaţi formula la femeile care îşi ucid copiii în pântecul lor şi trageţi concluzii corecte. Megeţi la puşcărie şi socotiţi procentele prin care confesiunea dumneavoastră este „reprentată” într-o astfel de instituţie. Atunci ne putem compara. Până atunci, ce ar fi să ne vedem de bârna din ochiul nostru.

Ceea ce este scris râmâne. De ce lăsaţi urmaşilor neadevăruri şi cuvintele urii? Ziarele de azi vor fi izvoarele scrise ale istoriei de mâine. Cum v-aţi simţi să afle copiii dumneavoastră că un ziarist penticostal, scria pe prima pagină a unui ziar: „Ortodoxul Ştefan cel Mare era un curvar notoriu”?
Indiscutabil, avem escrocii noştri. Dar ai voştri… ai cui sunt?

Jim Berkland – prevede un  cutremur iminent în America de Nord

Urmăriţi interviul lui Cavuto, pe Fox News, în care Jim Berkland susţine că pe cercul de foc al Pacificului au avut loc deja trei cutremure majore. Argumentele lui pentru următorul cutremur sunt îngrijorătoare.

Pentru urmărirea video clip-ului faceţi click pe imaginea de mai sus.

A fost odata in Transilvania, Documentar 2007, 30 min
Regizor: Manuela Morar
Producator: Hyperion University
În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.

Pentru vizionare faceţi click pe imagine.

Stăm lângă televizoarele noastre încercând să înţelegem ce se petrece. Imaginile sunt de necrezut. Realitatea întrece cu mult imaginaţia Hollywood-ului amator de catastrofe apocaliptice. Parcă un cutremur de gradul 9 n-a fost suficient de a mai venit şi un tsunami! Valuri uriaşe de peste 10 metri au măturat totul în cale. Deodată toată agoniseala şi zbaterea acestui popor harnic şi disciplinat a devenit cioburi şi moloz. Case, maşini, avioane, bărci şi trenuri le-am văzut purtate de valuri uriaşe ca pe nişte jucării fragile. Am văzut o imagine de neşters din memorie; sute de maşini nou-nouţe, ce urmau să fie exportate, erau adunat ca-ntr-o joacă de copiii în mormane, iar altele puteau încă în apele rămase după valul distrugător.
Milioane de oameni rămaşi fără locuinţe, fără alimente şi îmbrăcăminte, fără curent şi căldură, cu lacrimi în ochi după cei dispăruţi şi după agoniseala unei vieţi. Peste toată această distrugere imensă şi durere incomensurabilă, pluteşte acum pericolul radiaţiilor din centralele nucleare distruse şi ele de cutremur şi tsunami.
Sunt câteva lucruri care m-au impresionat profund la această naţiune lovită în soartă, pe care îndrăznesc să le menţionez aici, în speranţa că am putea învăţa ceva pentru vremurile când nenorocirea va bate şi la uşa noastră. Trăim vremurile din urmă şi nu ne putem aştepta la altceva. Pulsaţiile durerilor naşterii se înteţesc. Amplitudinile sunt tot mai mari. Le măsurăm acum în gradele cutremurelor, în înălţimea valurilor înfuriate ale mării. Dar, am observat ceva deopsebit la japonezi:
În primul rând nu i-am văzut disperaţi în faţa unei distrugeri mai mari ca acelea ale bombelor atomice americane de la sfârşitul ultimului război mondial. Au pe faţa lor un fel de resemnare şi tenacitate, un fel de dirzenie şi mândrie care nu-i lasă să-şi piardă controlul emoţiilor în astfel de momente.
În al doilea rând m-a impresionat faptul că nimeni nu fură. Japonezii nu golesc magazinele rămase fără stăpâni, nu sparg băncile şi nu cară televizioarele în spate prin oraş. Cum să uităm imaginile de la Bagdad? Cum să uităm imaginile răscoalelor de la Los Angeles? Oamenii aceştia nu fură, nu iau ceea ce le-ar trebui acum când au pierdut totul. Nu se cred îndreptăţiţi să ia în stăpânire ceea ce nu-i a lor. Cinste lor! Suferinţa lor, înobilată de un astfel de caracter răscumpără în inima mea respectul pentru fiinţa creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Am auzit apoi de muncitorii de la centralele nucleare care s-au dus să lucreze şi să încerce salvarea altora, când ştiau bine că-i aşteaptă moartea. Oamenii aceştia au învăţat că nu ei sunt centrul universului ci neamul lor. „Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul lui!”
Să ne rugăm pentru poporul japonez. Dumnezeu să le vorbească acum în aceste zile, prin mila noastră a tuturor creştinilor, prin mâna întinsă întru ajutor din partea tuturor neamurilor pământului. Dumnezeu să le aline suferinţele şi să le lege rănile inimii.
Suferinţa lor este şi suferinţa noastră. Nu doar la figurat. Vom vedea în următoarele luni când valul acestui tsunami economic va ajunge la ţărmurile noastre. Cea de-a treia mare economie a lumii a fost lovită. Vom suferi cu toţii consecinţele.
Rugând-ne pentru Japonia, ne rugăm şi pentru viitorul nostru. Cel economic…

Gura balenei

Mă aflu într-o scurtă vacanţă cu nepoţelul meu, Aiden. Are 8 ani şi lumea estre mirifică pentru el. Vrea să ştie de toate şi să se bucure de toate.

La Disney Land i-am făcut zeci de fotografii. Nu stă liniştit nici în poze. Are energie pentru patru sau cinci bunici ca mine. Una din ele mi-a atras atenţia în mod deosebit. Este în faţa gurii căscate a balenei care l-a înghiţit pe Iona.

Fotografia lui Aiden în faţa balenei mi-a amintit de neascultarea noastră, şi mai ales, gura aceea mare şi căscată a balenei, seamănă tare mult cu gura noastră gata de vorbit. Mai ales ceea ce nu trebuie.

Fotografia aceasta m-a provocat să veghez mai atent nu doar asupra celor ce le voi scrie, dar să ajut şi pe alţii care folosesc paginile acestui blog să nu mai ofensăm inutil, să nu mai răspândim ceea ce nu putem dovedi. Cuvintele trebuie să zidească, să mustre şi să îndrepte. Dar în dragoste.

Poate că vom reuşi să închidem gura monstrului…

În următoarele rânduri, căutăm să răspundem pe scurt la câteva întrebări legate de înființarea, administrarea şi funcţionarea acestei organizaţii

1.      Ce este Uniunea Bisericilor Penticostale Română din SUA şi Canada?

Este o organizaţie religioasă non-profit, care uneşte şi păstreză împreună toţi slujitorii şi bisericile Penticostale Române care nu s-au afiliat cu alte confesiuni sau denominaţii americane, şi care şi-au manifestat dorinţa de a face parte din părtășia noastră.

2.      Informații cu privire la înființarea și sistemul de organizare a Uniunii.

Prima întrunire pastorală cu tentativă de organizare a avut loc în oraşul Phoenix, în cadrul Bisericii Penticostale Happy Valley. Încorporarea organizaţiei a avut loc în anul următor, respectiv 1989, la Biserica Bethel din California. Mai târziu corporația a fost transferată şi înregistrată în statul Washington. Mai multe informații cu privire la Uniune găsiți pe pagina de internet http://www.romanianpentecostalunion.com.

3.      De ce s-a format Uniunea Bisericilor Penticostale Române din SUA şi Canada?

Numărul credincioşilor şi a bisericilor penticostale române din SUA şi Canada a crescut dramatic în urma emigrării în ultimele trei decenii ale secolului trecut.

Cei mai mulţi penticostali Români, plecaţi fiind de sub apăsarea regimului comunist, au evitat afilierea lor cu alte organizaţii. Această rezervă a fost rezultatul mai multor cauze:

Frica de organizaţii străine care nu-i înţelegeau pe românii scăpaţi de jugul comunist. Sistemul politic comunist, totalitar, poate cu uşurinţă să fie transferat şi adoptat de un oarecare sistem religios. Ceea ce a reprezentant pentru lumea politică comunismul, aceea poate să însemne pentru Biserică (organismul spiritual al lui Christos), un sistem rigid, piramidal;

Lipsa de încredere în sisteme centralizate ce pot fi cu uşurinţă corupte. Chiar dacă dorinţele şi intenţiile unei organizaţii sunt la început bune, omul este predispus căderii şi manipulărilor politice care în final, şi din nefericire, lucrează în detrimentul bisericilor locale. În contrast cu acestea, atunci când autoritatea organizaţiei este limitată, iar membrii bisericilor locale sunt proprietari şi administratori ai bunurilor lor comune, se creează un context prielnic de eliminare a corupţiei;

Dorinţa credincioşilor de aşi păstra libertatea administrativă de decizie şi a luării de hotărâri în cadrul bisericilor locale. În timp ce bisericile îşi păstrează autonomia, renunţă totuşi la o stare de independenţă totală, şi intră sub autoritatea mărturisirii de credinţă penticostală, în timp ce slujitorii bisericii dau socoteală, şi pot fi traşi la răspundere în faţa unui for superior;

O călăuzire clară a Duhului Sfânt ce a convins slujitorii de atunci că românii nu sunt un popor de mâna a doua, şi că ei, cu ajutorul şi sub ocrotirea braţelor atotputernice ale lui Dumnezeu, se vor putea conduce singuri;

Nevoia acută a unei organizaţii care să fie prin excelenţă în slujba bisericilor şi nu peste biserici. O adevărată organizaţie care vrea să unească bisericile trebuie să se pună în slujba acestora. Percepţia că organizaţia e superioară bisericii locale trebuie răsturnată. Scopul principal este ca bisericile să crească şi să înflorească, nu organizaţia. Atunci când focusul şi preocuparea organizaţiei e Biserica locală, organizaţia propăşeşte în mod implicit. Convingerea noastră profundă este că cea mai importantă, valoroasă, şi sfântă instituţie, alături de familie, este Biserica lui Christos, singura instituţie despre care El, Domnul Christos a spus că o zideşte: “…şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16.18). Prin urmare orice organizaţie care ajută, spijineşte şi lucrează la zidirea Bisericii lui Christos, devine un partener în marea afacere de mântuire a oamenilor pe care o conduce Dumnezeu Însuşi. Apostolul Pavel scoate la lumină acest adevăr atunci când asociază lucrătorii ce seamănă şi udă Cuvântul Vieţii, cu Dumnezeu: “Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.”(1Cor. 3.9)

4.      Ce interese nu are şi ce nu face Uniunea Bisericilor Penticostale Române din SUA şi Canada?

Nu are nici un interes în valorile materiale şi posesiunile Bisericilor locale. Fiecare biserică este deţinătoare a clădirilor, proprietăţilor, şi conturilor bancare proprii.

Nu impune cotizaţii din partea bisericilor, dar acceptă donaţii pentru proiectele în care Uniunea este implicată.

Nu se amestecă în problemele interne de administraţie sau gospădărie a bisericilor. Fiecare biserică este încurajată să-şi resolve singură problemele sau conflictele interne ce apar.

5.      Ce rol își asumă Uniunea Bisericilor Penticostale Române din SUA şi Canada?

Se luptă pentru păstrarea şi respectarea mărturisirii de credinţă penticostală. O doctrină şi o învăţătură biblică sănătoasă va da naştere şi va forma biserici sănătoase.

Atunci când Uniunea este solicitată, oferă consilere în vederea aplanării conflictelor care apar între pastori şi comitet sau conducere şi biserică.

Participă la ordinări de slujitori doar acolo unde Conducerea Bisericii locale face propunerea, iar Biserica confirmă lucrarea de consacrare a oamenilor chemaţi de Dumnezeu. Această procedură elimină ordinările clandestine şi/sau posibilele aranjamente în afara bisericii.

Emite legitimaţii de pastori, presbiteri, sau diaconi celor ce se încadrează în cerinţele statutului, şi se califică din punct de vedere spiritual.

Retrage legitimaţia de slujitor în caz de deviere doctrinară, în caz de încălcare a principiilor de conduită etică şi morală, sau în alte situaţii justificate.

Ajută la formarea de noi biserici dar se opune şi descurajează orice dezbinare sau acţiune de  rupere între fraţi.

Organizează conferinţe prin care se întăreşte legătura frăţească şi se încurajează dezbaterea unor subiecte biblice relevante.

Se implică în acţiuni de evanghelizare, misiune transculturală, caritate, şi utilizează mass media în scopul propovăduirii Cuvântului până la marginile pământului.

Principiile care stau la baza Uniunii Bisericilor Penticostale Române din SUA şi Canada

1.      Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Orice învăţătură, concept sau dogmă, trebuie să se subordoneze acestui Cuvânt.

2.      Biserica este adunarea celor chemaţi afară din lume, după voia şi hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu. Aceasta este comoara lui Dumnezeu pe care Duhul Sfânt o pregăteşte pentru veşnicie. Orice acţiune trebuie să ajute la creşterea şi maturizarea Trupului lui Christos.

3.      Mărturisirea de credinţă penticostală reprezintă norma dogmatică după care se conduce viaţa credincioşilor şi a bisericilor locale.

4.      Credem că evlavia și sfințenia sunt caracteristici obligatorii ale unui om mântuit. Mântuirea nu poate fi separată de o viață de ascultare și supunere față de învățătura Domnului Isus Hristos. Deși urmăm o linie conservatoare în interpretarea Scripturii și în trăire, considerând că esența și mesajul nu pot fi schimbate, totuși îmbrățișăm cu atenție noile metode și forme în propovăduire și închinare.

5.      Autonomia bisericii locale trebuie respectată. Autoritatea executivă aparţine bisericii locale. Biserica locală, prin slujitorii şi conducerea ei, adoptă decizii şi hotărâri care vizează bunul mers al lucrării lui Dumnezeu, în sfera de activitate a bisericii. Oamenii spălaţi şi sfiţiţi în Sângle Mielului, adică cei ce formează Biserica locală, şi care contribuie prin participare, post, rugăciune, dărnicie, vestirea Cuvântului, acţiuni de caritate, etc., sunt pe deplin îndreptăţiţi să hotărască direcţia pe care o ia biserica într-o anumită situaţie sau context. Această slobozenie este vizibilă în acţiunile Bisericii din Antiohia (Fapte 13.1-4), şi reiese clar din scrierile Apostolului Pavel către bisericile primare. Legătura care exista între bisericile primului secol viza învăţătura doctrinară, colaborarea între slujitori, şi anumite acţiuni de caritate. Diferenţele dintre ei, pe de altă parte, reprezentau o piedică pentru legalişti, şi un teren de luptă pentru iudaizatori, dar pentru sfântul Pavel, acestea reprezentau o manifestare diversă a harului divin. Hotărârea Bisericii de la Ierusalim (Fapte 15.1.35), după întrunirea desfăşurată sub autoritatea Apostolilor, nu se ocupă de chestiuni locale sau organizatorice, şi nu scoate în evidenţă o conducere administrativă centralizată, ci doar pune bazele unei doctrine sănătoase.

6.      O unitate (sau uniune) a slujitorilor şi bisericilor nu înseamnă uniformitate. Principiile biblice penticostale sunt respectate de toţi, dar preferinţele cu caracter local sau individual sunt lăsate la latitudinea bisericilor locale. Credincioşii bisericilor noastre vin din diferite părţi ale României şi Americii, cu o creştere şi obiceiuri diferite. Prin urmare, fiecare biserică creează şi creşte anumite caracteristici individuale ce îi conferă o identitate unică. Minunea lucrării pe care Duhul Sfânt o desfăşoară între noi, prin vestirea Cuvântului şi manifestarea darurilor spirituale, constă tocmai în această unitate în diversitate. Sfântul Apostol Pavel aseamănă Biserica cu un trup unit, dar care este compus din mădulare diferite ce se complementează reciproc. (1Cor. 12.12-27) Frumuseţea trupului e evidenţiată prin aspectul şi funcţionalitatea diversă a mădularelor.

7.      Libertate de slujire şi responsabilitate individuală. Fără libertate de decizii nu există responsabilitate. Un om nu poate fi responsabil pentru deciziile altuia. Cei mai iresponsabili oameni sunt aceia care nu au libertatea de a face decizii. Maturizarea, creşterea şi dezvoltarea sănătoasă a unei biserici se face atunci când oamenii ce o formează sunt provocaţi să ia decizii, şi să se angajeze în acţiuni pe care ei simt, după călăuzirea primită din partea Duhului Sfânt, că sunt necesare şi importante. Când omul se conduce singur dezvoltă un simţ de responsabilitate net superior celui ce este condus de un altul. De asemenea, spiritul de ingeniozitate şi inovare, capacitatea omului de a rezolva problemele vieţii se dezvoltă direct proporţional cu responsabilitatea care este aşezată pe umerii acestuia. Potenţialul multor credincioşi şi lideri nu se descoperă decât într-un context al libertăţii de slujire şi manifestare. Această abordare nu înseamnă nicidecum o eliminare a factorului divin în activitatea bisericii locale, ci doar scoate în evidenţă faptul că Biserica este formată din oameni pe care Dumnezeu îi foloseşte, iar aceştia trebuie lăsaţi şi ajutaţi să crească după călăuzirea pe care ei o primesc din partea Domnului.

8.      Deoarece tânăra generație este o preocupare primordială a activității noastre, suntem deschiși pentru folosirea limbii engleze în propovăduire și închinare, dar respingem tendințele libertiniste care, de obicei, însoțesc o astfel de deschidere.

9.      Constatând cu neliniște procesul treptat de secularizare a bisericilor și organizațiilor religioase, dorința noastră este să nu accentuăm acele aspecte care dau părtășiei noastre o tentă de organizație, încercând să preluăm și să continuăm spiritul bisericii primare. Deși noi nu considerăm că denumirea în sine a funcțiilor de conducere va da substanță duhovnicească unei organizații, totuși și acest lucru vorbește despre valorile pe care le promovăm. De aceea, la ultima Conferință, am propus fraților adoptarea unor denumiri cât mai biblice pentru pozițiile de slujire în cadrul conducerii Uniunii. Odată aprobate de Corpul Pastoral (toți slujitorii ordinați), acestea vor intra în vigoare și vor fi comunicate oficial. Atunci când în structurile de autoritate a denominațiilor și bisericilor s-au introdus (un numai în România, ci și în occident) nomenclaturi de influență seculară, acestea au fost acceptate fără prea mare opoziție. Acum când dorim să ne întoarcem la o formă biblică, ar trebui să ne fie mult mai ușor să îmbrățișăm aceste schimbări.

10.  Participăm activ în acțiuni și activități care promovează colaborarea cu alte biserici și alte denominații, inclusiv biserici independente.