N-am scris nimic în caietul meu de o bună bucată de vreme. Am fost tare ocupat cu musafirii pe care i-am avut la biserică  chiar aşa la început de an. Avem demult obiceiul acesta să facem o săptămână de evanghelizare aşa după Anul Nou. Amu s-a mai adăugat încă o săptămână de rugăciune. Apoi, am avut la musafiri de numa. Biata Veta umbla ca titirezu. Aşterne-te masă, aşterne-te pat. Că noi îi luăm la noi pe fraţii pe care-i invităm. Cei mai mulţi nu stau peste noapte, dar toţi trec pe la noi la masă. Ori înainte de biserică, dacă vin mai repede, ori după.
E mare bucurie pentru toată biserica să vină fraţii pe la noi. Se mai înviorează biserica, mai ales când Domnl ne dă oameni deosebiţi cu adevărată chemare în predicarea Evangheliei. După fiecare evnghelizare rămân oameni care se predau Domnului. Şi tare ne mai bucurăm să vedem cum lucrează Duhul Domnului la aceste evanghelizări.
Cu ocaziile acestor evanghelizări invităm nu numai predicatori buni din alte oraşe, dar chemăm şi cântăreţi. Atunci îndrăznim să invităm la biserică vecini nepocăiţi, prieteni de la lucru şi colegi. Nu toţi primesc Cuvântul, dar le rămâne de mărturie.
M-am tot socotit dacă e bine sau nu să scriu câteva impresii de la aceste evanghelizări. Am hotărât să le scriu, că poate prind bine unora. Când mi-am dat seama de aceste lucruri am învăţat o mare lecţie de viaţă care nădăjduiesc să mă ajute pentru tot restul vieţii mele. Am observat analizându-i pe predicatorii invitaţi la aceste seri de evanghelizare, că ei sunt cam de două feluri majore. Nu te poţi băga în sufletul omului să ştii cât de pocăit sau de spiritual este el, dar se vede destul de bine că unii sunt oameni sinceri şi vorbesc deschis despre ei şi familiile lor. Oamenii aceştia parcă sunt din sticlă, că se vede totul prin ei. Nu încearcă să impresioneze ci să convingă, nu doar cu cuvintele lor, dar şi cu viaţa lor. Pe de altă parte sunt unii, la fel ca politicienii noştri, care încearcă tot timpul să ne convingă de imaginea lor la care lucrează din greu. Şi ei încearcă să ne convingă prin cuvintelelor şi prin exemplele lor de viaţă, dar ale lor sunt întotdeauna grozave. Iese foarte bine în relief persoana lor şi nu Domnul. La terminarea predicii lor ştii cât de multă şcoală au ei, ce titluri şi funcţii religioase au, ce mari minuni a făcut Dumnezeu prin ei, ce familie prefectă au ei, etc. După o astfel de predică Veta n-a mai vrut să vină şi a doua seară să-l mai asculte pe unul din ei. Mi-o zis că ea nu mai rezistă la încă o poveste de succes. Nu înţelegea de ce numai noi avem copiii aşa cum sunt. Ai noştrii n-au numai zece pe linie. Nu toţi sunt pocăiţi aşa ca ai fratelui. Să nu mai punem la socoteală că nouă nu ne-a ascultat Domnul toate rugăciunile.
Am încercat eu s-o lămuresc pe Veta că nu-i chiar aşa, că mai există şi fraţi la fel ca noi, care nu au copii perfecţi, cărora nu le ascultă Domnul toate rugăciunile, care sunt transparenţi şi sinceri cu reuşitele şi eşecurile lor. Mi-a zis s-o chem când predică astfel de fraţi, că ea nu mai vine la biserică să audă pereţii ăia văruiţi. Grele cuvinte mai rosteşte şi Veta când e mânioasă. Nu zic nimic că ştiu că are dreptate.

Necazul meu este că ăştia cu faţada strălucitoare au mare trecere la fraţi. Şi înţeleg bine de ce este aşa. Fiecare dintre noi suntem nemulţumiţi de nivelul nostru duhovnicesc. Ştim că se poate mai mult şi mai bine. Ne dorim victorii asupra păcatelor şi am vrea să fim umpluţi cu Duhul Sfânt şi să avem daruri sprituale. Şi dorinţele astea sunt bune. Necazul este că atunci când vine o imagine din aceasta (nu vreau să-i zic cum îi spune Veta), fraţii văd în carne şi oase aspiraţiile lor. Nu înţeleg bieţii de ei că totul nu este decât un fals, o imagine la care oamenii aceştia lucrează de ani de zile. Proiecţia lor nu este reală, dar arată grozav, exact aşa cum ne-am dori să fim fiecare din noi. Necazul şi mai mare că după plecarea lor noi rămânem aceiaşi, şi n-am aflat nici un secret cum să ajungem şi noi nişte super-spirituali.
Pe partea cealaltă, ceilalţi care sunt sinceri şi transparenţi sunt consideraţi „fireşti”. Pentru mine ei sunt mult mai preţioşi şi mă încurajează foarte mult în lucrarea mea şi în familia mea. Sunt oameni ca şi mine, ca noi ceilalţi, care se luptă să facă binele, şi la fel ca noi, nu reuşesc întotdeauna. Au şi ei copii cu probleme ca şi noi. Nici lor nu le ascultă Domnul toate rugăciunile. Dar sunt reali, adevăraţi şi nu nişte imagini programate să arate bine.
Am început să văd acum tot mai clar că şi oamenii lui Dumnezeu din Scripturi erau oameni reali şi destul de transparenţi cu vieţile lor. Domnul Isus a avut de suferit din cauza celor cu imaginea. Din cauza fariseilor. Aşa sunt numiţi oamenii care se preocupă de faţada lor. Din nefericire ăştia au mai mare succes în zilele noastre. Oamenii se dau în vânt după minuni, după lucruri ieşite din comun, după oameni speciali, care parcă au un telefon cu Domnul aşa pe linie directă. Nu vor să audă adevărul şi nici nu vor să asculte oameni adevăraţi, creştini în carne şi oase.
Am învăţat apoi, că oamenii cu adevărat spirituali sunt tare modeşti. Ăştia chiar dacă au trăit minuni, nu le spun decât rare ori şi le pun se seama altora. Ca Pavel care a spus că el ştie pe cineva care a fost în al treilea cer… Apăi, el era acela, dar nu voia să vorbeacă despre sine.
Am urmărit cum decurg lucrurile în timp cu unii din „desăvârşiţii” ăştia. Proiecţia lor escaladează, se măreşte şi se colorează tot mai glorios de la an la an. Dacă ai acultat „mărturisirea” lui cu câţiva ani în urmă, şi o compari cu cea de anul ăsta, este deja o mare diferenţă. A adăugat la ea ceva care a făcut-o şi mai dramatică. L-am ascultat pe unul care acum cîţiva ani fusese mort clinic două ore şi a umblat prin iad şi rai. Acum a fost mort douăzeci şi patru de ore. Desigur că având şi mai multă vreme, povesteşte şi mai multe detalii despre călătoria sa prin iad şi rai.
Am mai cunoscut unul care avea chipurile o mulţime de doctorate, specialist în te miri ce, care scria că biserica subterană era la ei o groapă săpată în pădure, acoperită cu buşteni, cu două uşi, pe una intrau oamenii şi că pe alta ieşeau. Tot în cartea lui zicea că de la Adam pînă în zilele noastre, cele mai multe biserici subterane au fost în Uniunea Sovietică. Apăi, chiar că ai nevoie de doctorate ca să poți scrie atâtea prostii într-o singură frază. Dar, oamenilor le place să audă astfel de gogomănii şi se înghesue să-i asculte şi apoi să dea bani la producătorii lor.
Să nu vă mai spui de unul care a fost aşa de persecutat de comunişti că l-au pus pe scaunul electric. Bieţii de noi nu eveam curent nici pentru un biet reşou să ne facem o mămăligă. Apoi la puşcărie a omorât 153 de şobolani cu salopeta de pe el. Mă gândeam la numărul acela sugestiv. Ucenicii au prins 153 de peşti mari, iar el, martirul nostru, a ucis 153 de şobolani mari.
Aş putea continua cu lista mea. Trebuie să mă opresc aici că trebuie s-o spun pe aia dreaptă. Nici unul n-a sfârşit-o bine.
A trebuit să am mare grijă anul acesta pe cine invit la săptămâna de evanghelizare. Am dus şi doi din ăştia cu minunile. Norocul meu este că ei sunt tare solicitaţi în vremea asta şi am avut o scuză bună la fraţi. Nici nu mai ştii cum să procedezi. Mare dilemă!
Mă gândeam că poate cei care citesc aceste rânduri o să creadă că numai predicatorii sunt aşa. Mare greşeală. Aşa suntem cu toţii. Ori de un fel ori de altul. Din păcate nu ştiu să spun din care sunt mai mulţi.
Fiecare predicăm Evanghelia în felul nostru. Cu cuvinte sau cu viaţa. Oamenii ne aud şi ne văd. Pe cine predicăm noi oare? Pe Christos sau pe noi înşine?

Ca sa vedeti video-clipul, faceti clik pe imagine.

„Vai de cei ce trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii, şi păcatul cu şleaurile unei căruţe” Isaia 5:18

Una din imaginile groteşti prin cruda ei nedreptate şi umilinţă, pe care o moştenesc din anii tristei educaţii comuniste din primii ani de şcoală, era aceea a unui ţăran înhămat la plug, biciuit din spate de boierul nemilos. Caricatura vremii voia să ne transmită nouă copiiilor „vremurilor noi”, imaginea suferinţelor părinţilor noştrii crunt exploataţi de boierime. Că a fost aşa sau nu, numai Dumnezeu ştie.

Ceea ce mi se pare şi mai cumplit este să te înhami singur la poveri imense pe care să le târăşti de unul singur prin viaţă.

Profetul Isaia ne zugrăveşte imaginea nelegiuirilor noastre pe care le târâm după noi cu fumiile minciunii şi şleaurile cu care se înhamă caii la căruţă. „Vai, ceia ce târăsc păcatele lor ca cu o funie lungă, şi ca cu o curea a unii junce de jug fărădelegile lor”  spune Biblia de la 1688, iar Biblia de la Bucureşti spune: „Vai de cei ce trag nedreptatea cu funiile minciunei, şi păcatul ca cu frânghiile de car!”

Împovăraţi de păcate şi nelegiuiri, ne târâm cu greu prin viaţă. Tragem după noi imensele poveri ale fărădelegilor noastre. Înhămaţi la ele, ne opintim din greu pe asprul drum al existenţei.

Orice fărădelege şi păcat adaugă zilnic la povara noastră. Nu e de mirare că înaintăm atât de greu pe drumul vieţii. Ducem cu noi moştenirea tuturor călcărilor legilor divine. Ne încovoiem spre pământul din care am venit striviţi de greutăţile acumulate.

Confruntaţi de lumina adevărului despre noi, ne confecţionăm noi funii din minciună şi negare, într-un zadarnic efort să ne facem mai comode păcatele şi mai uşoară truda târârii lor după noi. Am fi putut alege recunoaşterea crudului adevăr despre noi. Am fi putut alege mărturisirea şi pocăinţa de ele. Dar ne-a împiedicat mândria. Deşarta vanitate umană. Deşertăciunea efortului de-a părea buni în ochii altora şi ai noştrii. Am respins de fiecare dată adevărul şi ne-am refugiat în minciună. Din minciuni ne-am cofecţionat hamul cu care tragem după noi într-un trist şi dezolant convoi, povara păcatelor noastre.

Păcatul comis poate fi iertat sau condamnat. De ce oare alegem condamnarea? De ce oare decidem să le acumulăm periculos? De ce preferăm povoara lor când ne-am putea bucura de mersul liber şi uşor? Nu este decât un singur răspuns. Mândria umană. Păcatul preferat al lui Satan. A căzut din pricina lui şi-l foloseşte cu precădere pentru căderea noastră.

Bill Lawrence în lucrarea sa „Păstorirea eficientă” avertizează pe lucrătorul creştin că el va fi mereu confruntat cu noi oportunităţi care-i vor cere competenţe noi, dar „fiecare nouă îndemânare pe care o dezvoltăm ne pune faţă în faţă cu alte defecte ale caracterului nostru cu care trebuie să ne confruntăm, indiferent cât de mare este suferinţa. Dacă refuzăm să tratăm aceste defecte, putem face un singur lucru: să ne acoperim păcatele cu realizările noastre”.

Rar poate exista o faţadă mai strălucitatea pentru păcatele noastre ca realizările noastre „măreţe”. Grămada păcatelor noastre are acum asigurată o prelată admirabilă care poate deruta într-atâta pe alţii că aceştia ne vor adula pentru realizări uitând de defectele caracterului nostru. Mândria este rezultatul acestor realizări cu care reuşim să ne asacundem păcatele.

Nu numai striviţi de poverile imense ale propriilor nelegiuiri, dar şi obraznici în deşertăciunea mândriei noastre, sfidăm autoritate divină: „Să-şi grăbească, şi să-şi facă iute lucrarea, ca s-o vedem! Să vină odată hotărârea Sfântului lui Israel şi să se aducă la îndeplinire, ca s-o cunoaştem!” (Isaia 5:19).

Ne îndoim de judecata divină. Credem că amânarea aplicării sentinţei pentru păcatele noastre, este uitare sau neputinţă din partea lui Dumnezeu. Nu vedem că îndelunga Sa răbdare este prilej de pocăinţă. Amânarea judecăţii divine o luăm ca timp favorabil pentru acumularea poverilor nelegiurii şi prilej de obrăznicie faţă de Creatorul.

Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi păcatul acoperit. Priviţi la el. Are mersul uşor. Liber de poverile trecutului, cu prezentul umblând înaintea Domnului şi cu viitorul aflat în grija Sa, omul iertat este singura fiinţă cu adevărat fericită de pe faţa pământului. Adăugaţi la starea sa nădejdea vieţii veşnice şi veţi înţelege de ce umbalrea sa este atât de uşoară, de ce pasul său e atât de ager chiar şi atunci când traversează „valea umbrei morţii”. Pustiul se transformă într-un loc verde şi valea umbrei morţii răsună de cântările sale de bucurie.

Avem de făcut o alegere. Ne pocăim de păcatele noastre şi umblăm liberi, sau ne înhămăm la ele târându-le după noi până în ziua judecăţii de apoi cu hamurile minciunii?

 

„Unul din învăţătorii Legii a luat cuvântul, şi I-a zis: „Învăţătorule, spunând aceste lucruri ne ocărăşti şi pe noi” (Luca 11:45).

Un alt lucru pe care l-am observat la fariseii pe care-i urmăresc de la fereastra mea, este că sunt deosebit de sensibili şi se jignesc foarte uor. Sunt un fel de mimoze care reacţionează imediat la stimuli care li se par ostili. Orice spui se poate interpreta, şi fariseul acesta găseşte explicaţii suficiente să bănuiască un nou atac împotriva domniei sale. Aude ceea ce nu se spune. Selectează şi editează textul oricărei convorbiri. Alege acele vorbe care, separate din context, sună a jignire. Jignit, apoi se simte justificat să atace. O face fără milă. De fiecare dată. Necruţător. În numele dreptăţii, iese la atac. Furibund.

Mimoza spune tuturor cum a fost jignit el de către cutare… Mai ales atunci când acest „cutare” este unul din cei ce nu-i stau lui în gât de mulţi ani. Preoţii sau pastorii, de pildă. Editarea textelor acestora a scos la lumină jigniri grosolane pe care aceste feţe bisericeşti i le-au adus lui, Mimozei. Ei nu aveau dreptul să afirme astfel de lucruri pentru că ei sunt pastori sau preoţi. Dacă a făcut-o şi el, atunci a fost doar o reacţie firească la ofensele aduse ilustrei lui personalităţi. Apoi, el nu este pastor sau preot. Pentru el standardele divine sunt cu mult mai nepretenţioase. El, în definitiv, se poate purta oricum, poate născoci orice vorbe, sau scoate din context orice subiect, poate înscena orice confuzie, pentru că el nu este „unsul Domnului”.

Îmi amintesc şi azi supriza pe care mi-a făcut-o o astfel de Mimoză, când i-am spus că este un om foarte dificil. „Auziţi, cum m-a jignit? A spus că sunt cu deficit, adică nu am mintea întreagă! A spus că sunt nebun!” A fost apoi foarte „dificil” să lămuresc un întreg comitet al unei biserici că nu acela era cuvântul. Tardiv şi inutil. Fariseul aude ce vrea, şi interpretează cum vrea el. Ca să fie jignit. Ca să poată ataca.

Urechile preasfinte ale Mimozei sunt apoi foarte atente la doctrinele pe care le aude şi care nu-i convin. El, de fapt, ascultă predicile ca să i se confirme erorile credinţei sale. Când predicatorul nu i le confirmă, întru amorţirea în continuare a conştiinţei sale, atunci propovăduitorul „predică erezii”. În accepţiunea dicţionarului său personal, erezie este tot ce nu este conform cu părerile sale, cu doctrinele lui. Care sunt doctrinele lui? Greu de ghicit. Nici el nu le ştie. Oricum, este ceva contrar a tot ce spune omul pe care-l urăşte. Îl urăşte, pentru că a fost ofensat cândva. Nasul lui fin şi obrazul subţire s-au şifonat la o vorbă sau la o expresie de-a ta, şi de-atunci te are la răboj.

Mimoza are un inventar impresionant de „erezii” pe care le-ai spus tu. A reţinut cu scupulozitate expresii şi afirmaţii din care a selectat şi editat fraza incendiatoare cu care te va lovi. Inventarul lui este plin de răstălmăciri, interpretări exagerate, răsuciri de sensuri şi redefiniri ale unor cuvinte. Nu are rost să te pui cu el. N-au reuşit dascălii din şcolile primare să-l înveţe sensul unor cuvinte. Cum ai să reuşeşti tu?

Cred că sensibilitatea aceasta bolnăvicioasă a Mimozei, se naşte din sentimentul ei de vinovăţie şi din perpetua spaimă a fariseului că va fi dat pe faţă. El ştie cine este şi îşi apără spoiala mormântului său cu reacţii de mimoză.

Este la modă să fii supărat, să fii sensibil, să respingi mesajul, fie el şi al Mesiei. Pentru conţinutul lui ofensator. Singura alternativă ar fi să se pocăiască, dar aceasta însemnă să recunoască el, preasfântul, că are păcate. Ferească Dumnezeu! Mai bine se supără pe mesager. Mai bine găseşte el că mesajul lui îl ocăreşte, şi are deci dreptul, să nu-l primească. Dacă ai folosit o ilustraţie cu un cal, atunci l-ai făcut cal. Dacă aminteşti de unele păcate ale zilelor noastre, urechea sa este profund zdruncinată de duritatea expresiilor folosite. Se supără pe umorul tău. Spui bancuri. Dacă ai un ton familial, atunci eşti neserios. Dacă este prea sobru, eşti lipsit de sensibilitate. Orice ai face, el va găsi un motiv să fie ofensat.

Să te ferească Domnul să nu semene ceva din mesajul tău cu realitatea vieţii sale duble! „M-a predicat de la amvon!” Aţi mai auzit aşa ceva? De unde ar fi trebuit să predici? Cum ar vrea el oare să sune predica ta? Să nu aibe nimic de-a face cu situaţia în care se găseşte el? Nu vrea să ştie ce zice Biblia despre situaţia sa?

Dacă alţii sunt ocărâţi, fariseului nu-i pasă. El să nu fie. „Ne ocărăşi şi pe noi!” spune el revoltat. Când alţii sunt ocărâţi, el se simte bine. Toată viaţa şi-a trăit-o comparându-se cu alţii şi ocârându-i pe ceilalţi. Ucenicii sunt pescari. Isus este fiul unui dulgher. Ce şanse mai avem noi?

Apoi, el nu vorbeşte niciodată la persoana întâia singular. El vorbeşte întotdeauna în numele unui grup. Întotdeauna grupul esta mare. „Fraţii” „Biserica” „Toată lumea” „Cei mai mulţi” Un întreg lan de mimoze. El este glasul opiniei publice. Toţi au fost ocărâţi. De aceea el, este reprezentatul ocărâţilor, apărătorul lor, purtătorul lor de cuvânt. Se va ridica să facă dreptate. Să-l înfrunte pe ofensator.

Păcatul „ocărilor” tale este deci, cu atât mai mare cu cât aceşti „noi” sunt mai mulţi. El are deja o listă. Cu semnături. De protest, bineînţeles, împotriva lipsei tale de sensibilitate faţă de fraţi. Au fost ocărâţi de predica ta, de atitudinea ta, de modul cum araţi. De faptul că exişti. Şi mimozele sensibile semnează. Chiar dacă nu ştiu bine pentru ce. Ele sunt pentru contra, oricum.

Câmpia Flandrei din Belgia, unul dintre cele mai sângeroase câmpuri de luptă din Primul Război Mondial, conţine şi azi în adânc pericole deosebite. Proiectile de artilerie neeplodate sunt scoase la lumină şi acum, după 90 de ani de la marea conflagraţie. Multe din aceste proiectile sunt capabile şi azi să ucidă oameni nevinovaţi. Ceea ce este şi mai grav, multe din acestea conţin gaze otrăvitoare. Aproximativ 3000 de proiectile sunt dezgropate anual de fermieri sau de muncitorii în construcţii, iar unele ies pur şi simplu singure la suprafaţă. Problema este imensă. Zeci de angajaţi cu normă întreagă fac faţă cu greu la colectarea acestor proiectile şi la detonarea lor în condiţii de siguranţă.

Mă gândeam la trecutul nostru periculos. Al fiecăruia. Nu este o soluţie să-l ţii ascuns. Cineva îl v-a dezgropa într-o zi, intenţionat sau din întâmplare. Alteori, el iese singur la lumină. Faptele urâte ale trecutului fac rău prezentului şi afectează viitorul. Gazele lor otrăvitoare ucid suflete nevinovate. Nu le putem ignora potenţialul distructiv. Numai scoase la lumină prin mărturisire şi pocăinţă, puterea lor distructivă va fi anihilată.

Cum ar fi consideraţi oare acei oameni care ar duce o campanie împotriva acestor „descoperiri” din trecut, pe motivul că proiectilele produc o faimă rea comunităţii. De frica lor, nu se mai mută oamenii în regiune. Turismul scade vertiginos odată cu reputaţia populaţiei, formată acum din descendenţii unor soldaţi plini de ură şi cu mâinile pătate de sângele celor ucişi. „Cui foloseşte, să dezgropăm trecutul cu ororile lui?” se întreabă ei. „Lăsaţi ruginii şi uitării aceste vestigii ale războaielor de altă dată!” pledează ei. Să zicem că ar fi ascultaţi şi nimeni nu mai colectează obuzele ruginite din ţărâna pământului. Ar dispărea pericolul morţii odată cu această amenzie impusă? Nici vorbă.

Pentru detonarea proiectilelor trecutului, este nevoie de specialişti, de oameni calificaţi în mânuirea lor. Nu poţi lăsa colectarea, transportul şi detonarea lor pe mâna amatorilor. Ori cred că azi asistăm la pericole şi mai mari când adevăruri ucigătoare ale trecutului încap pe mâna amatorilor, din simplul motiv că nu avem oameni specializaţi în acest domeniu. Mă tem de acei „cercetători acreditaţi” care cotrobăiesc în voie prin vechile câmpuri de bătaie ale trecutului. Unele exemple le-am avut deja când s-au folosit proiectilele cu gaze otrăvitoare prin care s-a încercat otrăvirea fiilor cu gazele părinţilor.

Am avea nevoie de oameni calificaţi din alte culturi, din alte experienţe asemănătoare, pe care să-i invităm şi de la care să învăţăm cum să mânuim adevărurile trecutului nostru. Să ne ajute să elaborăm o metodă biblică în mânuirea acestor adevăruri explozibile, pentru reabilitarea celor care au produs pericolele trecutului, dar şi pentru a păzi noile generaţii de efectele unei memorii nerăscumpărate.

La numai 3 ani, micuţul Jonathan dirijează Simfonia a 5-a de Beethoven

„Luaţi seama dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta nici la stânga” (Deut. 5:32).

Urmarea cu stricteţa a poruncilor divine, nu este doar pretenţia unui Dumnezeu desăvârăit şi strict, ci şi act al manifestării harului divin. La dreapta sau la stânga poruncii divine sunt pericole care ne pasc. Doar linia Sa cea dreaptă ne garantează fericirea adevărată, respectarea voii Sale şi împlinirea semnificaţiei vieţii noastre.

Putem să ne deplasăm la dreapta poruncii, să facem mai mult decât ne-o cere El. Am încercat cu toţii să fim mai catolici decât papa, să fim deasupra pretenţiilor divine. Unii fac din aceasta profesia vieţii lor. Ne trezim uneori aplicând legile vechiului aşezământ mai aspru ca evreii de altădată. Exagerăm apoi în sugestii ale Bibliei din care facem reguli pentru noi şi mai ales pentru alţii. Scoatem din contextul cultural şi istoric anumite pasaje pe care le aplicăm cu stricteţe vremii noastre, fără discernământ.

Adevăratul pericol de a ne abate la dreapta poruncilor divine, este nu numai că aşa ceva nu ne-a cerul Dumnezeu, dar realizările noastre în acele domenii ne umplu de mândrie şi de autoîndreptăţirea de care sufereau fariseii.

Mama noastră a tuturor, Eva, a fost prima care ne-a sugerat să mergem dincolo de poruncă. Dacă Dumnezeu a poruncit ca să nu mănânce din pomul cunoştiinţei binelui şi răului, Eva adaugă „şi nici să nu vă atingeţi de el”. Adausul Evei pare să aibe un rol preventiv păcatului gustării din roadele pomului. Prin aceasta el pare de-adreptul inteligent. El însă nu poate să nu-i scape satanei care foloseşte disponibilitatea umană pentru distorsiunea poruncii divine şi o incită la păcat. Făgăduinţa este mereu aceeaşi, vom realiza mai mult decât a fost Domnul gata să ne ofere.

Avem istoria ca dovadă că evadarea în dreapta poruncii divine duce la extremism religios. Este suficent să ne gândim la călugării izolaţi de lume în peşteri, la cei care şi-au petrecut viaţa stând în vârful unui stâlp, sau la cei etiopieni care s-au izolat pe vârful unui munte unde nu aveau acces alte persoane, ca să ne dăm seama că aceşti oameni care „ieşiseră din lume” au dus la o extremă bizară cerinţa Domnului de a fugi de lume şi de poftele ei.

Dorind să respecte sabatul, ziua Domnului, evreii care nu trebuiau să lucreze în această zi dedicată odihnei şi relaţiilor cu Creatorul, au dus la extremă porunca scotocindu-şi buzunarele înaintea sabatului ca nu cumva vre-o monedă să devină fără ştirea lor obiectul transportat în ziua sfântă. Pentru ca nu cumva să lucreze ceva, proprietarii clădirilor înalte din oraşele evreeşti de azi, au lifturile programate astfel ca să oprească automat la fiecare etaj, fără ca evreul credincios datinei sale să fie nevoit să apese vre-un buton, călcând astfel porunca divină.

Extrema dreaptă duce la absurditatea exagerărilor fariseice, dar şi la efort inutil, la forma de evlavie care este total lipsită de spirit şi mai ales lipsită de dragoste şi de pace.

Un apel frenetic la umblarea pe „cărările cele vechi” pe care-l lansează, mereu această extremă nu face distincţie între „singura cale”, cea a Mântuitorului, şi alte cărări la fel de vechi, care nu duc însă la „odihnă pentru sufletele voastre”, cum precizează Ieremia. Dovada că nu ne aflăm pe calea Domnului, ci că am rătăcit în extrema ei dreapă, este că cei care îi fac reclamă nu oferă odihnă sufletului, ci tulburarea lui. Cum am putea explica oare altfel faptul că „sfinţenia” acestor călători devine intransigentă cu alţii, când Domnul ne cere să ne îngăduim unii pe alţii? Cum am putea judeca acestă cale, când în loc să ofere har, milă, dragoste; ne aduce rigorile legii, asprimea poruncii, segregarea bisericii, dispreţul pentru păcătos, exigenţa cu îmbrăcămintea altora, respingerea celor care nu gândesc ca noi?

La dreapta este efortul uman în competiţie cu harul divin. Şi periculos lucru este acesta.

La stânga, probabil că este îndulcirea poruncii, dialuarea ei, contextualizarea ei, aplicarea ei selectivă, parţială, ocazională, sau deloc. Libertinismul religios de azi nu este decât o deviaţie spre stânga a gândirii creştine în ceea ce priveşte respectarea poruncilor divine. Harul devine ieftin, mântuirea garantată, vinovăţia deturnată spre factori independenţi de voinţa noastră. Epoca de aur a disculpării tuturor. În centrul acestei extreme fiind omul şi nu Domnul; libertatea omului şi nu sfinţenia Domnului. În numele libertăţii, nimic nu mai este păcat.

Spre seară, la ora închiderii unui restaurant american, o ultimă maşină a dat o comandă de mâncare la fereastra la care lucra un tânăr destul de obosit. După ce omul a plătit, a primit o pungă care purta pe ea insemnele acestei reţele de restaurante de fast food, (mâncare la repezeală – am putea traduce noi), după care a plecat în noaptea care se lăsa. La câţiva kilometri perechea din maşină a desfăcut punga pentru a gusta din cina aceasta „la drum”. Spre mirarea lor au constatat că tânărul obosit de la fereastră le-a dat toţi banii încasaţi în ziua aceea de către restaurant, pe care managerul obişnuia să-i pună într-o pungă de mâncare pentru a deruta eventualii răufăcători. Oamenii s-au întors imediat din drum şi au returnat restaurantului întreaga sumă de bani. „Noi am cumpărat friptură de pui şi nu bani!” au argumnetat ei glumind. Managerul restaurantului a fost deosebit de impresionat de gestul acestui cuplu şi a sugerat că ar fi bine să cheme televiziunea şi să dea publicităţii un asemenea gest de omenie. Lucru obişnuit într-o lume în care a fi cinstit este neobişnuit. A vrut deci să cheme televiziunea. Bărbatul a rispostat imediat: „Nici vorbă. Femeia aceasta cu care sunt nu este soţia mea!”

Extrema stângă este selectivă în perceptele moralei.
Jucăm pe extreme. Ori la dreapta superspiritualităţii, ori la stânga libertinismului.

Un lucru este clar. Antrenorul jucătorilor pe extreme este diavolul.

Nu numai alte naţii au copii geniali. Avem şi noi românii şi ne mândrim cu ei.
Maria Crăciun interpretează impresionant această odă adusă limbii noastre. Vă îndemn s-o ascultaţi reflectând la modul în care o folosim.