Articolul a fost publicat cu acordul autorului. Îl puteţi citi şi pe: Iosif Ţon – Mesaje şi predici

Marginalizarea lui Isus din Nazaret şi a învăţăturilor Lui

Fenomenul neglijării învățăturii Domnului Isus nu a început la Reformă, ci prin secolul al 2-lea. La începutul acelui secol găsim cărți ca ”Didache” (numită și ”Învățătura celor doisprezece apostoli”), care încă îi instruia pe noii creștini cum să trăiască după Învățătura Domnului Isus. Pe la mijlocul acelui secol, însă, s-au convertit la creștinism mai mulți filosofi greci. Ei au adus filosofia greacă cu ei în creștinism și au încercat să le ”armonizeze” pe cele două. Ei au citit prologul la Evanghelia după Ioan, unde Fiul etern al lui Dumnezeu este prezentat ca Logos-Cuvântul. Ei au plecat de la acest concept, prezent și în gândirea greacă, și au construit o teologie bazată pe Logos, o teologie a unui Cristos cosmic, dar au neglijat pe Isus din Nazaret și învățătura acestuia.

La anul 250 s-a introdus în Biserica din Roma preoția pe modelul Vechiului Testament. Cu aceasta s-a introdus și dogma că Biserica îi mântuiește pe oameni prin ”sfintele taine”. Cu aceasta, nevoia de a citi învățătura Domnului Isus și de a trăi după ea a fost și mai mult înlăturată.

Acesta a fost începutul fenomenului numit de Stuart Murray ”marginalizarea lui Isus și a învățăturii Lui”. Acest fenomen s-a accentuat prin convertirea Împăratului Constantin și prin transformarea creștinismului în religie de stat. Stuart Murray este un anabaptist modern, care trăiește în Anglia și care a scris cartea ”Post-Christendom”, în care analizează pe larg fenomenul marginalizării lui Isus și a învățăturii lui, de la Constantin și până astăzi (Ed. Paternoster, 2004). Iată ce scrie el despre ceea ce s-a întâmplat pe vremea lui Constantin:

”Amintirea unui Isus care se confrunta cu autoritățile, apărând cauza celor săraci și criticând nedreptățile era tulburătoare pentru episcopii care se bucurau acum de un lux exorbitant. Teologii din secolul al patrulea îl transformă pe Isus într-o figură cerească, accentuează divinitatea lui și fac ca amintirile acestea să se estompeze. Constantin Îl onora pe Dumnezeul creștinilor, nu pe Isus din Nazaret. Eusebius a acceptat acest lucru și a pus temelia pentru interpretarea lui Isus ca o figură imperială. Rozemary Radford Reuther scrie:

”Cristos devine Pantocrator, guvernatorul cosmic al noului imperiu creștin. Împăratul creștin cu episcopii la dreapta lui, devin locțiitorii lui Cristos pe pământ, guvernând statul creștin al noii ordini răscumpărate a istoriei… Victoria lui Mesia ca apărător al celor oprimați ar fi fost văzută ca o nivelare a ierarhiilor… În loc de aceasta, cristologia imperială câștigă în secolul al patrulea  funcția unui control imperial patriarhal, ierarhivist și euro-centrat.”

Stuart Murray continuă: ”Această schimbare radicală a modului în care era înțeles Isus a avut impact asupra multor aspecte ale creștinismului secolului al patrulea. Ea a transformat reprezentările artistice, care acum îl prezentau pe Isus în imagini imperiale: tablouri aspre ale unui judecător imperial, înconjurat de o aureolă, iau locul tablourilor rustice anterioare ale unui Isus ca bunul păstor. În imnuri, predici, lecții pentru catehumeni, crezuri și tratate teologice, viața și învățătura lui Isus capătă tot mai puțină atenție. Comparați, de exemplu, instrucțiunile date catehumenilor spre sfârșitul secolului al patrulea de către Ambrozie, bazate pe moralitatea Vechiului Testament cu scrierile lui Iustin din secolul al doilea și cu Didache care-i învăța pe catehumeni să aplice învățăturile lui Isus în viețile lor. Scriitorii secolului al patrulea foloseau viața lui Cristos doar devoțional, nu și etic.

Marginalizarea lui Isus este cel mai izbitor văzută în credeuri. Acestea au avut o mare influență asupra creștinilor timp de generații. Dar ele au fost scrise în anii când se forma creștinismul de stat, când viața și învățătura lui Isus erau marginalizate. Credeurile afirmă atât divinitatea cât și umanitatea Lui, dar îi marginalizează viața. Credeul de la Niceea, de exemplu, spune că Isus ”s-a întrupat prin Duhul Sfânt din fecioara Maria; și s-a făcut om. Și a fost răstignit sub Pilat din Pont.” Credeul ignoră viața lui ca om, trecând direct de la nașterea Lui la moartea Lui. Unde sunt minunile Lui, relațiile Lui, învățăturile Lui și viața lui subversivă? Ca și în alte documente din secolul al patrulea, unde este Isus? Celelalte credeuri au aceeași omitere izbitoare…. Viața și învățătura lui Isus nu mai erau în centrul atenției… Lui Isus i se aducea închinare, dar Isus nu mai era urmat.” (pag.122-123).

Situația, în creștinismul oficial, a continuat să fie astfel până după anul 1500. Reformatorul principal, Martin Luther, a considerat că Evanghelia se află în epistola către Romani și pe baza acesteia el a obținut ceea ce el numește ”teologia crucii”. Adjunctul lui Luther, Philip Melancthon, a scris că a-L cunoaște pe Cristos înseamnă a ști să beneficiezi de moartea Lui. Ei au formulat un creștinism al câtorva doctrine care dacă sunt crezute îi asigură credinciosului intrarea în ceruri.

Acestea nu înseamnă că învățătura Domnului Isus a dispărut în timpul acela de pe scena istoriei. Ea s-a păstrat în mișcări de opoziție față de biserica oficială, pe care aceasta le-a etichetat ca eretice. Un prim exemplu sunt donatiștii, din secolul al patrulea și al cincilea. Tot din aceasta vreme trebuie să-l amintim pe Pelagius. Iată ce scrie Stuart Murray despre elementul comun pe care îl aveau Pelagius și donatiștii:

”Pelagius i-a încurajat pe contemporanii lui să-și bazeze viețile pe învățătura morală a lui Isus. Asemănările dintre învățătura lui Pelagius și concepțiile donatiștilor sunt semnificative. David Nussbaum scrie: ”Pelagius era, teologic, ceea de donatiștii erau din punct de vedere eclesial într-un important număr de privințe: ambii reprezentau o dorință pentru… puritate, o încercare de a păstra creștinismul din secolele anterioare și de a adopta o poziție mai independentă și mai critică față de autoritățile instituționale” (pag. 101-102).

O altă mișcare care s-a format prin întoarcerea la învățătura Domnului Isus au fost valdenzii. Inițiatorul lor a fost francezul Valdes, care în 1174 a descoperit învățătura Domnului Isus, a renunțat la averea lui și a început să predice și să cheme oamenii la o viață de sărăcie. Urmașii lui Valdo chemau oamenii să devină ucenici ai lui Isus și să trăiască după învățătura Lui, cerând integritate personală, o viață simplă, respingerea lăcomiei și a oricăror excese. Ei se opuneau oricărei forme de minciună și de înșelăciune și refuzau să depună orice jurământ (Stuart Murray, p.324-327).

O mișcare similară a fost cea a lollarzilor din Anglia, inițiată de John Wycliffe (1328-1384).

Dar, de o deosebită importanță pentru noi este Erasmus de Rotterdam (1466-1536). Acest mare învățat al Renașterii a publicat în 1516 Noul Testament în limba greacă și în limba latină (traducerea în limba latină a făcut-op el însuși, pentru a demonstra că traducerea Vulgata nu a fost corectă). Apoi a publicat un comentariu la Evanghelia după Matei, subliniind porunca Domnului Isus să facem ucenici învățându-i ceea ce ne-a învățat El. Erasmus face constatarea că a fi ”platonist” înseamnă a te ține de învățătura lui Platon; iar a fi ”aristotelian” înseamnă a te ține de învățătura lui Aristotel. Tot astfel, scrie el, dacă îți spui ”christianus” ar trebui să însemneze că te ții de învățătura lui Christus. Dar, remarcă Erasmus, noi ne zicem creștini (sau ”cristosieni”, pe românește), dar nu ne ținem de învățătura lui Cristos, ci religia noastră este formată de credeurile și de deciziile sinoadelor și de alte scrieri ale bisericii oficiale.

Erasmus face o chemare pasionată la a ne întoarce la învățătura întemeietorului religiei noastre, adică a lui Isus.

Ceea ce trebuie să știm apoi este că scrierile lui Erasmus, în special textul Noului Testament și comentariul la Matei, au fost sursa principală de inspirație pentru tinerii teologi de la Zurich, care în 1525 au creat mișcarea anabaptistă, bazată în exclusivitate pe învățăturile Domnului Isus.

Găsiți aceste informații într-o carte întreagă: Erasmus, the Anabaptists and the Great Commission”, de Abraham Friesen (Eerdmans, 1998).

Toți teologii anabaptiști de la Zurich, care aveau o pregătire teologică superioară și erau gânditori erudiți, au fost arși pe rug în decurs de trei ani de la începerea mișcării anabaptiste. Ei n-au avut timpul necesar să scrie o teologie bazată pe învățăturile Domnului Isus, pe care își întemeiau ei noua lor credință. Singurele excepții sunt Balthasar Hubmaier (ars pe rug la Viena în 1528), de la care ne-au rămas câteva scrieri și Menno Simons (1496-1561), care a reușit în mod miraculos să evite să fie prins și a putut să scrie mai multe tratate teologice, care stau la baza credinței menoniților.

Ceea ce am vrut să scot aici în evidență este că există o formă de creștinism – cea a anabaptiștilor – care se bazează direct pe învățătura Domnului Isus, așa cum au înțeles-o ei în secolul al 16-lea.

Închei această prezentare a încercărilor de marginalizare a Domnului Isus și a învățăturii lui, printr-o observație pe care o face unul dintre cei mai de seamă teologi evanghelici din secolul al 20-lea, John Stott. În introducerea la cartea lui, The Message of the Sermon of the Mount, John Stott scrie că Harvey McArthur, în cartea lui, Understanding the Sermon on the Mount, trece în revistă douăsprezece moduri în care a fost interpretată Predica de pe munte în creștinism și constată că unsprezece dintre acestea au rezerve față de învățăturile date de Domnul Isus sau chiar le resping totalmente. El spune că ar fi trebuit să întituleze capitolul în care analizează aceste douăsprezece interpretări: ”Versiuni și evaziuni ale Predicii de pe munte”!

Obiecția de bază care se aduce învățăturii Domnului Isus este că este prea exigentă, că cere lucruri imposibile puterilor noastre umane, că este inaplicabilă și că, din punct de vedere al teologiei inițiate de Luther, este o nouă ”lege”, care promovează mântuirea prin fapte, nu prin har.

La obiecțiile acestea trebuie să răspundem și, cu voia Domnului, o vom face într-un alt episod. Dar mai întâi, va trebui să înțelegem mai bine credința creștină actuală care se bazează pe teologia inițiată de Martin Luther. Dacă aș încerca să fac eu o analiză a situației, mi s-ar spune că nu o reprezint bine. De aceea, las pe altcineva să o facă. Este vorba de filosoful baptist american Dallas Willard. În episodul următor, voi arăta cum analizează el situația religioasă de astăzi din lumea evanghelică.

Nelu Şerban din Phoenix, Arizona, este un îndrăgostit al naturii şi fotografiei. Vă recomand să vă încântaţi sufletul cu câteva imagii de excepţie realizate de Nelu, vizitându-i web-site-ul. Apăsaţi imaginea de mai jos:

Aseară, mi-o arătat Neluţu pe bloguri că-i mare confuzie acuma la mulţi creştini. Se întreabă oamenii care-i diferenţa dintre baptişti, penticostali şi străjeri. M-am gândit şi eu şi am găsit că nu-i chiar aşa de greu de priceput. Dacă o luăm în ordinea în care au apărut, la început au fost baptiştii, apoi au venit penticostalii şi acum mai la urmă străjerii. Şi lucrurile au fost cam aşa:

Baptiştii, când au ajuns la prima epistolă a lui Pavel către corinteni, la capitolul 12, acolo unde vorbeşte el de darurile Duhului Sfânt, la versetele 8 la 11, lor nu le-a plăcut de unele din aceste daruri, cum ar fi cele de la coada listei: darul tămăduirilor, puterea să facă minuni, prorocia, deosebirea duhurilor, vorbirea în felurite limbi, tălmăcirea limbilor. Lor le-a plăcut numai de cele din frunte: vorbirea despre înţelepciune, despre cunoştinţă, credinţa. Nu ştiu de unde au scos-o că darurile acestea de la urmă au dispărut din istorie odată cu moartea apostolilor şi cu terminarea canonului Biblic. Au ţinut-o tot aşa până ce unii au început să se roage mai mult şi l-au căutat pe Domnul din toată inima. Când oamenii aceştia au început să aibă „carisme” cum le numeau pastorii lor, adică să vorbească în alte limbi, să prorocească, i-au scos afară din bisericile lor şi aşa am apărut noi penticostalii.

Din nefericire, penticostalii au început să aibă simpatie mai multă pentru darurile Duhului Sfânt pentru care nu aveau simpatie fraţii baptişti. Noi penticostalii nu susţinem că unele daruri au dispărut din istorie, ci mai degrabă le confundăm pe unele cu talentul sau cu pregătirea oamenilor. Eu şi azi sufăr din cauza unor fraţi care consideră că a te pregăti pentru predică este un lucru firesc. Ei cred că trebuie să te duci la anvon şi să predici ce-ţi dă Domnul în clipa aceea.

Când venea fratele Nicolae de la baptişti la noi la biserică, am văzut că el avea schiţe de predici făcute frumos, aşa cu culori pentru titluri, cu sublinieri pentru idei şi cu puncte şi litere. Ce frumos! Am încercat şi eu, dar am fost acuzat imediat că predic după ciorne, de pe hârtie, că am ajuns mai rău ca baptiştii… Ce să mai spun? Cât eram mai tânăr mai ţineam minte mai bine lucrurile. Acum am nevoie să mai scriu punctele predicii undeva. O fac acum cu grijă, pe foiţe mai mici pe care le ascund în Biblie să nu le vadă fraţii. Am văzut la un frate că el avea o Biblie din acelea mari de tot, cu margini mai late, pe care îşi notase schiţele de predici. Fraţii cred şi acum că el nu se pregăteşte şi predică de unde îi dă Domnul. Ce înşelătorie! Am invăţat că nu există inspiraţie fără transpiraţie. Domnul nu-i foloseşte pe cei leneşi. Nu le dă har. Harul leneşilor este actorie. Înşelătorie.

Pentru că baptiştii neagă o parte din daruri, la fiecare generaţie au de suferit din cauza „carismelor” şi alungă o parte din membrii lor la penticostali. Pentru că penticostalii neglijează o parte din daruri, o parte din membrii lor vor să fie ca fraţii baptişti. Ce se întâmplă acum, au apărut străjerii care majoritatea provin dintre fraţii baptişti. Ei au umplerea cu Duhul Sfânt dar nu vor să se facă penticostali. Şi tare bine ar face să nu se facă. Ei vor să fie baptişti treziţi, adică să nu facă nici greşelile baptiştilor şi nici pe ale penticostalilor. O să le facă probabil pe ale lor. Că nici o organizaţie nu este desăvârşită. Biserica Domnului este Trupul lui Christos şi fiecare are funcţiuni diferite în acest trup şi este necesar să fim diferiţi unii de alţii, pentru a ne completa.
Bag sama că explicaţiile mele nu sunt de cea mai mare calitate şi adâncime. Aşa văd eu că stau lucrurile cu baptiştii, penticostalii şi străjerii. Că n-o fi chiar aşa nu bag mâna în foc. Dar orice om are voie să-şi spună părerile lui. Că aşa e acum la modă cu blogurile astea.

M-am gândit să vorbesc cu Neluţu ca să ne deschidem şi nou un blog din ăsta, că se pare că toată lumea are acuma. Nu suntem noi o biserică mare şi nici oraşul nostru nu e prea mare, dar am văzut că sunt foarte multe bloguri evanghelice între români. De ce n-am avea şi noi unul? Mă gândesc că ar trebui să-l facem aşa ca al unora dintre păstori, oamenii să nu poată să scrie nimic pe el, ci numai să citească. Că am văzut eu pe blogul fratelui Lascău că sunt şi oameni de bai, cârcatoşi nevoie mare, cu care n-o scoţi la capăt cu una cu două. Ce să mai zic de nişte surori care sunt tare bătăiose. O fi păţit ceva bietul apostol Pavel cu astfel de femei, de a zis să nu vorbească muierile în biserică. Dar pe bloguri nu zice să nu scrie. Oricum, eu nu m-aş lua la schimburi de vorbe cu ele, că ştiu eu bine cum mă descurc în astfel de situaţii. Când se înfurie Veta, tac din gură de numa. Nu-i altă cale.

Meditaţii din volumul: „În răcoarea dimineţii”.

Analizându-se relaţiile dintre fraţii baptişti şi penticostali de ultimă oră, a apărut pe piaţă Bicicleta Ecumenică. Sunt unele guri rele care spun că, de fapt, ea exista de foarte multă vreme, utilizată în cadrul Alianţei Evanghelice, cu rezultate remarcabile. Ar fi funcţionat bine în continuare, dacă penticostalii n-ar fi descoperit recent că există posibilitatea să pedaleze şi ei, şi ghidonul este bun şi la altceva decât să te ţii de el.

Unii din comentatorii postării: „Să mai încercăm odată” m-au solicitat să postez o schemă a creştinismului, aşa cum a „evoluat” el istoric, pentru a facilita cititorului o mai bună înţelegere a istoriei, cât şi a situaţiei de azi. Căutându-ne locul denominaţiei din care facem parte, am putea să dezvoltăm respect pentru ceilalţi care s-au dezvoltat diferit de noi.
Vreau să mai menţionez că sunt foarte multe asemenea scheme în care unele detalii sunt prezentate diferit. Am ales aceasta pentru că mi s-a părut mai expresivă şi mai uşor de înţeles.

Prietenul meu Daniel Brânzei a publicat recent pe blogul lui http://barzilaiendan.wordpress.com/
un articol pe care îl reproduc în postarea mea cu acordul autorului.
Materialul scris de Daniel vrea să mai încerce odată să deschidă mintea părţilor aflate actual în conflict (baptişti – penticostali – străjeri). El apelează la o deschidere a minţii pentru o înţelegere globală a creştinismului, evadând dintre zidurile denominaţionale. Sectarismul nostru este sursa disensiunilor actuale, iar o înţelegere a Bisericii lui Christos ca Trup ar trebui să ne elibereze de infantilismul patriotismului local şi denominaţional.
Citindu-i articolul nu pot să nu subliniez şocul pe care mi l-a produs descoperirea că nu toţi fraţii noştri aplică metafora paulină a trupului la creştinismul universal. Ca unul care n-am gândit niciodată altfel, îmi explic acum o serie de scântei şi tensiuni care au înroşit tastatura computerelor în ultima vreme.
Unul din oamenii de la care am învăţat foarte mult în viaţa mea, avea lipit în Biblia sa un desen al unui „copac al creştinismului”. Am ţinut şi eu pentru mulţi ani acest desen în Biblia mea. De la rădăcinele apostolilor, tulpina bisericii primare divizată apoi de schisme şi Reformă, până la crenguţele divesităţilor actuale. Mi-am urmărit istoria de la tulpină la braţele reformate, la creanga metodistă engleză, la mişcarea sfinţeniei,  până la primii penticostali. Am început să am respect pentru istorie, pentru înaintaşi, pentru celelalte ramuri ale acestui copac. Din păcate am crezut că toată lumea gândeşte la fel ca mine. Nu înţelegeam de ce există atâta intoleranţă la alţii care nu sunt ca noi. Acum înţeleg.

Citiţi articolul lui Daniel Brânzei, şi lărgiţi-vă orizontul înţelegerii. Şi pe cel al inimii.

Să mai încercăm odată

Am mai spus-o și o repet într-o altă formă aici: Există foarte multe asemănări între penticostali și baptiști. Deosebirile sunt minore. Ele marchează mai mult diferența dintre teologia lui „ce am vrea să se/nu se întâmple“ și „teologia lui ceea ce se întâmplă de fapt“.

De exemplu: în adunările baptiste sunt oameni care au avut/au experiențe deosebite cu Duhul Sfânt. Trebuie neapărat să-i numim „pentecostali ascunși“? Nu. N-are rost. Dumnezeu nu lucrează cu doi oameni la fel.

În adunările penticostale sunt oameni care n-au avut experiențe cu daruri miraculoase.  („Oare toţi sînt apostoli? Toţi sînt prooroci? Toţi sînt învăţători? Toţi sînt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?“ – 1 Cor. 12:29-30). Trebuie neapărat să-i numim: „baptiști ascunși“. Nu. N-are rost. Dumnezeu lucrează diferit cu fiecare în parte.

La Calvary Chapel, Chuck Smith a interzis profeți“ și vorbirea în limbi în serviciile publice ale bisericii. Chiar și pe cei ce ridicau mâinile la cântări i-a oprit ca să nu deranjeze închinarea celor din jur, atrăgând atenția asupra lor. Îl face asta pe Chuck Smith mai „baptist“ decât restul penticostalilor. Nicidecum! „Încredințarea pe care ai primit-o păstreaz-o pentru tine“ și nu căuta să normezi obligațiile celorlalți. Ne putem ucide unii pe alții cu „cuvintele încrucișate“ pornite dintr-un antonim al iubirii.

Nici un creștin confesional n-are probleme să aplice „metafora mădularelor“ despre care vorbește Pavel în 1 Corinteni 12 și Romani 12 la biserica lui LOCALĂ. Un prieten m-a întrebat însă acum câțiva ani dacă m-am gândit vreodată să o aplic, așa ca Pavel, la TOATĂ Biserica lui Hristos (din toate confesiunile, din toate timpurile și din toate locurile).

Întrebarea lui m-a bulversat, propulsându-mă la un nivel al părtășiei frățești pe care nu mi-l închipuiam posibil. WOW!  S-ar putea oare ca anumite caracteristici să fie rânduite de Marele Zidar doar în anumite grupuri de frați sau adunări din cauza unor identități și funcții specifice?!  S-ar putea ca anumite denominații sau confesiuni să prezinte simptomele deosebirilor doar pentru că unele sunt predominant „picior“ și altele „mână“, „ureche“ sau „ochi“ ?! S-ar putea ca „anumite“ forme de creștinism să fie mai adecvate pentru mântuirea poparelor cu un anumit specific (psihic, cultural) ?  S-ar putea ca și în aceasta să se manifeste „înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu“?! (Efeseni 3:10)

Mai ales cei care credem că apostolii au fost o categorie legată de biserica primară, ar trebui să ne gândim foarte serios la o asemenea posibilitate. Mădularele de care se vorbește în acest pasaj NU sunt prezente în fiecare biserică LOCALĂ de azi. Nu cunosc niciuna în care să mai existe apostoli.  (⁷Voi sînteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui.  ²⁸Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe ceice au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cîrmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. – din 1 Cor. 12).

Asta nu înseamnă bineînțeles că există o „biserică a apostolilor“, una „a proorocilor“, alta a „învățătorilor“, etc. Alternativa posibilă ar fi că Dumnezeu își manifestă darurile în mod suveran, când într-un loc, când în altul, mai mult sau mai puțin, dând o anumită identitate fiecărui credincios, fiecărei biserici locale și/sau fiecărui grup de biserici locale.

Astfel, El poate ridica „învățători“ pe care să-i ascultăm/citim cu plăcere și cu folos, chiar dacă nu sunt din biserica noastră locală.

Astfel, El poate ridica pe alocuri „cârmuitori“ care să schimbe direcția creștinismului într-o generație, mult dincolo de granițele unei anumite confesiuni (Augustin, Luther, Calvin, Watcman Nee, Stanley Jones, C.S. Lewis, etc.)

Dacă privim ca „acceptabile“ astfel de apariții și influențe, de ce n-am accepta existența unor deosebiri care ne identifica drept mădulare cu funcții diferite în istoria și peisajul pestriț al TUTUROR bisericilor creștine?

Oare pentru că eu nu sunt ca tine nu sunt din Trup? Oare pentru că tu nu ești ca mine nu ești din Trup? Oare pentru că noi nu suntem ca voi nu suntem din Trup? Oare pentru că voi nu sunteți ca noi nu sunteți din Trup? Oare pentru că noi/sau voi nu mai suntem azi cum am fost atunci (orice grup evoluează, se maturizează, decade, adoarme, se trezește, se limpezește, etc.) nu mai suntem din Trup? Oare avem și frați catolici, și frați ortodocși, și frați reformați, și frați presbiterieni, și frați nazarineni, și frați greco-catolici, și frați ostați, și frați ortodocși și frați copți mai mult sau mai puțin „copți“?

Oh! Iată un subiect de meditație …

P.S. – Respect dreptul celor care, cu spirit de observație și pătrundere duhovnicească au ajuns la alte concluzii posibile. Acestea sunt doar gândurile cu care mă frământ (și mă delectez) eu.

Am primit zilele acestea prin E-Mail, una din acele întâmplări care circulă de ani de zile prin lumea virtuală. Ea este genul acelor „întâmplări” petrecute probabil în lumea fanteziei cuiva, care devin apoi „de la noi”, din satul sau oraşul nostru, pe care le povestim şi răspovestim, probabil pentru profunzimea mesajului sau umorul lor. Poate şi pentru faptul că personajele prea seamănă cu noi, aceste povestiri devin parte din povestea vieţii noastre a fiecăruia.
Am s-o redau aici, pentru că ea vorbeşte atât de mult de noi, de iuţimea cu care sărim la concluzii şi, mai ales, de superficialitatea cu care trecem în rândul inamicilor pe binefăcătorii noştri.

Funcţionarul de la poştă sorta ca de obicei, scrisorile adunate din cutiile poştale ale micului orăşel. I-a atras atenţia un plic mai îngălbenit pe care era scris simplu: „Către Dumnezeu”. L-a desfăcut, crezând că este una din scrisorile acelea pe care le scriu copiii, uneori lui Dumnezeu sau lui Moş Crăciun. Scris cu litere mari, scrisoarea conţinea cuvintele:

„Dragă Doamne Dumnezeule!
Sunt o femeie bătrână de 90 de ani şi mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Cineva mi-a furat poşeta în care aveam 100 de dolari. Necazul meu cel mai mare este că se apropie Crăciunul şi am invitat la masă două prietene, văduve bătrâne şi ele. Cei 1oo de dolari erau banii cu care voiam să fac cumpărăturile pentru masa aceea şi mă doare sufletul să nu le primesc pe prietenele mele, că sunt şi ele femei singure şi sărace. Te rog Doamne, ajută-mă! Nu mă lăsa să mă fac de ruşine în faţa prietenelor mele!
Îţi mulţumesc pentru că Tu asculţi rugăciunile oamenilor necăjiţi!”

Poştaşul impresionat până la lacrimi de necazul acestei bătrâne, a împărtăşit cu colegii de la poştă rândurile femeii. Imediat s-au deschis portofelele şi s-au adunat 96 de dolari. Poştaşul i-a pus într-un plic şi, din partea lui Dumnezeu, l-a pus în cutia de poştă a femeii bătrâne.

A trecut Crăciunul cu bine şi poştaşul nostru şi-a reluat slujba. Spre surprinderea lui a găsit din nou un plic asemănător în timpul sortării corespondenţei. A recunoscut imediat scrisul. A desfăcut plicul:

„Dragă Doamne Dumnezeule,
Îţi mulţumesc din toată inima pentru că mi-ai ascultat rugăciunea. Să fi văzut ce fericită am fost cu prietenele mele! Le-am povestit şi lor ce minunat eşti Tu şi cum m-ai ajutat în mod miraculos la Crăciunul acesta. Mi-ai făcut un Crăciun de neuitat. Mulţumesc frumos!
Apropo, să şti că lipseau 4 dolari. N-au fost 100. Am ştiut eu dintotdeauna că nemernicii aceia de la poştă sunt nişte hoţi mizerabili!”

Românii au umor. Uneori negru. Alteori portocaliu…
Iată o urare de Anul Nou cu umor născut din „politeismul” politic românesc.

Să ne oprim puţin în galeria portretelor de farisei în faţa tabloului fratelui Beton, fariseul renumit pentru intransigenţa sa cu privire la orice schimbare. Este rudă apropiată cu Fosila vie. Chiar fraţi.

Se spune că un reporter a luat un interviu unui cetăţean care împlinise venerabila vârstă de 100 de ani: „Bănuiesc că în timpul vieţii dumneavoastră aţi trecut prin multe schimbări, nu-i aşa?” „Da. Am trecut prin foarte multe schimbări şi am fost împotriva tuturora”, a replicat el.

Fratele Beton, este împotriva oricărei schimbări. El vrea să păstreze status quo cu orice preţ. Se teme de nou pentru că, nou, înseamnă ceva diferit de ceea ce a fost, de ceea ce ştie el. Pentru el lumea ar fi bine să îngheţe la forma actuală, să se întărească aşa ca betonul, păstrându-şi forma finală în anii pe care îi mai are el de trăit.

El vrea să „păstreze credinţa aşa cum a primit-o”. De fapt, este porţiunea din Scripturi pe care o citează mereu. Este favorita lui. Din neschimbare şi-a construit doctrina fundamentală a vieţii sale.

Dumnezeu nu se schimbă. Este acelaşi. Eternul Prezent. Eu Sunt. Dacă credinţa vine de la El, ea este la rândul ei neschimbătoare, de unde dorinţa de a păstra lucrurile aşa cum sunt ele fără să se schimbe nimic.

În general, în jur de 16 la sută din populaţiea unei comunităţi este împotriva schimbărilor. Orice fel de schimbare.

Este zadarnic să-i argumentezi fratelui Beton, că schimbarea înseamnă creştere, că ea face parte din dinamica normală a vieţii, că avem nevoie de ea, că este ceva pozitiv în schimbare, că ea poate fi prietenul nostru şi nu inamicul. Nu vei obţine nimic. El nu vrea să schimbe nimic. Ca Ford, care a fost rugat de inginerii firmei sale să producă maşini şi de altă culoare decât neagră. A fost de acord cu ei. Pot alege orice culoare numai maşinile lui să fie negre.

Iubitor al rutinei, fratele Beton, se simte fericit şi în siguranţă ori de câte ori lucrurile, mai ales în biserică, se desfăşoară după regula demult ştiută. Previzibiul îi dă odihnă, pe când noul, plin de imprevizibil, îl îngrijorează şi nelinişteşte.

Dacă Fosila vie trăieşte din trecut, fratele Beton, vrea un perpetuu prezent. Este, de fapt, un gardian al prezentului, pe care-l păzeşte de viitor.

Dificultatea sa izvorăşte din incapacitatea de a distinge între formă şi conţinut, între mesaj şi modalitatea transmiterii lui. Mesajul nostru creştin este etern, dar nu şi modalitatea de a-l transmite altora. Metodele trebuie înnoite odată cu înnoirea vremurilor.

Predicăm azi Evanghelia unei generaţii crescute în faţa televizorului. Această generaţie de „vidioţi” cum o numea cineva, s-a format cu informaţia scurtă, precisă, incitantă, senzaţională. Ea cunoaşte pasiunea efectului artistic, sentimentul năvalnic al efectelor speciale, dinamica acţiunii bine conturate din filmele vizionate. Este o generaţiei care şi-a exersat simţul vizual, prelucrând, din copilărie, imaginea ca suport al ideii. Ei bine, unei astfel de generaţii, va trebui să-i comunicăm Cuvântul lui Dumnezeu cu altă metodă decât cea tradiţională. Ne adresăm acum acestui segment al bisericii, folosind proiectoare video, clipuri video, drame şi scenete jucate sub lumina reflectoarelor, subliniate sonor şi însoţite de imagini filmate. Toate bune şi frumoase, dacă nu l-am avea pe fratele Beton. Şi ne lovim de el de fiecare dată. Dur. Zgomotos. Dureros.

„În sat la noi nu s-a auzit de aşa ceva!”. „Aţi băgat teatrul în biserică!” „Unde aţi citit voi în Biblie că apostolii au făcut aşa ceva?” Şi argumentele continuă… „Sunt la pocăinţă de peste 50 de ani şi n-am avut nevoie de teatru sau filme ca să mă pocăiesc!” Corect! Fratele Beton n-a avut televizor, nici măcar radio în satul în care a crescut. Dumnezeu i-a vorbit în cadrul lui de referinţă şi Evanghelia l-a convertit. Slăvit să fie Domnul, pentru aceasta! Ne bucurăm. N-ar trebui să se bucure şi el, fratele Beton, că Dumnezeu converteşte oameni care vizionează filmul „Isus”? N-ar trebui să-L laude el pe Domnul pentru mântuirea celor care se predau în urma participării la drama de Paşti a bisericii noastre?

Fratele Beton, însă, nu poate face distincţia faptului că mesajul este acelaşi dar metoda de transmitere a lui este diferită azi. Contează cu ce vehicol vine doctorul la mine? Contează. Sper din toată inima să nu vină călare ca în tinereţea fratelui Beton.

Ciudăţenia fratelui Beton constă în faptul că el acceptă toate celelalte beneficii ale civilizaţiei, fără să fie inflexibil la folosirea lor. Bunăoară se foloseşte de telefon (unori, prea des şi prea mult) şi nu traversează oraşul pe jos pentru a sta la vorbă cu prietenii lui. La fel, conduce o maşină şi nu dă bice cailor, ca în satul de altă dată. Se bucură de toate facilităţile şi înlesnirile civilizaţiei, în timp ce biserica la care merge vrea să rămână cât mai arhaic posibil, scoasă din circuitul vremii, îngheţată pe traseul timpului.

Prin anii 80 am folosit pentru prima dată diapozitivele proiectate în cadrul studiilor biblice cu tineretul. Era sigurul mijloc accesibil nouă atunci pentru a comunica vizual cu peste 500 de tineri care veneau în fiecare marţi seara la biserica din Oradea. Venea şi Fratele Beton. Ne-am lovit adeseori de duritatea sa. Era beton întărit. Nu se mai putea turna în alte tipare.

Uneori l-am întâlnit Beton armat.
Alte ori era Micro-beton. Jumate beton, jumate microfon.