paşi spre lumină

Aflat într-o călătorie în Turcia, regele țiganilor, Florin Cioabă a murit în urma unui infarct.

Știrea decesului măriei sale este publicată de majoritatea agențiilor de știri din România. Citind câteva din articolele cu vestea aceasta nefastă pentru familia Cioabă și comunitatea țiganilor din România, am sesizat două lucruri care par să fie obsesive pentru cei care relatează acest eveniment.

În primul rând autorii articolelor țin neparat să ne lumineze că a decedat „autointitulatul rege al romilor”. Această lămurire, ca să nu cumva să murim și noi neluminați, vine dintr-un fel de răutate zeflemitoare la adresa regelui. Are oare vreo importanță cine îi „întutulează” pe regii altor etnii?

Un alt lucru care-i obsedează pe autorii știrii funerale este că regele e penticostal și că va fi înmormânat după „ritualurile penticostale”.

De ce oare nu putem respecta o durere? De ce nu știm să tăcem în fața lacrimilor altora? Înaintea mormântului suntem cu toții egali. Numitorul nostru comun, moartea nu caută la fața omului, la culoarea ei, la coroanele sau lipsa lor și nici măcar la religia noastră. Români sau țigani, regi sau reporteri, vom sta cu toții înaintea scaunului de judecată al singurului Rege care va judeca lumea: Christos Domnul. Și El ne va „întitula” pe fiecare.

Traian Ștrengar, Petru Tivadar – supravegheatorul Filialei Oradea, MIhai Chiș – casierul Filialei, și Ionel Pop – secretarul Filialei, în curtea Bisericii Nr. 1 unde își avea sediul și Filiala.

Anii de dinaintea plecării lui Petru Tivadar în America au fost însă marcaţi şi de eforturile autorităţilor comuniste de a decapita mişcarea penticostală şi a-i înlocui liderii cu oamenii sistemului. Judeţul Bihor a cunoscut o serie de oameni ai lui Dumnezeu deosebiţi, înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt care au fost folosiţi de Domnul în mod extraordinar. Este suficient să-i menţionăm pe Pavel Ciuciu, Mihai Şorhenţ, Ionel Pop. Ionel Pop a fost un fel de Ţunea al Bihorului, un credincios deosebit de talentat şi cu o chemare specială pentru evanghelizare şi rugăciune. El este unul dintre iniţiatorii nopţilor de veghe care au început să fie organizate în Bihor, Cluj, Turda etc.
Ionel Pop era foarte apreciat de fraţi atât pentru modul pasionat în care predica Evanghelia, pentru râvna lui pentru rugăciune şi experienţe spirituale, dar şi pentru vocea sa specială cu care cânta cântările Domnului. Pentru o vreme a slujit ca secretar al Filialei Bihor. Activitatea lui bogată în evanghelizări şi nopţi de rugăciune a supărat foarte rău Securitatea și conducerea Cultului.
Împreună cu Mihai Chiş, care era casierul Filialei, Ioan Pop (sau Pop Ionel, cum îl cunoşteau fraţii) au făcut multă milostenie şi ajutoare fraţilor săraci. Din nefericire evidenţele lor contabile n-au fost dintre cele mai bune. Au fost acuzaţi de fraude şi băgaţi la închisoare cu cooperarea conducerii Cultului Penticostal. Conducerea Filialei a fost preluată de omul sistemului, Ioan Berar, despre care nu e nevoie să aduc documente suplimentare, ele au fost prezentate de către Vasilică Croitoru în cartea sa: „Răscumpărarea memoriei”.
Închisoarea a fost o experienţă dramatică pentru Ionel Pop. Zdrobit şi marginalizat de fraţii dezinformaţi asupra adevărului arestării şi încarcerării sale a devenit încă o victimă a sistemului comunist care decapita sistematic mişcarea penticostală de liderii ei de influenţă.

Fotografia Bisericii Penticostale din Oradea din anul 1950, când frații se adunau pe strada Iacobinilor în cartierul Ioșia.

Continuăm, amintirile fratelui Moise Iernea din Detroit, despre anii de început ale Bisericii Penticostale Nr. 1 din Oradea (azi Betel).

Regimul magiar Horty era foarte dur cu românii din Oradea și ne urmăreau mereu unde ne adunam. Frații maghiari se adunau la Vie sus, la casa fratelui Cozma – o familie binecuvântată de Domnul.

Între anii 1940-1943, îmi aduc și eu aminte cum frații Șorhenț, Ciuciu Pavel din Picleu, Bodoc din Burzuc, Marc Șandor din Tășad și alții, treceau prin casa fratelui Tivadar, unde se rugau împreună și apoi trebuia să se prezinte la Penitenciarul din Oradea ande au fost arestați pe câte 2-3-6 luni. Noi, familiile le aduceam mâncare fraților din închisoare.

După 1944 au început să se adune la noi frații veniți din refugiu și fiindcă ne-am înmulțit a fost nevoie de o biserică mai mare – așa s-a deschis biserica de pe strada Decebal, lângă Înfrățirea, unde se adunau peste 50 de familii.

După 1945, familia Chiș Mihai, care avea casa pe Iacobinilor în Ioșia, având o cameră mai mare au dăruit-o bisericii, astfel că s-a deschis acolo oficial biserica. Se adunau mulți frați și mulți tineri, așa că fratele Abrudan Ioan a format un cor frumos, instruindu-mă și pe mine ca dirijor. Într-o duminică, țin minte că m-a trimis pe mine cu corul la deschiderea unei biserici în Satu-Mare, el lucrând la CFR 24 de ore.

În anii 1955-1956, fratele Petru Tivadar, Mihai Chișe, Ioan Abrudan au cumpărat o magazie mare pe Strada Ion Ghica și s-a trecut la amenajarea ei pentru biserică, lărgindu-se mereu pe măsură ce creștea numărul fraților. Fr. Petru Tivadar i-a înrolat în conducerea bisericii pe Mihai Chișe, Ioan Abrudan, Iuliu Florea și Traian Ștrengar. Biserica de pe strada Ion Ghica creștea mereu în numărul de membri prin frați care se mutau din satele: Sârbi, Burzuc, Picleu și altele. Aici s-a format un cor frumos de către dirijorul Traian Hanga, un fratele credincios, talentat și devotat pentru lucrare. Chiar Pavel Bochian, președintele Cultului, vizitând de mai multe ori biserica a declarat căci corul din Oradea era printre cele mai frumoase și bune coruri din țară. Ca ajutor de dirijor a fost fratele Dan Moș și cu mine. Fratele Hanga a format și o fanfară care a fost preluată apoi de Paul Teodor.

După plecarea fratelui Tivadar în Statele Unite au mai fost introduși în conducerea bisericii pastorul Traian Ștrengar, responsabilii de biserică, frații păstori Gheorghe Pop și Vasile Simuț.

Biserica din Oradea în 1930. În fotografie; fratele Vașadi și soția, familia Brișcuț, sora Teușa Floare și fiica ei Magdalena Teușa (mai târziu devenind Tivadar prin căsătoria cu Petru Tivadar), sora Maghiar, familia Calay, familia Buzlea, familia Bolog, sora Poștașu. Doi gardieni care i-au arestat pe unii conducători ai bisericii și i-au dus la închisoarea din Oradea au vrut să se fotografieze cu grupul credincioșilor. (Foto. din arhiva fr. Moise Iernea – Detroit)

Iată cum povestește fratele Moise Iernea din Detroit, începuturile Bisericii Penticostale din Oradea, (citat din cartea: BETEL – Construcția Casei lui Dumnezeu în timpul comunismului ateu):

„M-am născut în comuna Păușa, județul Bihor, la 14 februarie 1932, din părinți penticostali, ambii decedați în 1935 și 1936 și înmormântați la marginea drumului Tinca-Leș, unde aveau pământul. Din cauza credinței penticostale, regimul Antonescu și Biserica Ortodoxă nu permiteau înmormântarea pocăiților penticostali și baptiști în cimitirul satului.

În anul 1938 am fost adoptat de familia Petru Tivadar, care a fost pastorul Bisericii penticostale de pe strada Ion Ghica și președintele Filialei Oradea până în 1965.

Din istorisirile bunicii mele, Teușa Floare, soacra fratelui Petru Tivadar, amintesc că Biserica penticostală din Oradea  s-a format în anii 1928 prin stăruințe și rugăciuni. Lucrarea Duhului Sfânt era simțită în adunare prin diferite lucrări, prorocii și descoperiri – dacă cineva nu-și mărturisea păcatul, Duhul Sfânt îl dădea pe față, descoperindu-i păcatele.

Îmi povestea bunica Teușa Floare cum veneau părinții mei Iernea, cu fratele meu mai mare, Mihai, de mână și cu mine în spate, pe jos sau cu trăsura, la această primă biserică, pe când eu aveam 2-3 ani. Aici te umpleai de puterea Duhului Sfânt.

Într-o fotografie din anii aceia (1928-1935) se pot vedea familiile Vașadi, Briscuț, Teușa Floare cu fiica ei Magdalena (cea care va deveni soția fratelui Petru Tivadar), fam. Maghiar, Calcii, Buzlea, Bolog, Poștaș și alții. În aceeași fotografie se mai pot vedea doi gardieni care arestau frații care se adunau pe la case, căci nici atunci nu aveau voie să se adune.

În 1938 am avut biserica la fratele Abrudan Ioan în cartierul Ioșia, lângă cinematograful Ioșia. Atunci mai erau cu noi și familiile Faur, Oros, Crețu Petru, Cioară etc.

Din anul 1938, când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, frații s-au împrăștiat și s-au refugiat pe la Tinca, Sărand, Arad, așa că timp de 3-4 ani ne-am adunat prin familii ca cea a frateleui Tivadar, pe strada Făgărașului nr. 8, la fratele Petru Crețu pe Calea Aradului lângă Peța, la familia Firteș Iosif de pe Tocai. (va urma)

Va vedea de curând lumina tiparului cartea: BETEL – Construcția Casei lui Dumnezeu în timpul comunismului ateu. În paginile ei aș vrea să prezint cititorilor istoria zbuciumată de la începutul anilor 80′ când, la Oradea, Biserica Penticostală Nr. 1 (azi Betel) a construit casa de rugăciune pe care o folosește și azi, fără autorizație. Amenzile și procesele în tribunale care au urmat nu i-au descurajat pe credincioșii din Oradea care s-au încrezut în Dumnezeu care le-a dat o mare biruință.

Cartea va fi lansată la Oradea la începutul lunii octombrie, la Biserica Betel.

În paginile acestui blog voi publica mai multe materiale din istoria acestei biserici, documente din lupta pentru a primi o autorizație de construcție din partea autorităților comuniste, mărturii ale unor participanți la această luptă pentru o casă de rugăciune adecvată nevoilor acestei comunități.

„Cei care am trecut prin experiența Betel, putem declara că am văzut ca Iacov de altă dată, îngerii urcând și coborând la noi. De aceea avem datoria de a povesti și altora minunea acestei izbânzi.

Din nefericire se povestesc doar înfrângerile și suferințele create de un regim distrugător al credinței. Balaurul roșu al comunismului ateu n-a fost triumfător împotriva credinței. El a fost distrus tocmai de credința care n-a murit niciodată din pieptul românului, în ciuda celor mai furibunde îndoctrinări. Construcția și izbânda de a sta în picioare până în ziua de azi a Bisericii Betel, ilustrează clar că războaiele sunt ale Domnului

Experiența construirii fără autorizație a Bisericii Betel, este un act de eroism al unei generații care n-a fost formată, așa cum ar vrea unii să ne facă să credem, doar din capete supuse, informatori și colaboratori ai regimului comunist. Ea a avut oameni demni, determinați, cu șira spinării dreaptă, oameni gata de eroism și sacrificiu.” (din Introducere)

Frica și necredința te țin în blocajul asedierii păgâne

Într-o cunoscută carte, numită „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfântul Augustin de Hippo ilustra prin intermediul unor simboluri deosebit de plastice, lupta dintre biserica lui Hristos şi lume. Astfel, folosind metafora cetăţilor, Sfântul Augustin asocia biserica lui Isus Hristos conceptului de cetate a lui Dumnezeu aflată în opoziţie şi luptă continuă cu cetatea acestei lumi. Această frumoasă ilustraţie avea să fie admirabil dezvoltată multe secole mai târziu de către predicatorul John Bunyan în două cărţi monumentale, „Călătoria creştinului” şi „Războiul sfânt”.

„Biserica în asediu”

Nu putem decât să ne bucurăm aşadar, că utilizarea acestor metafore fundamentale pentru înţelegerea luptei spirituale ce se poartă de peste două mii de ani sunt folosite şi pentru a ilustra evoluţia bisericii din România în perioada comunistă şi după aceea. Acest lucru îl avem foarte bine evidenţiat în cartea „Biserica în asediu”, scrisă de Petru Lascău, pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona ( www.agapearizona.com ).

Ca întotdeauna, autorul, având un talent extraordinar în ceea ce priveşte exprimarea conceptelor spirituale profunde prin cuvinte simple, ne călăuzeşte în înţelegerea fenomenului religios creştin din România. Plecând de la asediul bisericii de către puterea ateismului comunist de dinainte de revoluţie, suntem călăuziţi pas cu pas către conflictul prezent, în care forţele ostile, de data aceasta îmbrăcate în haine religioase, încearcă să distrugă puterea Evangheliei în spaţiul românesc.

Pornind de la tragedia asediului cetăţii Samariei, relatată în cuprinsul Scripturii, Petru Lascău îşi structurează cartea în mai multe etape, care cuprind evoluţia bisericii creştine din ţara noastră. Utilizarea termenului biserica creştină din România ar putea să fie ambiguă, pentru că autorul nu doreşte ca volumul de faţă să se adreseze unui anumit curent religios, ci face apel la toţi cei care respectă principiile învăţăturii lui Isus Hristos.

Marea luptă

„Afirmaţia acestui titlu („Biserica în asediu”) poate fi şocantă pentru unii dintre cititori. Biserica creştină este supusă constant unui asediu din partea forţelor răului, care se vor folosi de tot ce le stă la dispoziţie pentru a o reduce la tăcere, pentru a-i secătui energiile şi pentru a-i anihila toate eforturile sale. Ne este atât de proaspăt în minte exemplul bisericii din România, care a fost ţinută sub izolarea asediului ateismului comunist peste 40 de ani. Biserica din Anglia a fost aproape redusă la tăcere şi moarte spirituală de liberalismul materialist al gândirii teologiei moderne. În Statele Unite asistăm în aceste zile la atacul umanismului ateu al pornografiei şi al corupţiei alimentate de abundenţa materială.” Prin urmare, asediul la care a fost supusă biserica creştină din România nu reprezintă altceva decât o parte a marelui front deschis de către forţele răului împotriva bisericii lui Hristos de pretutindeni. Pornind de la această perspectivă, înţelegem că este esenţial să învăţăm lecţiile istoriei pentru a putea face faţă realităţilor prezente şi viitoare, care în mare măsură vor relua multe din temele luptelor despre care am citit în Sfintele Scripturi.

„Divide et impera”

Revenind la realităţile româneşti, pe parcursul capitolului „Asediul”, autorul realizează o radiografie impresionantă asupra efectelor presiunilor exercitate de către ateismul comunist în România. Astfel, o primă consecinţă a fost cea a ridicării de ziduri înalte între confesiunile protestante din România, după principiul „Divide et impera”. Una dintre realizările cele mai de seamă ale comunismului se descoperă prin intermediul acestor ziduri confesionale, care au condus la fărâmiţarea bisericii lui Hristos din România. „O altă expresie destul de vizibilă a asediului este zidul confesional prin care ne izolăm unii de alţii din punctul de vedere al credinţei. Îmi aduc aminte câtă furie a declanşat atât la nivelul liderilor religioşi, dar mai ales la cel al politicienilor, când în România am început colaborarea mai strânsă cu unele dintre bisericile de altă confesiune. Aceeaşi rezistenţă am întâlnit-o şi peste hotare, în Chicago, atunci când am organizat întrunirile tinerilor creştini din toate bisericile creştine române din Chicago. Izolaţi unii de alţii în spatele zidurilor confesionale din spatele cărora liderii lor se afurisesc reciproc, devenim ca şi creştini, cu totul ineficienţi pentru transformarea societăţii în care trăim.”

Lupta pentru supravieţuire

O altă consecinţă a asediului ateu se poate vedea în absenţa bisericii de la datoria pe care o are faţă de lume. „Biserica din România a ajuns o mare absenţă din viaţa socială. Dacă în spitalele din timpul de dinaintea venirii comunismului cei suferinzi beneficiau de asistenţa a mii de lucrători creştini, azi cu greu se mai poate vedea aşa ceva pe culoarele spitalelor. Orfelinatele, casele de bătrâni au fost secularizate ca orice instituţie. Contribuţia bisericii în aceste sectoare este nulă. Absenţa bisericii de la datorie, o absenţă forţată, a fost apoi folosită de propaganda anticreştină pentru a demonstra inutilitatea unor astfel de instituţii creştine în societate.”

În legătură cu tehnica asediului, Petru Lascău enunţă un principiu deosebit de relevant. „Aşa cum am anticipat, scopul principal al asediului este ruperea legăturilor asediaţilor cu restul lumii. Izolaţi fiind, victimele vor cădea curând pradă aliatului principal al asediatorilor, care este foametea. Asediaţii vor înceta lucrul, resursele lor umane şi materiale se vor concentra pentru supravieţuire, spectrul foametei va crea derută şi deznădejde. În lupta pentru supravieţuire, interesele colective dispar şi instinctele de autoconservare îi vor face pe mulţi indivizi să caute evadarea.”

„Vino să vezi”

Mergând mai departe, Petru Lascău examinează cauzele asediului. Astfel, identifică o primă mare problemă, în strategia de luptă pe care biserica creştină a adoptat-o împotriva provocării ateist-comuniste şi ateist-materialiste. „Pentru a atrage oamenii înăuntrul organizaţiei, utilizăm azi tot felul de tehnici. Formaţiile noastre muzicale, uneori şlefuite până la rafinament, au ca scop atragerea „prietenilor” şi nu atât de mult slăvirea lui Dumnezeu. Pe această linie, se înscriu bisericile moderne ce au adoptat muzica rock, care atrage mai ales tânăra generaţie. Întreaga structură a bisericii se organizează în jurul acestei strategii „vino să vezi”, iar atunci când se pune problema trimiterii de misionari, comunitatea nu are niciodată bani, pentru că trebuie să îi cheltuiască cu tapiţarea mobilierului, pentru instrumente muzicale, pentru cumpărarea unor clădiri mai mari, etc.”

Liderii

O altă cauză a asediului este reliefată de lipsa de viziune a celor aflaţi în poziţii de conducere. „Este o adevărată tragedie ca în fruntea unui popor să se afle un om fără Dumnezeu, un om corupt şi vândut idolilor. Este o dramă să ai în fruntea bisericii un lider compromis, fără viziunea lucrării lui Dumnezeu, care nu urmăreşte interesele ei, ci mai degrabă ale sale, un lider ce nu îşi asumă responsabilitatea oamenilor de sub conducerea sa, unul care va sacrifica pe cel nevinovat, pentru a păstra aparenţele.”

Petru Lascău concluzionează: „Un lider care va trasa o strategie greşită bisericii sale, o strategie de luptă contrară celei stabilite deja de Dumnezeu, îşi va ruina biserica. Este imperios necesar a alege în fruntea noastră oameni ai lui Dumnezeu, devotaţi slujirii Sale, oameni neprihăniţi ce fac din înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu scopul vieţii lor.”

Frică şi necredinţă

O altă cauză majoră a asediului bisericii creştine rezidă din frică şi necredinţă. „Frica este dovada sigură a nesiguranţei mântuirii şi a vieţii veşnice. Ea dovedeşte cât de puţin ne mai încredem în cuvintele Domnului. Când suntem gata să murim pentru El, începem să gustăm din adevărata libertate, pentru că libertatea nu înseamnă altceva decât ce ai tu în interiorul tău. Frica şi necredinţa te ţin în blocajul asedierii păgâne.”

În continuare, Petru Lascău ne arată care sunt „consecinţele asediului” şi enumeră câteva dintre ele. Printre acestea sunt foametea spirituală, luptele interne, pierderea tinerei generaţii şi necredinţa. „În multe dintre bisericile noastre există tensiune şi nemulţumire, lupte şi partide. Rezolvarea situaţiei nu se poate face prin predici despre dragostea frăţească, care să ne adune la un loc. Energia spirituală a bisericii trebuie să fie canalizată numai spre lucrarea lui Dumnezeu. În caz contrar, ea îşi va croi drumuri neobişnuite pentru a se elibera.”

Clipa unei decizii supreme

Dar bineînţeles, nu ar fi suficient doar să se zugrăvească imaginea unei biserici sub asediu. Acest lucru nu ne-ar conduce decât la descurajare. Iată de ce, autorul ne propune şi soluţia biblică la astfel de probleme. Astfel, îndrumă spre înţelegerea măsurilor ce trebuie luate pentru timpul de faţă, având ca model imaginea leproşilor care au fost martori ai retragerii armatelor siriene, ca urmare a intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu în timpul lui Elisei.

În primul rând, este necesară o judecată limpede, pentru a înţelege faptul că e necesar să ne schimbăm modul de a fi. După aceea, trebuie să acţionăm în vederea realizării acestei schimbări. În acest sens, suntem chemaţi să ieşim din mijlocul lucrurilor cu care ne-am obişnuit în materie de religie şi să încercăm căi noi, inspirate de Dumnezeu. Nu în ultimul rând, avem datoria de a reîncepe lupta împotriva forţelor răului. Astfel, vom înţelege că biruinţa a fost deja câştigată prin Isus Hristos, iar vrăjmaşul este pus pe fugă. „Aruncarea în tabăra adversă a fost un act de disperare din partea leproşilor. Sosise clipa unei decizii supreme. Foamea şi lipsa de perspectivă i-au adus la o hotărâre de viaţă şi de moarte. Nu vom lua decizii majore cât timp avem alternative în care putem eventual, evada. În faţa unei crize, ne evaluăm resursele şi posibilităţile de rezolvare. Ceea ce este deosebit de rău e faptul că Dumnezeu intră în calculele noastre numai atunci când epuizăm prin încercări, toate ieşirile posibile.”

Uriaşul care doarme

Există o veste bună pentru fiecare dintre noi – potenţialul pe care îl are biserica creştină din România este imens, fiind asemenea unui „uriaş care doarme”, dar care poate fi trezit din amorţirea de moarte în care a fost adus de către ateismul comunist de dinainte de revoluţie şi de cel materialist de după 1989. „Biserica de astăzi este un uriaş care doarme. Instituţionalizându-se în ierarhii de diferite nivele, fiecare încearcă să lase celuilalt să facă ceea ce ar trebui el să facă. Piramidele structurilor de conducere creează zi de zi noi şi noi nivele în ascensiunea pentru locul din vârf, neglijând până la indiferenţă infrastructura bisericii, care ar trebui să fie în acelaşi timp, obiectul suprem al interesului său: cei păcătoşi, care au nevoie de mântuire.”

Pescuirea minunată

Alternativa pe care o propune Petru Lascău la suprainstituţionalizarea organizaţională a bisericii creştine din România începe de la o reformă individuală care să evolueze colectiv, conducând la o trezire spirituală. Cei care gândesc la fel ar trebui să se unească în rugăciune şi acţiune pentru a trezi uriaşul din somnul său, pentru a-L ruga pe Dumnezeu să intervină să schimbe acest curs al lucrurilor şi să ne ofere „o pescuire minunată”. În acest sens, biserica poate să fie asemănată cu o corabie ce trebuie condusă departe de ţărm, conform cu porunca Domnului pentru a avea parte de o pescuire bogată în lucrurile spirituale şi în salvarea celorlalţi. „Lecţia de pescuit dată de Isus ucenicilor Săi ar trebui să ne inspire, mai ales că El este acelaşi, neschimbat în dorinţa Sa de a mântui întreaga lume. Detaliile acestei lecţii sunt mai mult decât grăitoare. Dincolo de spiritualizarea şi dacă vreţi, interpretarea lor teologică, există simplul adevăr că Isus ne vrea pescari de oameni.” Este adevărat că atunci când purtăm luptele Domnului, putem să avem de-a face cu confruntări care nu vor fi uşoare. „Mulţimea lucrărilor apărute în ultimii ani referitoare la suferinţele şi persecuţiile creştinilor din multe părţi ale lumii, în special din ţările marxiste, a scos în relief unul din aspectele contemporane ale creştinismului: suferinţa. S-a constatat că cei mai mulţi martiri creştini au fost daţi de secolul XX. Numai în China comunistă numărul lor se ridică la câteva milioane.”

„L-am întâlnit pe Isus Hristos”

Se pare că nu este suficientă „evanghelizarea prin stilul de viaţă” pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Mai degrabă, este necesară o prezentare de tip „Zacheu”, care va avea un impact ce întrece orice imaginaţie. „Să ne imaginăm scena când Zacheu a bătut la uşa primului năpăstuit de el. Ce uimire ! Demnitarul nu numai că înapoiază banii luaţi în mod necinstit, dar şi recunoaşte fapta murdară săvârşită, îşi cere iertare şi când în uimirea sa, bietul om încearcă să afle motivaţia unei astfel de minuni, Zacheu îi spune: „L-am întâlnit pe Isus Hristos, care mi-a iertat păcatele. El m-a învăţat că Dumenzeu este drept şi că aşteaptă de la mine să îndrept răul făcut altora. Vă puteţi imagina o Evanghelie mai simplă şi mai frumoasă? Predicarea ei nu este doar prin cuvinte, ci printr-o întreagă viaţă schimbată de Hristos.”

Dar bineînţeles, nimic nu se poate face fără revărsarea Duhului Sfânt, care ne va călăuzi şi împuternici să fim lucrători pentru Dumnezeu. „Trebuie afirmat că Dumnezeu nu a încetat şi nu încetează să facă intervenţii miraculoase în istorie, pentru a sprijini Evanghelia Sa. Însă El are nevoie întotdeauna de oameni sfinţi, cu totul dedicaţi lucrării Sale. Pe aceştia îi înzestrează cu darurile Sale, îi îmbracă cu putere de sus şi îi foloseşte la răspândirea Evangheliei.”

Să luptăm sau să fim înfrânţi

Prin urmare, se poate ieşi din asediul în care se găseşte biserica creştinsă din România, însă acest lucru presupune o acţiune unită, menită să dea la o parte orice oprelişte pusă de vrăjmaş. Pe de altă parte, deşi asediul ateismului comunist este de domeniul trecutului, asalturile vrăjmaşului nu sunt şi niciodată nu vor fi de o mai mică amploare, mai ales în viitor. „Vrăjmaşul va folosi din nou forţele disponibile pentru izolarea bisericii lui Hristos. Se va încerca din nou, închiderea comunităţilor creştine între ziduri pentru ca foametea spirituală să ne macine fiinţele duhovniceşti. Presiunile vor fi menite să distrugă credinţa tinerei generaţii şi influenţa creştină în societatea românească să fie din ce în ce mai puţin simţită.” În faţa unei asemenea realităţi, nu ne rămâne decât să luptăm sau să fim înfrânţi. Însă imaginea biruinţei asupra oştirilor vrăjmaşe din timpul lui Elisei ne inspiră să credem că este posibil ca în spaţiul nostru românesc, atât din ţară, cât şi din diaspora să se producă o schimbare majoră. În măsura în care tot mai mulţi oameni vor răspunde chemării divine, asemenea unui ecou, Evanghelia se va răspândi de la inimă la inimă şi de la suflet la suflet, pentru ca neamul nostru românesc să devină cu adevărat creştin pentru Domnul. Nu este oare acesta cel mai mare dar pe care-l putem oferi Mântuitorului nostru? Iată care este adevăratul mesaj pozitiv al cărţii scrise de pastorul Petru Lascău şi merită să fie urmat.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Un iubit frate de la țară obișnuia să-și încheie predicile cu fraza: „Și acum în confuzie!”

Desigur, voia să spună „în concluzie”, numai că… „gura păcătosului, adevăr grăiește”.
Diagrama de mai sus ne va ajuta să vedem cum se împart iubiții noștri ascultători, după ce basculăm peste ei predicile noastre. Și nu sunt numai ei de vină!

Răcoarea dimineţii – Petru Lascău.