paşi spre lumină

Fiecare cu telefonul lui…

– Ciobanul vostru, Lică s-a pensionat. Eu sunt domnul Istețescu.
Voi fi de-acum încolo coordonatorul resurselor de păscut și managerul pe probleme de securitate și bunăstare a turmei.

I U B E S C | O R A D E A    https://www.facebook.com/photo.php?v=549775785067971
With Sabin Uivarosan, Dan Dragos, Ovi D. Pop and Zoltán Márton in Oradea, Bihor.

Se spune că un musulman de a lui Mahomed a fost foarte bolnav în spital și a venit la el un străin necunoscut și bolnavul l-a întrebat pe străin tu cine ești, și străinul a zis eu sunt Isus, am venit să te vindec, dar tu să spui la ai tăi apoi că nu Alah sau Mahomed te-a vindecat, ci Isus. Nu moștele Paraschivei sau icoanele făcătoare de minuni vindecă, ci Isus care este viața. El este vindecătorul și al trupului și al sufletului.

Și eu am fost mort de trei ori și Domnul Isus m-a readus la viață. Prima dată am fost mort în păcat înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeul adevărat, a doua oară am căzut în comă lovindu-mă foarte rău la cap, dar m-am trezit după câtăva vreme cu soția care plângea lângă mine. A treia oară, pe la miezul nopții mi s-a oprit respirația și m-am trezit în spital la Arad, unde am stat 5 zile. În toate rândurile acestea Domnul Isus m-a adus din moarte la viață.

În anul 1969 eram multe familii mutate în Sebiș din Roșia, unde s-a organizat o mare stăruință după botezul cu Duhul Sfânt. Ne-am adunat în casa lui Guia Ioan și Lazăr Gheorghe, toți din Roșia, îndemnați de frații Fărcuț Nelu, Miclea Romanuț și fratele Boita și sora Irinca, o femeie care avea vedenii și descoperiri și care ne dădeau mare curaj în acel timp. Majoritatea celor 11 familii de baptiști au fost botezați cu Duhul Sfânt și toate cele 11 familii au trecut la penticostali. 9 din ele erau de la biserica baptistă din Roșia. De atunci, la penticostali s-a produs o mare trezire și cu ajutorul Duhului Sfânt s-au înmulțit că astăzi sunt două biserici mari penticostale în Sebiș. La Biserica nouă, de lângă vale, este păstor tot un roșian cu numele de Dronca Teodor. Vreau să menționez cele 11 familii care au trecut de la baptiști la penticostali, pentru a le cunoaște, și să dovedesc că aceste lucruri spuse de mine sunt adevărate, pentru care pot să stau în fața oricărui om, și mai cu seamă în fața Creatorului Dumnezeu. Ele sunt: Guia Ioan (zis Goronu), Lazăr Gheorghe, Dascău Filuț, Gomoi Gheorghe, Dronca Teodor, Lascău Gheorghe, Dronca Teodor, Dronca Gheorghe, Drăgoi Gheorghe, Dragoș Ionuț, Bălău Gheorghe.

Toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească voia lui Dumnezeu în viețile noastre acum și în veci Amin.

După câteva săptămâni a venit ziua cea mai neagră pentru baptiștii din satul Roșia. A venit Miliția cu oamenii lor care au început demolarea. Au blocat ulița, nu au lăsat ca să circule nimeni pe acolo. Noi câțiva stăteam deoparte și ne uitam și plângeam de cele întâmplate.

Am omis să spun că pentru construirea bisericii nu știu să fi primit niciun ajutor de nicăieri, căci s-a contruit totul cu donațiile fraților. Nu ca acum, când dintre toate bisericile nu puține se construiesc cu donații din America.

Niciunul care a lucrat la demolarea bisericii nu a sfârșit-o bine și nu a murit de moarte curată. Unul a murit sub un tractor, unul a căzut de pe o casă și unul, pe care l-am cunoscut bine era paralizat și era foarte sucit și desfigurat și se uita într-una în sus. Spuneau oamenii că se uită după acoperișul bisericii.

După demolare, noi ne-am adunat într-o casă a unui frate Vesa Vasile. După o vreme ne-am mutat la o altă casă, la Dronca Alexandru. Păstorul nostru era Stoica din Buteni.

Oamenii din sat au început ca să plece fiecare, la Sebiș, Ineu, Pâncota și Arad. Nu au mai rămas decât foarte puțini. Azi dacă mai sunt circa 30 de suflete.

Biserica ortodoxă rămasă fără enoriași s-a transformat în mănăstirea Sf. Maria Mare și Mică, (nu știu care este deosebirea dintre ele). Au venit vreo 10 călugărițe, așa că de două ori pe an vin oameni bolnavi pentru a fi vindecați și se întorc la fel, pentru că nu icoanele făcătoare de minuni vindecă, ci Isus Christos, Vindecătorul.

La ultima vizită pe care i-am făcut-o la Pâncota, tatălui meu, i-am cerut să-mi scrie câteva amintiri din satul în care am copilărit. Am să public în serial aceste amintiri ale lui. Are 84 de ani acum și m-a uimit din nou de coerența gândurilor și amintirilor sale. Le voi reda aici așa cum le-a scris el. Ele vorbesc de oamenii acelor locuri, de drama celor care au construit o biserică pe care comuniștii au demolat-o. Azi, partea a 4-a.

Am început lucrul. Fiecare a cotribuit cu cât a putut, după puterea fiecăruia. Lucrarea s-a terminat și a fost foarte reușită. Adunarea avea balcoane în spatele bisericii și pe pereții laterali. Toate au fost bune, dar nici unul ditre noi nu a știut că noi nu aveam autorizație de contrucție, care trebuia obținută de la Oradea, unde era regiunea Crișana.

Pe timpul acela, asta din auzite, pentru că nu am probe, Consiliul Popular de la Revetiș, unde era secretar de la Roșia, ceva rudă de-a lui Covaci Moise, i-ar fi eliberat o autorizație pe care ar fi retras-o ulterior pentru ca să nu fie pedepsit, deoarece nu era legală. Dar asta cum am spus, nu este sigur.

După terminarea bisericii a intervenit o mare neînțelegere în comitetul bisericii cu privire la locul unde să se pună ceasul. Ceasul era pus în spatele amvonului și unii spuneau ca să se pună în mijlocul adunării și a început o mare ceartă în comitet. Nu știu dacă vreodată s-au mai împăcat, s-au au murit așa în dușmănie. La o adunare generală alții s-au mai și îmbrâncit.

După mai bine de un an de funcționare, ne-am trezit că vin de la raion câteva delegații să ne ia la întrebări, cum am contruit și să le arătăm aprobările. A venit conducătorul de adunare Covaci Moise cu toate aprobările pe care le-a avut. Toate bune, dar le trebuia autorizația de construcție, care lipsea. Am intrat ca să spun că pastor era fratele Cociș Gheorghe, care nu era amestecat cu construcția, numai cu partea spirituală. La raion era primul secretar Leordeanu, un comunist foarte înrăit și împotrivitor, mai ales la pocăiți, cu unul Pogan care avea misiunea aceasta.

Dacă nu am putut ca să arătăm autorizația de construcție ne-au dat un termen de câteva săptămâni pentru a aduce documente. Când au venit a doua oară și era același rezultat, ne-au pus trei condiții.

1. Să o demolăm noi
2. Să o demoleze ei și să vândă materialul pentru a plăti muncitorii
3. Să o predăm la stat fără ca să se spargă.

La toate acestea, comitetul nu s-a învoit nici la una din ele, cu toate că erau câțiva dintre noi care eram deacord ca să o predăm la stat, numai ca să nu se spargă. Dar era un oarecare frate lucrător, cu numele Dan Ioan, care avea ultimul cuvânt și toată lumea asculta de el. Era un lucrător rămas de la frații penticostali, de pe vremea când penticostalii erau uniți cu baptiștii, dar nu au rezistat prea mult împreună, pentru că tare se mai contraziceau. Când baptiștii predicau era împotrivă, așa că pentricostalii s-au retras dar acest frate a rămas pentru că avea 4 fete și la penticostali nu erau tineri. Și acesta, parcă îl aud și acum, spunea că adunarea era „închinată Domnului și noi nu cedăm la nicio propunere”.

Aproape întotdeauna, când se are în vedere o atitudine corectă, care ar trebui luată faţă de oamenii compromişi, dar populari, susţinătorii lor au următoarea motivaţie: „Să nu judecăm noi pe nimeni, lasă să-i judece Dumnezeu”. În opinia mea, dacă ştim bine că viaţa unora nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, dar în ciuda acestei evidenţe continuăm să-i susţinem în locurile de frunte, datorită „popularităţii“ lor, dovedim, fie faptul că, într-o oarecare măsură, suntem şi noi compromişi, fie lipsa de curaj, alimentată de frică şi comoditate. Această disponibilitate spre compromiterea adevărului, de dragul popularităţii, este un atentat la sfinţenia lui Dumnezeu! Noi avem de-a face cu un Dumnezeu sfânt, care cere şi de la noi sfinţenie!

Dacă privim cu seriozitate Sfintele Scripturi, vom constata că Dumnezeu nu este impresionat nici de popularitatea unuia, nici de mulţimile adunate în jurul altuia. Ceea ce are preţ în ochii lui Dumnezeu este sfinţenia! Biblia spune: „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.“ (Matei 7:13-14). În vremea lui, Noe şi familia sa nu erau decât o minoritate. Este oare posibil ca Dumnezeu să privească dezinteresat spre mulţimi de oameni care pier şi să salveze cu milă doar câteva persoane? Ce anume a făcut diferenţa între Noe şi familia sa, faţă de ceilalţi? In Geneza 6:9 citim: „Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui…” Atunci când Dumnezeu şi-a declanşat mânia, nu a contat nici numărul de oameni adunaţi în jurul lui Noe, nici popularitatea lui, ci numai neprihănirea lui!

Iosua şi Caleb sunt alţi doi bărbaţi, care se aflau în minoritate, dar care erau întrutotul de partea lui Dumnezeu. La un moment dat, cei mulţi erau pe punctul de a-i linşa pe cei doi. În cele din urmă însă, Dumnezeu şi-a spus cuvântul. Singurii care au intrat în ţara promisă au fost Iosua şi Caleb!

Regele Saul acceptă compromisul în viata sa. Cu toate că devenise deosebit de popular, iar succesul său era incontestabil, acestea nu îl impresionează pe Cel Atotputernic. Dumnezeu nu ia în calcul numele, poziţia sau influenţa lui Saul! Toate acestea înseamnă prea puţin, în comparaţie cu ascultarea de El! Verdictul divin pentru regele mai înalt cu un cap decât toţi ceilalţi, pentru liderul care ţinea toată naţiunea, este clar: „…l-am lepădat…” Îmi aduc aminte de două nume care, în urmă cu câţiva ani, erau deosebit de sonore în America. Este vorba de tele-evangheliştii Jimmy Swaggart şi Jim Bakker. Ei deveniseră atât de populari şi erau cunoscuţi în întrega lume. Dumnezeu nu a fost impresionat de popularitatea lor şi atunci când ei au încetat să-L mai asculte, Dumnezeu i-a smerit! Gândindu-ne la cele de mai sus, consider că ar trebui să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l aplicăm în orice condiţii şi împrejurări, indiferent de popularitatea persoanelor aflate în cauză!

Ţinta noastră trebuie să fie dreptatea lui Dumnezeu! În Mica 6:8 El spune: „Ţi s-a arătat omule ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate…” Este trist atunci când, de dragul păcii, în bisericile noastre renunţăm la dreptatea lui Dumnezeu. Singura pace, acceptată de Dumnezeu, este pacea care are la bază dreptatea Sa. Acest adevăr este valabil în privinţa mântuirii fiecăruia dintre noi. Dumnezeu mântuieşte o persoană şi face pace cu ea, numai după împlinirea dreptăţii Sale, cu privire la acea persoană, în jertfa lui Isus Cristos. Acest principiu trebuie să stea la baza păcii şi în comunităţile noastre! Dacă vom tolera tot felul de păcate, în scopul de a menţine pacea în biserică, doar pentru faptul că nu ne putem atinge de unele persoane „cu influenţă“, „populare“ atunci slujirea noastră nu este după voia lui Dumnezeu!

Dacă vom continua să dăm valoare persoanelor, lucrurilor şi realizărilor după modelul lumii, având ca reper popularitatea nu adevărul şi sfinţenia, atunci bisericile vor deveni tot mai lumeşti. În vremurile pe care le trăim, Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie şi veghere, pentru a nu permite ca standardele lumeşti să deturneze biserica şi valorile ei biblice, inestimabile şi veşnice!

Acum să spun despre biserica Baptistă pe care am contruit-o și pe care comuniștii au demolat-o până în temelii.

Vechea biserică era foarte slabă, era crăpată și ca să nu se prăbușească am împroptit-o cu grinzi mari de lemn.

După război am hotărât ca să contruim o nouă biserică. Mie mi-a revenit sarcina să mă interesez de procurarea pietrei pentru fundație. Asta era cu un an înainte de a construi. Am organizat scoaterea pietrei de pe dealul Sebișului, unde am făcut o carieră. Era piatră care se putea scoate fără împușcături, doar cu târnacopul. Frații care nu aveau mijloace de transport lucrau la scos de piatră. După scoaterea pietrei am organizat transportul ei de la carieră. Transportul s-a făcut cu căruțele fraților, fără ca să fie plătit nimeni.

S-a hotărât demolarea bisericii vechi, unde am participat toți membri. S-a început cu un elan foarte mare, cu tineri, cu bătrâni eram cu toții la lucru încontinuu. Se lucra cântând.

S-au dus frații să vadă adunarea de la Tulca, din județul Bihor, ca să o ia de model. Au fost deacord ca să facă același model și au angajat maistru de la Tulca, omul care a construit acea adunare. Meșterii de la Tulca au venit și s-a început lucrarea la noua noastră adunare.

Țin minte că înainte de a începe lucrul, un frate bătrân cu numele Lazăr Teodor, a întrebat pe conducătorul de adunare, care era Covaci Moise, în auzul tuturor: „Noi ne apucăm la lucru, dar voi aveți toate documentele pregătite?” Și el a răspuns că „toate ușile mi se deschid” și a arătat buzunarul dinăuntru, spunând că toate sunt aprobate, dar nimănui nu ne-a venit în minte ca să cerem să ne arate documentele aprobate.

„Lupta cu somnul” de Petru Lascău – Phoenix, Arizona.