paşi spre lumină

Pentru vizionare – faceți click pe imagine.

„Niște ostași îl întrebau și ei și ziceau: „Dar noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu stoarceți nimic de la nimeni prin amenințări, nici să nu învinuiți pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulțumiți cu lefurile voastre.” (Luca 3:14)

Suntem familiari cu acest episod din viața lui Ioan Botezătorul. După predicarea mesajului său de pocăință, Ioan primea vizitele unor diferite categorii de oameni care întrebau ca aveau de făcut. Oamenii doreau să se mântuiască și aveau nevoie de sfatul concret al profetului. De data aceasta au venit niște soldați și au pus aceeași întrebare. Ce aveau ei de făcut? Concret.

Răspunsul lui Ioan ne uimește. Eu m-aș fi așteptat să le fi spus clar: „Abadonați imediat această carieră păcătoasă. Voi ucideți oameni. Sunteți angrenați în conflicte militare și oameni nevinovați vor avea de suferit din cauza voastră. Căutați-vă de urgență o altă metodă de a vă întreține familiile. Apucați-vă de o meserie care nu ucide oameni!”

Ioan păstrează aceeași linie de gândire pe care o expune și în discuțiile cu vameșii. Nici ei nu era nevoie să-și anadoneze meseriile ci să nu ceară mai mult decât li s-a poruncit să ceară. Cred că Ioan dorea ca oamenii pocăiți să-și practice în continuare meseriile lor, chiar dacă ele erau rău văzute, demonstrând în domeniu caracterul creștin și schimbarea vieții făcută de o pocăință adevărată. În aluatul lumii, pocăitul adevărat era fermentul care iniția o plămadă nouă. Până și cele mai rău văzute meserii puteau fi practicate cu cinste și integritate creștină. Acolo, în lumea coruptă a vămilor și în barăcile soldaților abrutizați de sânge și moarte, era nevoie de lumina Evangheliei.

Vă provoc acum cu câteva întrebări:

Dacă ai fi tu însuți Ioan Botezătorul și la tine ar veni un politician român? Ce i-ai spune? Dar unui doctor care face 2-3 avorturi pe zi? Ce ai spune unui actor de cinema? Dar unui cântăreț de muzică populară?

Dacă nu e prea mult, ce i-ai spune unui ILUZIONIST care dorește să se pocăiască cu adevărat?

Anual mor ca martiri peste 150,000 de creștini în întreaga lume. Cei mai plini de ură împotriva creștinilor sunt musulmanii. Majoritatea dintre creștinii martirizați provin din lumea musulmană. Cu toate că se prezintă pe sine ca o religie a păcii, Isamul este cea mai violentă religie din lume. Convertirea unui musulman la Christos înseamnă de cele mai multe ori o sentință la moarte.

Pentru a urmări acest video clip faceți click pe imaginea de mai sus.

Duminică 3 iunie, a avut loc la Slobozia, comuna Voinești, un botez de 50 de frați romi. Povestea convertirii acestei localități o redă Evenimentul Zilei, într-un articol în care adevărul stă alături de zeflemeaua caracteristică presei românești, vădit anti-evanghelică. Dincolo de exagerările reportericești stă adevărul că Evanghelia schimbă oamenii și comunitățile unde atât atutoritățile guvernamentale cât și biserica istorică și-au demonstrat neputința și incompetența.

Articolul îl găsiți aici.

„Cel ce nu cunoașe judecățile Domnului merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părțile de prăpăstii și ușor e răsturnat de orice vânt.

Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oțătește; când îi merge bine își pierde cuviința; când ajunge în suferințe, se tânguiește; de înțelege ceva, caută numaidecât să arate; când nu înțelege, se face că înțelege; dacă e bogat se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură e plin de îndrăzneală; când postește, se umple de slavă deșartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socotește proști.”

Sf. Marcu Ascetul

Frânturi de versete biblice, scoase din context, pot duce la pretextul unor credințe dintre cele mai absurde. Iată, de exemplu, o parte din versetul 18 din Marcu 16, care spune despre credincioșii adevărați: „vor lua în mână șerpi…”, cum a devenit piatra de temelie a unei credințe destul de răspândite în America.

Am decis să scriu câteva rânduri despre aceasta după ce , săptămâna trecută, un pastor al unei astfel de biserici a murit din cauza unei mușcături mortale a unui șarpe cu clopoței. De același fel de otravă a murit și tatăl lui, fostul pastor al aceleași biserici. Se pare că schimbările de generație nu înseamnă întotdeauna și schimbări de opinii.

Ca să dovedești că ești un creștin autentic, plin de Duhul Sfânt, trebuie să iai în mâini șerpi veninoși și ei nu-ți vor face nimic sau dacă te mușcă, nu ți se va întâmpla nici un rău. Aceasta este credința acestor oameni. Mă mir că n-au luat întregul verset care spune că „dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma”. Și-ar fi putut proba credința cu un pahar de otravă. Puțină cianură de exemplu. Dar, așa este, oamenii au ales proba reptilelor, care tot otrăvitoare sunt. Nu-i așa?

Bietul pastor a murit. „Precis n-a avut credință suficientă”, vor spune enoriașii. „Poate avea ceva ascuns! Cine știe?” În mod sigur nu era pentru ei. Vor aduce un altul care se va pricepe la șerpi. (Vreau să vă asigur că nu fac nici o insinuare ascunsă, la nimeni și la nicio altă situație asemănătoare!)

Pentru toată tragedia asta vina o are nepocăitul de pastor care a și murit din cauza asta. Dacă ar fi fost pocăit nu i se întâmpla nimic.

Nu cred că au dat vina pe șarpe. Cum să pretinzi unui șarpe să fie pocăit?

Vă propun să vizionați și să ascultați o melodie a lui Ray Stevens inspirată din absurditatea și atrocitatea unei astfel de religii.

Cel mai serios oponent al lui Obama.

Titlul postării mele anterioare a pornit de la o întâmplare reală pe care mă simt nevoit să o povestesc.

Bunele noastre obiceiuri penticostale născute din credința în preoția tuturor credincioșilor, deschid drumul spre amvoanele bisericilor la noul venit, la fratele de departe, la musafirul inoportun care ne vizitează. Într-o astfel de biserică mi s-a dat să aud din gura predicatorului invitat la amvon să aibă „un cuvânt”, una din perlele de neuitat. Cu mare emfază, dorind să-i lase pe spate pe țăranii din loc, cu educația sa stilată de oraș mare, predicatorul ne-a anunțat:

„Astăzi am să vă țin o predică omletică!”

Și s-a ținut ce cuvânt. Am servit o omletă teologică de toată frumusețea. O omletă cu de toate. Puțină istorie, citate din scriitori români clasici, câteva versuri, știri de la TV, actualități din politică, puțină economie și câteva versete biblice – toate învelite în papara unor cuvinte pline de prețiozități și nonsensuri în același timp. Băiatul voia să ne convingă cât de citit era el și ne-a convins că citise mult. „Avea tot alfabetul (cum spunea pastorul Tudorică Codreanu) numai că nu îl avea în ordine”. Citise multe cărți în afară de dicționarul cu semnificația cuvintelor.

Dr. Fred Craddock povesteşte o întâmplare frumoasă. Intr-o vară, Craddock şi soţia erau în concediu în Gatlinburg, statul Tennessee. Seară fiind, au dat peste un restaurant liniştit şi discret. Cei doi s-au aşezat la o masă anticipând o seară plăcută şi o mâncare bună. În timp ce-şi aşteptau mâncarea, au observat un domn în vârstă, cu părul alb şi o figură plină de caracter, trecând de la o masă la alta şi întreţinându-se cu mesenii. Craddock s-a aplecat către soţie şi a şoptit “Sper să nu vină şi la masa noastră!”. Nu ar fi vrut ca să le fie tulburată seara. Dar, bărbatul acela veni şi la masa lor. “De unde sunteţi voi, oameni buni?” întrebă el cu o voce prietenoasă. “Din Oklahoma” răspunse scurt Craddock.

“Stat frumos, mi s-a spus, deşi nu am fost niciodată acolo” zise străinul. “Cu ce te ocupi acolo?” continuă el. “Predau omiletică la seminarul Universităţii Phillips” răspunse Craddock. “A, deci tu îi înveţi pe predicatori cum să predice! Ei bine, am să-ţi povestesc o întâmplare”. Şi cu asta, domnul acela îşi trase un scaun şi se aşeză nepoftit la masa celor doi. Craddock povesteşte că pe dinăuntru, el gemea şi murmura, gândindu-se “O, nu! Nu am nevoie de încă o poveste cu predicatori! Se pare că toţi știu cel puţin una!”

Străinul întinse o mână către Craddoc, spunând: “Mă numesc Ben Hopper. M-am născut nu departe de aici, dincolo de munţi. Mama nu era căsătorită când m-a născut pe mine, aşa că mi-a fost destul de dificil. Când am început să merg la şcoală, colegii au avut o poreclă pentru mine, şi nu era una frumoasă. În pauze stăteam şi-mi mâncam sandwichul de unul singur pentru că felul în care-şi băteau joc colegii de mine mă rănea adânc. Cel mai rău era în sâmbetele seara când mergeam în oraş şi simţeam cum ochii oamenilor mă străpungeau, în timp ce se întrebau oare cine o fi tatăl meu.

“Când am avut cam 12 ani, la biserica noastră a venit un predicator nou. Mergeam la biserică întotdeauna mai târziu şi plecam acasă mai devreme. Într-o zi predicatorul rosti o rugăciune de încheiere atât de scurtă, încât am fost surprins de oamenii care plecau acasă şi am ieşit împreună cu ei. Simţeam cum mă privesc cu toţii. Chiar pe când să ajung la uşă, am simţit o mână puternică aşezându-se pe umărul meu. Mi-am ridicat ochii şi am văzut faţa predicatorului drept înaintea mea. „Tinere, cine eşti tu? Cine e tatăl tău?” întrebă el. Apoi, cercetându-mi parcă trăsăturile feţei, începu să zâmbească larg, ca şi când m-ar fi recunoscut: „Stai un pic! Ştiu al cui eşti! Văd asemănarea cu o familie. Tu eşti un copil al lui Dumnezeu!” Şi zicând asta, mă bătu pe umăr, continuâd: „Băiete, tu ai o mare moştenire. Du-te şi pune mâna pe ea!”

Bătrânul îl privi tăcut pe Craddock pentru o clipă, după care continuă: “Cuvintele acelea au fost cele mai importante cuvinte ce mi le-a spus vreodată cineva, şi nu le-am uitat niciodată”. Apoi, cu un zâmbet, dădu din nou mâna cu Craddock şi soţia lui, după care se ridică de la masa lor pentru a se duce spre o altă masă pentru a sta de vorbă cu alţi oaspeţi.

Privindu-l cum se îndepărta, Craddock care era el însuşi din Tennessee, îşi aminti că citise în istoria statului cum de două ori în trecut, oamenii din Tennessee aleseseră ca guvernator al statului lor bărbaţi care au fost născuţi în afara căsătoriei. Unul dintre aceştia se numea Ben Hopper.

Din: „Familia între zămbet și suspin”