Se numește „aspen” și populează Munții Stâncoși. Seamănă cu mesteacănul nostru. Trunchiuri svelte de un verde albicios poartă crengile și frunzele mereu fremătând la orice adiere de vânt. Datorită mișcării lor, a dimensiunilor reduse și strălucirii, frunzele acestui copac minune lasă lumina soarelui din belșug să lumineze o vegetație bogată. Dacă pădurile de brazi din vecinătate nu lasă nimic din lumina soarelui pentru alte plante, aspenul este de o dărnicie dumnezeiască.

Un alt lucru care uimește la acest copac miraculos este că el supraviețuiește uriașelor avalanșe cu care iernile grele sunt atât de darnice în aceste masive muntoase. Culcați la pământ, cu crengile rupte, adesea doar o tulpină jupuitră de trecerea uriașelor valuri de zăpezi și gheață, aspenul se ridică din nou în primăvară spre cerul albastru. Curând noi crengi și frunze vor împodobi această ființă înviată din morți. Pe uriașii versanți zac scheletele albe ale brazilor uciși de avalanșe. Printre cadavrelele lor se ridică fluturându-și victorios în briza primăverii frunzele inegalabilului aspen.

Vă ofer o imagine a unei păduri de aspen din masivul Maroon Bells, Collrado.

 

Puține sunt clipele vieții când te simți onorat de Dumnezeu să poți fi unul din spectatorii operei Sale. Am avut azi un asemenea moment alături de soția mea, la poalele vestitelor Maroon Bells din Colorado.
Comentariile pot știrbi din inefabila imagine care ne va rămâne în  minte și suflet pentru totdeauna.

Când cotidianul devine banal și credința monotonă, evadează în uimire. Ridică-ți ochii spre munți… Lasă-te zdrobit de fumusețe și înspăimântat de măreție.
Și îngerii îți vor fi pe aproape!

De ce ducem lipsă?

Se lamenta mai denunăzi un pastor mai tânăr de criza de bătrâni înțelepț. Vedea el așa că specia asta e pe cale de dispariție. Și îmi place să cred că regreta sincer omul.
Acum nu vreau să-mi apăr leatul, dar cred eu că avem o mare criză și de tineri ascultători și cu respect pentru cei bătrâni.
Când ești tânăr e prea devreme să constați că nu mai sunt înțelepți pe fața pământului. O astfel de concluzie este nu doar pripită ci ea spune despre neascultare și lipsă de respect ca junelui care este la faza când le știe pe toate și crede cu totală lipsă de realism că el nu e ca restul lumii.
Porunca divină ca tânărul să asculte de părinți vine din simpla rațiune că cei bătrâni au trecut prin viață și au secerat deja ceea ce au semănat învățând din această experiență că nu tot ce zboară se mănâncă, nu toate dealurile merită cucerite și că unele lucruri nu trebuie făcute.
Criza de azi este mare (poate ca întotdeauna) de tineri care vor să asculte și să fie supuși celor bătrâni.

De Ziua independenție Statelor Unite mă aflu în Colorado. Admir peisajele mirifice ale Munților Stâncoși și încerc să mă detașez de rutina zilnică, de toboganul acela alunecos: luni, marți, miercuri… Mă străduiesc că stau departe și de blogosferă. Dar, ți-ai găsit!

Citind Comunicatul Cultului Penticostal referitor la relația cu Peniel, nu pot să fiu decât dezamăgit. Sunt dezamăgit pentru că s-a împlinit previziunea mea. Din nou CP tratează efectul și nu cauza lucrurilor. La un Protocol răspund cu un Comunicat. Ar fi fost extraordinar să auzim de la CP formarea unui departament de tineret care să ofere tineretului penticostal o alternativă. Cel mai minunat ar fi fost să-l primeasca acasă pe fiul risipitor și să-l promoveze directorul departamentului. Cu lecturile și predicile de rigoare… Cu agnajament și noi direcții de viitor… Dar  e prea devreme probabil să gândim atât de departe.

Este Ziua Independenței…
Să fi acordat CP idependență tineretului lui? Să și-o fi câștigat-o tineretul penticostal prin acest Comunicat? Numai Dumnezeu știe!

Ca să nu uităm mersul pe jos…

 

În vremuri de disperare

“Dar, Tu Doamne, Tu ești scutul meu, Tu ești slava mea, și Tu îmi înalți capul”
(Psalmul 3:3).

Cuvintele acestea au fost rostite de David în timp ce fugea de frica fiului său Absalom. Timp de câțiva ani de tăcere au lăsat ca amărăciunea să sape adânci canioane în inimile tatălui și fiului. Ambiția și dorința de putere a lui Absalom, tânărul fascinat de propria sa frumusețe l-au făcut nu numai nerăbdător dar gata să-și sacrifice tatăl pentru a deveni împăratul lui Israel. Războiul a izbucnit ca un fulger care a rupt loialități de o viață. Țara s-a polarizat înjurul celor doi lideri. Tatăl și fiul.

Dintr-odată omul după inima lui Dumnezeu se vede înconjurat de dușmani. “Doamne, ce mulți sunt vrăjmașii mei! Ce mulțime se scoală împotriva mea!”, strigă el disperat (v. 1). Până și sfetnicii săi nu mai văd nici o scăpare. Cei care evaluează situația nu mai întrezăresc ajutor nici măcar de la Dumnezeu. Cineva a venit să-i comunice: “Inima oamenilor lui Israel s-a întors spre Absalom!” (2 Sam. 15:13). A organizat imediat fuga de la Ierusalim din calea fiului său. “David a suit dealul măslinilor. Suia plângând și cu capul acoperit și mergea cu picioarele goale; și toți cei ce erau cu el și-au acoperit și ei capul și suiau plângând” (2 Sam. 15:30).

Din inima zdrobită a unui tată amenințat de propriul fiu a răsărit ca un fir de iarbă verde într-un pustiu arid, psalmul, cântarea lui David. Udat de lacrimile lui, cu capul plecat și acoperit de sacul de jale, acest fir străbate dintr-o dată piatra grea a inimii spre lumina speranței:

“Dar, Tu Doamne ești scutul meu.” Acum când nimeni nu mai vede nici o scăpare pentru mine, mă voi adăposti în Tine. Vei fi scutul meu împotriva săgeților dușmanilor mei. Când nu mai este nădejde în nici o resursă umană, când toți te părăsesc și se aliază cu dușmanii tăi, când nu-ți rămâne decât plânsul și retragerea rușinoasă, atunci este rândul Lui să te ajute. Scutul Lui îți va cruța viața.

“Tu ești slava mea!” Gloria și aureola împărătească a fost înlocuită cu cenușa disperării. Tronul cu dealul sterp al măslinilor. Răcoarea lespezilor de marmoră cu focul pietrei aspre a pustiului Iudeii. Aclamațiile supușilor cu blestemul lui Șimei. Bucuria cântărilor și petrecerilor cu plânsul deznădejdii. Slava împăratului s-a șters ca o umbră care dispare odată cu soarele ascuns după nori. Și ce este oare slava împăraților acestei lumi dacă nu o umbră? Atunci: “Tu ești slava mea!”.

De ce oare vedem acest adevăr doar atunci când gloria noastră dispare fără urmă? Probabil că suntem prea fascinați de ea, prea seduși de propriile titluri, realizări, reputație, faimă. Vedem adevărul doar deposedați de slava lumii acesteia. Atunci Domnul este slava noastră. Când în locul coroanei ne punem sacul de jale, când în locul mirului ne ungem capul cu țărână, vom vedea mai bine că toată slava ființei noastre este Domnul, Creatorul nostru. Atunci ne vedem ce ființă minunată a creat El.

“Tu îmi înalți capul!” Capul plecat spre pământ. Regele îmbrăcat ca orice om al durerii. Unul care plânge din mulțimea care plânge. Un oarecare fugar pe fața pământului. Fără glorie și fără apărare între oameni. Un condamnat la înfrângere. Când nimeni nu mai crede în scăpare, atunci David vede că Domnul este acela care-i va înălța capul plecat peste mulțimea dușmanilor săi. La adăpostul scutului lui Dumnezeu și îmbrăcat în slava Sa nu poate fi decât victorios. Dacă acum flutură la înălțime părul frumosului Absalom, este doar o chestiune de timp până când mândria va spânzura în crengile stejarilor.

Credința nu este rațiune curajoasă. Ea nu este nici opusul ei ci este ceva mai mult decât rațiunea. Credința nu va fi satisfăcută niciodată doar de rațiune. Ea te face să triumfi atunci când rațiunea îți prezintă toate dovezile înfrângerii. Un fel de miracol sau tocmai factorul care declanșează miracolul. Credința nu trebuie să fie mare ci credința trebuie să fie într-un Dumnezeu mare.

David pare un om care se smulge din gura hulpavă a unei unei mlaștini trăgându-se de propriul păr. Nu-l ajută nimeni. Este înconjurat de oameni mai speriați decât el. Toți plâng. Toți fug. I-a rămas credința sa în Dumnezeu singurul tovarăș de drum.

Oamenii lui Dumnezeu au fost întotdeauna încercați așa cum se încearcă avioanele, nu pentru a fi distruse ci pentru a se testa limitele utilității lor. “N-ar fi fost oare mai bine pentru ei să nu fi fost aleșii Domnului?” se întreba Kierkegaard.

Un rabin evreu l-ar fi întrebat pe Dumnezeu dacă ei, evreii mai sunt popor ales acum după ce tăvălugul istoriei a trecut peste ei, după holocaust. Primind un răspuns afirmatic, rabinul ar fi replicat: “Doamne, de ce nu mai alegi și pe alții să fie poporul Tău ales?”

Philip Yancey a observat că în țările afluente material creștinii se roagă: “Doamne îndepărtează încercările aceastea din viața noastră!”, pe când cei din țările sărace spun: “Doamne dă-ne putere să putem ieși biruitori din încercările noastre!”

Un predicator scoțian, predicând la înmormântarea soției sale a spus: “Voi cei din locuri însorite puteți avea credință; dar noi cei din frigul umbrelor trebuie să credem. Noi nu avem nimic altceva”.

Toate resursele acestei împărății glorioase, ale unui rege după inima lui Dumnezeu se epuizaseră acum, reducându-se totul parcă la un singur lucru care-i mai rămâne. Un singur buton roșu. Apăsat va aduce eliberarea și victoria. Nefolosit va aduce moartea. El se creamă “credința în Dumnezeu”. Funcționează sau nu? Îl va folosi? Spurgeon spunea despre credință că ea este un fel de lacăt samsonic al creștinului. Dacă îl tai, atunci poți să-i scoți ochii. Omul este total neputincios. Poți face ce vrei cu el.

Credința lui David triumfă peste tumultul acestei crize majore a vieții lui. Domnul, scutul lui l-a apărat de săgeata care zboară ziua. Slava lui Dumnezeu se odihnește din nou peste omul îmbrăcat cu sacul și cenușa durerii. Capul plecat spre glia Iudeii s-a ridicat deasupra dușmanilor săi. Ca Augustin, David crede în cele care nu se văd și răsplata credinței sale sunt lucrurile care se văd.

Deasupra capetelor dușmanilor se va ridica întotdeauna capul plecat înaintea lui Dumnezeu.

“Măslini și rodii… gata să-nflorească…
Și sus… acolo… casa părintească.
Și inima începe-acum să-i bată.
Dar uite, drept în fața lui de-odată,
Aleargă… tata… către el aleargă
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă…”

                             Întoarcerea – Costache Ioanid

Cele mai lungi ore din viața mea, le-am petrecut întro gară. Și nu o singură dată. Călătoream spre Oradea de la Pâncota. Era vară și doream să petrec câteva zile cu cea mai specială ființă din întreaga lume, fata viselor mele. Exista o inconveniență. Trebuia să schimb trenul la Sântana, iar între cele două trenuri erau cinci ore de așteptare.

Să iubești și să trebuiască să aștepți inutil, cinci ore într-o gară pustie mi se părea o tortură greu de îndurat. O sală de așteptare cu dușumele unse cu motorină în care pluteau încă, peste mirosul gudroanului, miazmele hainelor nespălate ale călătorilor. Ieșeam pe peron privind orizontul șinelor în aerul acela fierbinte care le făcea volatile dezintegrându-și traiectoria în verdele prăfuit al câmpiei. Intram apoi să mă adăpostesc puțin de canicula verii în sala de așteptare devenită sală de tortură cu mirosurile ei insuportabile. Doamne, cât de lungi mi se păreau orele acelea! Nu puteam citi decât câteva rânduri din cartea pe care o aveam mereu cu mine. Gâdul îmi era numai la momentul întâlnirii cu cea care este acum soția mea.

Sălile de așteptare ale vieții. Ce greu trece timpul în ele! Câtă nesiguranță și neliniște în ele! Nu știm când se va deschide ușa. Nu știm exact ce ne așteaptă dincolo. Când așteptăm binele, despre care știm că este mai degrabă o excepție decât o regulă în această lume căzută, anxietatea este și mai mare.

Mă gândesc la așteptarea tatălui fiului pierdut. Ce lungi or fi fost zilele absenței lui de acasă! Cu singuranță știa că poate va veni într-o zi înapoi. A mizat totul pe această nădejde. I-a dat partea de avere în virtutea acestei speranțe. Oricâtă psihologie am cunoaște, reacțiile umane nu pot fi previzibile. Niciodată sigure. Așteptarea nu era ușoară. Va veni? Când? Cât timp va rezista mizeriei? Cât este gata să îndure până ce mândria va fi ucisă în el de suferință? Când va fi gata să accepte că visul său a devenit coșmar? Când va renunța la planurile lui? Când îi va veni mintea la loc? Nu știa aceste răspunsuri. Până la aflarea lor trebuia să aștepte. Zilele și orele lungi ale așteptării celui iubit. Fără el, lumea devine o celulă de închisoare. Ziua își estompează culorile. Viața își pierde valoarea.

Fiecare dimineață naște o nouă speranță. Fiecare seară se încheie cu o dezamăgire. Iar nopțile… bezna aceea cumplită a unui suflet trist și nefericit. Somnul se lasă greu prins, ca un animal șiret și înșelător.

Îl văd ieșind la uliță de câteva ori pe zi. Obsedant. Orice siluetă ce apare la orizont trezește o nouă nădejde. Orice lătrat de câine produce o nouă tresărire a inimii. Orice nou venit aduce cu el nădejdea unei vești de la cel plecat.

Orele când vine poștașul satului sunt dintre cele mai chinuitoare. Va veni cu un mesaj pentru el de la fiul plecat? Sau trecerea lui nu va face decât să sape și mai adânc rana aceea din piept?

Peste toate lucrurile se așterne uitarea în afară de inima plină de dorul celui plecat. Ceilați pot să-și vadă de viața lor și de treburile fiecărei zile. Iubirea care așteaptă nu are altă treabă mai importantă decât să iubeacă și să aștepte. Nădejdea hrănește așteptarea. Fiecare activitate este colorată de ateptarea aceea chinuitoare. Dar dacă azi este ziua când va veni? Nu va pleca departe de casă. Să nu fie plecat atunci când va veni…

Când o fiică rispitoare s-a întors acasă după mai mulți ani de rătăcire prin lume a sosit noaptea la coliba mamei bâtrâne. A constatat cu uimire că ușa bordeiului nu era încuiată. După îmbrățișările și lacrimile de bucurie ale revederii, aceasta a sesizat mamei neglijența de a dormi cu ușa descuiată. “De când ai plecat n-am mai încuiat-o niciodată. N-am vrut ca atunci când vii s-o găsești încuiată!”

Viața, în general, este o sală de așteptare. Privim mereu spre ușa care se deschide atât de rar. Așteptăm să fie rostit numele nostru. Nu știm ce ne așteaptă dincolo de ușă. Citim doar informațiile de pe pereții încăperii. De cele mai multe ori așteptăm o decizie, un verdict, un diagnostic. Rare ori o veste bună. Veștile bune sunt rare ca trandafirii. Cele rele ca buruienile. Veștile bune sunt haruri nemeritate. Cele rele țin de natura noastră păcătoasă, și rare ori ni se par anormale.

Când îți aștepți fiul plecat – aștepti o recuperare. Aștepți o înviere din morți. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi.

Nu știm câți ani a așteptat acest tată întoarcerea fiului său. Știm doar că l-a văzut de departe. Înseamnă că a fost mereu în veghere scrutând orizontul. L-a cunoscut după acel simț special a inimii care înțelege și vede ceea ce ochii nu pot. L-a simțit cu acele vibrații pe care numai ființele care se iubesc le pot distinge. L-a văzut pentru că l-a așteptat. L-a văzut pentru că-l iubea.

Suntem un nimeni până când ne iubește Cineva.

Cartea lui Vasilică Croitor mi-a adus aminte de o vorbă a lui Mark Twain. El spunea că a cheltuit o mulţime de bani încercând să descopere arborele genealogic al familiei sale, după care, de două ori mai mulţi bani încercând să-l ţină secret.

Această chestiune îmi aminteşte de familia care își dorea o istorie scrisă a originii și evoluției ei în timp. Au solicitat serviciile unui biograf profesionist. Erau însă îngrijorați cu privire la unchiul George, oaia neagră a familiei, care fusese executat pe scaunul electric pentru o crimă odioasă. Se frământau cum va fi redat nefericitul episod în cartea care elogia descendenții ilustrei familii și mai ales cum vor fi afectate datele pozitive de informația aceasta picantă. Au cerut scriitorului să aibă grijă cum va aborda capitolul respectiv.

„Nici o problemă”, a spus biograful. „Voi scrie că unchiul George a ocupat scaunul şefului departamentului de electronică aplicată, într-o importantă instituţie guvernamentală. A fost ataşat de poziţia sa cu legături puternice, iar moartea sa a fost un adevărat şoc.”

Dacă Vasilică ar fi fost la fel de „talentat”… socot că ar fi avut mai puține necazuri.

Dragă Cristi

Am crezut că s-a mai așternut praful peste toată hărmălaia dansului bihorean. Ți-ai găsit! Acum apar teoriile conspirației. Nimic nu este cum pare a fi. Numai naivii mai pot crede că evenimentele se pot petrece fără mâna nevăzută. Iată ce am mai citit și auzit în ultima vreme în legătură cu chestiunea asta.

Că la Oradea a venit trupa aceea a lui Puric, se pare că tot noi doi suntem de vină. Se zice că noi am sponsorizat-o. Și mai ales eu am fost implicat, că am eu așa o înclinație de păduche în lâna evanghelică contemporană spre alți confrați paraziți de breaslă. Oricum cei din țară nu prea fac mulți pureci cu leii lor pricăjiți, așa că noi doi am fi sponsorizat financiar apariția acestor dansatori pe scena tineretului penticostal. Bărbate, ar trebui să ne oprim cu investițiile astea!

Unul mai introspectiv, studiind îndelung, din unghiuri mai favorabile, mărind imaginile filmate și îmbunătățind rezoluțiile, a ajuns la stupefianta concluzie că, dansatorul acela focos care o învârtea pe fată ca pe un titirez erai tu. Da. Tu. Cristian Ionescu. Eu nu puteam fi zice el, că sunt cam rotofei și prea bătrân pentru astfel de piruete, să nu mai spun că omul zice că știe câte ceva și de frigiditatea anilor mei. Așa scria pe un blog mai deunăzi cu expertiză medicală de la unul Vindecătoru. Problema cu fata s-a rezolvat ușor. Concluzia este că dată fiind încăpățânarea ta să dansezi numai cu soția ta, specialiștii au recurs la o dansatoare virtuală. Lumea din sală n-a băgat de seamă că nu era decât o hologramă.

Gura lumii mai zice că omul cu camera care filma și fotografia de zor orice mișcare a ta și a duduii virtuale era… dar mai bine nu-i zic numele că și așa scrie numai de noi doi în ultima vreme pe pășunile sale virtuale. Iar o să ne alegem cu un meniu inspirat de munca celor de la salubrizare.

Ce să mai spun, se zice că actorul care-l juca pe fiul rispitor nu era altul decât Daniel Chiu. S-a infiltrat baptistul ăsta fundamentalist, acolo în inima evenimentelor, ca să compromită total și definitiv, orice manifestare de tip penticostal-charismatic. Mai ales că auzise că muzica dansului a fost compusă recent de Iosif Țon, cu niște inflexiuni și curbe teologice de noutate absolută. Coregrafia îi este atribuită lui Demeter. Se spune că asemenea mișcări au în ele un împrumut adus recent din Africa de la pastorul Chris.

Surpriza cea mai mare este pirateria blogurilor noastre din ultima săptămână. Nu mai puteam săracii de noi să le accesăm. Un hacker înrăit care se ascunde sub pseudonimul Dyo ne-a redus orice șansă de dialog cu comentatorii noștri punând blogurile noastre la îndemâna unei pene necruțătoare, care a criticat și desfințat conferința de la Oradea în numele noastre. Dar nu m-am lăsat bătut. Am angajat un alt hacker mult mai versat pe nume Paul Dan care a descoperit toată tărășenia. Cine credeți că era omul mascat sub numele noastre? Cine credeți că era străjerul moralității creștine care lovea în stânga și în dreapta? Nu, n-ați ghicit. Nu era Cultul Penticostal. Era Paul Negruț. Dar nu scria el personal, ci Cruceru care a fost avansat cu ocazia asta la rangul de blogofăt la curtea lui Negru Vodă.

Am bănuit eu de mult că asemnea lovituri subtile nu vor întârzâia să apară. Bieții copii! Cum au fost cumpărați de dolarii americani, și cum au fost duși în eroare de mașina propagandistică a dreptei fundamentaliste americano-română!

Dacă mai aud ceva, te sun. Că aproape mi-e frică să mai scriu. Cum scrii ceva te și publică bloghiștii de azi. Parcă văd că rândurile astea or să ajungă pe blogul sechestrat înainte ca să le citești tu.

Să fim optimiști! Mâine iar e miercuri!

Petrică Lascău