Eu niciodată nu ți-am călcat nicio poruncă…

“Cu cel ce nu-i decât un ciob
Cu un hoinar te bucuri, tată.
Eu ți-am dus greul ca un rob
Și n-ai fost vesel niciodată.”
Fiul nerisipitor – Costache Ioanid

Am auzit de nenumărate ori. “Niciodată să nu spui niciodată”. Știm bine de ce. Pentru că nu e adevărat.

Cum poți să spui unui părinte că tu niciodată nu i-ai călcat poruncile? Din simplă ignoranță? Din tupeu? Dintr-o simplă exagerare? Din aroganță și păreri prea bune despre tine? Cine știe. Poate că din toate aceste motive, și altele care nu-mi trec prin cap acum.

Bătrânul bucuros de regăsirea mezinului și întristat de lipsa de inimă a fiului mai mare ar fi putut să scoată o listă a călcărilor de porunci. Fiecare din noi care suntem părinți o avem disponibilă. O putem scoate oricând să-i dovedim contrarul, obraznicului. Și, Doamne, câte fărădelegi și câtă neascultare! Uneori din simplă uitare copilărească. Alteori din distracție, sau neglijență. Să nu mai vorbim de neascultarea răuvoitoare, prin care orice tânăr își încearcă limitele îngăduinței părintești, micile acelea provocări ale autorității prin care începem să ne cucerim independența. O simplă poruncă din partea părinților ne stârnea curiozitatea unui paradis interzis. Voiam să știm de ce ne interziceau să nu mergem, să nu luăm, să nu gustăm. Natura protopărinților noștri ne pune din nou la umbra pomului oprit. Același șarpe șiret ne dă târcoale. Oare, chiar așa a zis…? Nu cumva nu vor să ne dezvoltăm sfera cunoașterii cu o nouă și profundă experiență? Nu cumva vor să rămânem mai departe doar niște copii?

Profesorului de biologie îi eram simpatic. Probabil că pasiunea mea pentru împăiat păsări  l-a impresionat și m-a luat pe lângă el la “laboratorul nostru” de biologie – o încăpere nu prea mare, în care erau aglomerate câteva cuști cu șerpi, broaște, șopârle, și sticle cu insecte. Într-un dulap cu ușile de sticlă, profesorul ținea eprubete și sticluțe cu diferite substanțe chimice, pe care le folosea la orele noastre de laborator. Făceam curat. Dădeam de mâncare animalelor. Vegheam ca toate să fie în ordine. Mi-a tras atenția să nu umblu cu o sticluță în care erau niște cristale portocalii-vermion. „Să nu te pună cel rău să umbli la ea!” m-a avertizat el. N-au trecut decât câteva zile, și culoarea vermion a cristalelor din sticluța interzisă mi-a atras atenția. Am luat capacul și pe vârful degetului mic, introdus în sticluța profesorului, am luat un mic cristal. Instinctiv l-am dus la gură. Înainte ca să pot pune limba pe substanța aceea atât de frumos colorată, a intrat profesorul în încăpere. Speriat, mi-a căzut cristalul de pe deget. Când m-a văzut profesorul cu sticluța desfăcută în mână, s-a făcut alb ca varul. Mi-a smuls-o din mâini și strigând și țipând mi-a explicat cum am scăpat de la moarte chiar în clipa aceea. Cristalele erau de cianură de potasiu, una din cele mai ucigătoare substanțe.

La ce fel de porunci se referea oare feciorul acesta atât de cuminte? La cele pe care le-a încălcat mezinul de frate al său? El n-a plecat de acasă, n-a păcătuit cu femeile stricate. N-a băut banii familiei. N-a făcut de rușine casa părintească. Totuși, nu știm cu exactitate la care din porunci face el referințe aici. Mă gândesc însă că tatăl ar fi avut argumente decisive în contrazicerea lui. “Nu există copii cuminți și nici babe frumoase”, spune vorba românului. Nu există copii care n-au călcat nicio poruncă de-a părinților, așa cum nu există nici părinți care să nu calce una sau mai multe porunci de-ale lui Dumnezeu. Numai fariseii, care au o părere foarte bună de ei înșiși, pot face astfel de afirmații. Ei nu greșesc niciodată. Ei nu calcă nici măcar o poruncă. Ei sunt desăvârșiți.

Pe fariseu este tare greu să-l contrazici. Pentru că el are întotdeauna dreptate. Confruntat cu propriile păcate, el neagă totul. El „niciodată” n-a mințit, n-a trădat, n-a vândut pe frați, n-a fost informator, n-a greșit nici măcar cât negru sub unghie. Tupeul este atât de mare că o spune în fața celui care știe totul despre el. În fața Tatălui. „Dumnezu știe totul, dar tace,” punea cineva. Tace, dar scrie. Cu degetul pe pământ. Cu degetul în stâncă. Cu degetul în cartea vieții. Dumnezu tace, dar într-o zi se vor deschide cărțile. Dumnezeu va citi ce a scris. Vai de farisei în ziua citirii cărților!

Tatăl nu l-a contrazis pe obraznicul de fiu mai mare. N-a făcut-o din aceleași motive pentru care n-a reproșat risipitorului nesăbuința sa. Era în starea aceea de grație pe care ți-o dă iubirea adevărată. Oarbă la defectele și neajunsurile celui iubit. Acesta devine desăvârșit în ochii celui care iubește. “Nu găsesc nici o vină în Iacov” spune Dumnezeu plin de iubire pentru poporul pe care Și l-a ales. Ceea ce este atât de dureros, acest fiu mai mare nu înțelege nici acum dimensiunea harului divin. Nu poate cuprinde dimensiunea cosmică a iubirii de tată. Aceeași iubire care nu i-a reproșat fărădelegile lui ierta acum plenar pe ale fratelui său. Era la poarta cerului și nu știa. Stătea acolo aproape de îngeri. Și mai era și nervos.

Duminica aceasta vă rog să ascultați o predică simplă dar inspiratoare, care vorbește despre Împăratul nostru – Domnul Isus Christos. Ce bine ar fi să știm să vorbim și noi la fel de minunat despre El.

Pentru vizionare faceți click pe imaginea de mai jos.

 

Un texan bogat a dorit să-i facă un cadou foarte frumos mamei sale de ziua ei. De la un magazin de animale de casă a pus ochii pe un papagal foarte frumos, dar şi deosebit de scump.
– De ce costă papagalul acesta douzeci de mii de dolari? Cu ce e mai deosebit de ceilalți? A întrebat omul.
– Papagalul acesta este special pentru că ştie să spună: Tatăl nostru, Psalmul 23
şi 1 Corinteni 13.
– O să fie un cadou extraordinar pentru mama mea singură şi bătrână. Îi va aduce multă mângâiere, mai ales că poate cita textele ei preferate din Scriptură, și-a spus texanul. Și l-a cumpărat.
A trimis cadoul printr-un curier special.
La câteva zile a sunat să întrebe pe mama cum i-a plăcut cadoul.
– Mamă, cum ţi-a plăcut pasărea pe care ți-am trimis-o?
– A fost delicioasă. Mai ales supa! – a spus mama fericită.

Un tată abordabil

“De ce nu vii de pe cărări străine
să-mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca și Isac am fost pe rug urcat”

De ce nu vii – Costache Ioanid

Sunt persoane care-și construiesc adevărate ziduri fortificate în jurul lor. Impenetrabile. Invizibile. Nu se poate vorbi cu ei. Devin inabordabili. Neputința de a comunica cu ei naște adevărate tragedii în inimile celor ce-i iubesc.

Pentru mulți dintre cei ce citiți aceste rânduri, nu e greu să vă imaginați sentimentele de frustrare, de neputință ale celui ce nu poate comunica cu un inabordabil. Să vrei cu toată inima să te deschizi în fața tatălui tău și să nu poți din cauza peretelui de sticlă în spatele căruia nu penetrează cuvintele tale. E un lucru foarte greu de îndurat.

Când mezinul s-a dus la tatăl său să-i ceară partea de avere “ce i se cuvenea” a făcut-o pentru că avea un tată cu care se putea vorbi. Orice. Chiar vise și aspirații prostești.

Dintre toate calitățile acestui tată extraordinar – probabil că cea mai evidentă e că este un om abordabil. Se poate vorbi cu el.

Când voiam să aflu ceva de la tata, mergeam la mama. La fel ca mine procedează mii de tineri azi. Cu greu se poate vorbi cu tații de astăzi. Cu unii pentru că nu-i găsești, fiind mereu plecați de acasă. Dar cu alții pentru că sunt inabordabili.

Când un tânăr de 20 de ani și-a tras un glonț în cap am adunat pe tinerii bisericii pe care o păstoresc pentru a sta de vorbă cu ei. Voiam să aflu, de ce un tânăr la 20 de ani nu mai găsise nici o rațiune, nici un ideal de-a trăi în America – “țara tuturor posibilităților”. Voiam să știu de ce nu a cerut ajutor pentru adicția la droguri de care am aflat la înmormântare. Voiam să știu ce se putea face să prevenim astfel de tragedii.

Șocul nu a fost mic să aflu din gura generației tinere că nu aveau cu cine vorbi. Nu era doar bariera de limbă, ci era lipsa acestei calități de la noi, părinții lor. Nu aveau curajul să ne spună deschis lucrurile acelea din viața lor care erau contrare cu ceea ce voiam noi să auzim. Știu că era foarte greu pentru un tată, creștin bun, să audă că băiatul său fumează mariuana, că bea băuturi tari; că fiica sa e gravidă, sau băiatul e pe droguri.

Tânărul din pilda Domnului știa că la tatăl său te puteai duce să-i spui ceea ce gândești – chiar dacă ideile tale contrazic educația care ți-a dat-o, chiar dacă ele sunt opuse religiei lui. Chiar dacă ele îl vor răni. Avea un tată abordabil.

Un tată abordabil este mereu cu o ușă deschisă spre tine, gata să te primească și să te asculte. El nu reacționează cu violențe verbale, sau fizice. Te respectă ca persoană, ca prieten.

Pentru că nu suntem abordabili, copiii ne evită și ne mint. Ne spun doar ceea ce vrem să auzim.

Când m-am dus la spital la el, zăcea nemișcat, racordat la tubulaturile și cablurile tehnologiei moderne. Era alb. Aparatele îi pompau aerul în plămâni; iar inima îi bătea aritmic. Doza de droguri pe care o luase cu o seară înainte fusese mai mare decât capacitatea organismului său de a rezista. Îl știam un băiat bun, liniștit și politicos. Eram prieten cu tatăl său, care aici lângă patul lui, era mai livid ca el. Prognoza doctorului s-a dovedit adevărată în câteva ore.

Stăteam lângă sicriul lui, în casa funerară, cernită și lugubră. Ar fi trebuit să conduc ceremonia nunții sale; dar îi oficiam înmormântarea. Eram revoltat nu doar pe lumea vânzătorilor de droguri, ci eram mânios pe tăcerea sa. De ce n-a spus nimic? De ce nu s-a deschis cerând ajutorul? Tăcerea și retragerea lui – le interpretasem semne de timiditate, de modestie, care se potriveau de minune cu portretul robot al religiei mele. Era un tânăr cuminte, credeam eu… De ce oare nu a cerut ajutorul? De ce familia sa nu a știut nimic, până când a fost prea târziu? Să fi fost de vină aceea incapacitate a nostră de a fi abordabili? Ne lipsea acesta dar pe care ar trebui ca să-l avem față de generația tânără?

M-am întrebat în ziua aceea, și apoi în altele similare: “Câți copiii vor trebui să mai moară ca noi, părinții lor, să învățăm arta de a fi abordabili? Pentru că nu suntem abordabili, avem copii în patimi ucigătoare; în pușcării și în regrete pentru restul vieții.

Când drama s-a prăvălit ca o avalanșă peste tânărul plecat de-acasă – a dat de fundul prăpastiei. Păzea porcii unui păgân, invidiindu-i pe godacii norocoși, pentru mâncarea de care se bucurau, în timp ce el “murea de foame”. De acolo, din cocina porcilor, și-a adus aminte că departe, în ținutul copilăriei sale, care părea pierdută pentru totdeauna, avea un tată cu care se putea vorbi. Oricând și orice. Nu doar vise utopice și aspirații prostești, dar și eșecurile și falimentele lor. Avea un tată abordabil și din cocina porcilor. Se va duce la el. Nu va fi înfometat pentru totdeauna, pentru că există ajutor la un tată care te ascultă și te ajută. Avea un tată care nu comandă, nu judecă – care ironizează. Un tată care te ajută când ești la greu.

Dacă la plecare nu l-a umilit cu atitudinea unui știe tot; cu figura moralistului infailibil, cu profețiile sumbre ale devenirii lui – știa că nici acum, când a pierdut totul, când ajunsese la mizerie – nu va reacționa diferit. Nu va citi în ochii lui sarcasmul acelei expresii atât de dureroase: “Nu ți-am spus eu?” În ochii lui nu va fi decât iubirea. Dragostea aceea absolută! Iertătoare. Brațele deschise și sărutul revederii.

Secretul salvării fiilor risipitori nu ține doar de revenirea lor în fire, de pocăința și întoarcerea lor, cât ține de felul în care ei pot vorbi cu noi, părinții lor.

Era noapte târziu. Mijlocul ei trecuse demult. Măsuram nervos lungimea camerei, și tresăream la orice zgomot. Îl așteptam să vină acasă. Nu răspundea la telefon. Nu știam unde este. Aerul cald al nopții îmi înfierbânta mintea. Îmi imaginam că e la poliție. Ba nu, la spital. În compania unor tineri zănatici cu sticla în mână. Ce nu poți să-ți imaginezi într-o noapte ca aceasta? Valuri fierbinți de nervi îmi șlefuiau încet – încet decizia să-l alung de acasă când va veni. Îi voi pune toate hainele în stradă. Nu-l voi lăsa nici să intre în casa pe care o dezonora prin neascultare prin rebeliune.
Am formulat decizia în cuvinte nu prea frumoase, strigate tare ca să le audă și mama lui. A venit furtunos la mine, ca o leoaică căruia îi era amenițat puiul. Am avut un schimb de focuri de la mică distanță. Mi-a adus aminte că e și fiul ei, că niciodată ea nu va accepta ca el să fie alungat de acasă. Avea nevoie de dragoste și nu de un astfel de tratament.
I-am dat dreptate, dar am decis ca să nu mai vorbesc cu el până se pocăiește și se îndreaptă.

Au urmat câteva zile în care l-am ocolit nu doar să-l întîlnesc ci să-i întâlnesc și privirea. Nu avem nici un cuvânt să-i adresez. Eram amărât și inabordabil. Nu se putea vorbi cu mine.
L-am văzut numai că s-a tuns zero. Apoi n-a mai lipsit de acasă. Apoi a fost prezent la fiecare serviciu la biserică Urmărindu-l mi-am dat seama că suferea la fel cum sufeream și eu pentru necomunicarea dintre noi.

Mi-am adus aminte de acele tăceri ale lui Dumnezeu la rugăciunile mele… Cine eram eu ca să nu vorbesc cu fiul meu?
Comunicarea a vindecat rana și m-am decis ca să nu mai închid ușa niciodată. Să nu fiu un tată cu care nu se poate vorbi.

În ultimă instanță fii risipitori devin ceea ce ar trebui să fie – pentru că au tați abordabili.
Ca Tatăl nostru ceresc.

Din cartea „RISIPITORII” de Petru Lascău

Recunosc! Am încercat să spăl un crocodil pe dinți.
După ce m-am amărât cu lacrima crocodilului, acum am de suferit din cauza naivității mele și a dorinței facerii de bine.

O serie de apărători ai mediului înconjurător, verzi de furie pe încercarea mea, m-au acuzat că deranjez biata făptură în habitatul ei natural încercând să-i aplic legile igienei mele personale. Trebuia să-l las cu carnea între dinți. Trebuia să mă feresc de colții lui. Săracul de mine credeam cu naivitate că ăsta e de-al nostru. “Liberal sau conservator îmi ziceam, nu contează. E din circul nostru penticostal, dresat și îmblânzit de pe acum. O să se bucure de ajutorul meu.” Ți-ai găsit! E la fel de sălbatic ca toți crocodilii neconvertiți. Nu e cu nimic mai deosebit.

Cu ce ne-am ales din toată corvoada asta? Cu periuța de dinți înghițită de fiorosul animal, cu câteva degete lipsă… cu câțiva dușmani în plus. Cam atât. Lighioana are de gând să-și respecte meniul și să nu stea cuminte la lumina reflectoarelor pentru a fi spălată pe dinți nici pe viitor.

După ce îi va devora pe apărătorii săi (pe cei din partidul verzilor), crocodilul se va spăla singur pe dinți. Probabil.

Nici n-apucai să intru în casă că Veta mă și întrebă? “Iară v-ați certat la comitet?”
M-am tot întrebat de multe ori de unde știe Veta să mă citească atât de bine? Mi-a spus că nici nu e nevoie să intru în apartament că știe deja de cum urc scările că n-a fost ceva în regulă la ședință. Taina ei este că mă cunoaște după fluierat. Dacă vin acasă fluierând, ea știe că iar or fost ceva probleme la ședință. Mă cunoaște Veta nu glumă.

Or fost probleme, aș putea spune ca de fiecare dată. Că nu prea mi-aduc aminte să fi venit acasă de multe ori și să nu fluier. A pagubă. De inimă rea.

În sara asta m-am hotărât să scriu așa câteva rânduri de viața asta pe care o ducem în comitetele astea. Mi-am amintit de o soră care mi-a zis imediat după alegeri: “Frate Ioane, bărbatul ăsta al meu e băiat de gașcă dar nu e de comitet!” M-am tot frământat cu vorba asta și am ajuns apoi să-i dau dreptate sorei. El îl știa bine pe al ei. Cine știe cum fluieră și ăsta când vine acasă?

Am întâlnit în munca asta a mea oameni care sunt mereu pe invers. Suferă de invers, cum spunea cineva. Tot ceea se propune ei sunt de altă părere. Ei văd altfel lucrurile. Au o energie inepuizabilă să dovedească că ideile altora nu sunt bune. Că am citit eu o definiție a comitetului undeva, care zicea că un astfel de grup se formează din oameni care luați separat nu pot face nimic, dar se adună laolaltă ca să hotărască că nu se poate face nimic. Ei bine la deciziile astea, că nu se poate face nimic, contribuie din plin acești oameni care nu sunt de comitet ci de gașcă, așa cum îmi spunea sora. Din gașca lui Invers.

Să nu vă mai spui că am cunoscut pe unii pe care i-am numit “cronicarii bisericii” pentru că ei se pare că știu tare bine istoria noastră. Ori de câte ori vrem să facem ceva “pentru bunul mers al bisericii” (Doamne, ce-mi place mie formula asta!), ies la interval cronicarii care ne amintesc că în anii trecuți s-a mai încercat ceva asemănător și n-a mers. Ei vor să ne scutească de necaz să nu mai dăm de aceleași probleme ca în trecut. Ascultându-i mi-am dat seama că nu e nimic nou sub soare pentru că este foarte greu să faci ceva nou din pricina acestor Neculce.

Mai sunt unii care mereu vreau să aștepte să vadă ce o să se întâmple. Nu noi trebuie să facem lucrurile să se întâmple, ci ele trebuie să se întâmple singure. Noi numai stăm și ne uităm la ceea ce se va întâmpla. “Să nu ne grăbim!” Refenul lor preferat. “Să vedem ce se va întâmpla!” Doamne ce grozav este să fii așa spectator la istorie. Oamenii ăștia o duc tare bine. Se trezesc în fiecare dimineață să vadă ce o să se întâmple azi. Se întâmplă o serie de lucruri dar fără ei. Ei numai se uită la cele întâmplate. Și se minunează! Apoi și eu nu contenesc să mă minunez cum de ne-am pricopsit cu ei pe cap? Am fost însă la alegeri ca să vedem și noi ce  ni se va întâmpla. Și iar ni s-a întâmplat.

Un alt soi de oameni sunt cei tari ca betonul. Infexibili ca fonta. Ăștia nu se îndoaie. Se sparg. Se rup, dar nu cedează. Eu sunt pentru contra la orice. Vor schimbări, dar numai pe aici pe colea, în așa fel ca să rămână lucrurile tot așa cum au fost. Au un verset biblic pe care-l citează mereu. Vor să păstreze credința așa cum au primit-o. În aceleași haine. Pe aceleași scaune de lemn. În aceeași biserică neîncăpătoare. Orice schimbare vrei să faci te trimit la apostoli. Și apostolii n-aveau microfon. Nici Internet. Nici video-proiector.

Norocul nostru cu frații care zic imediat: “Sunt de acord, dar…” Dar nu fac nimic să producă schimbarea. Ăștia cel puțin te mai inviorează. Pentru o vreme. Îți mai dau nădejdi.

Apoi eu nu zic că toți sunt așa. Ar fi mare nenorocire! Dar cu aceștia de care scrisei mai sus ne luptăm ore în șir la fiecare ședință. Și nu mă mir că vin fluierând acasa noaptea. La ora unu. Mă tem că unii or să zică imediat că iar am fluierat în biserică. Da trebuie s-o fluiere cineva și pe chestia asta că prea multe ofuri ne aduce!

Doamne ce binecuvântare e și Veata pentru mine! Mă așteaptă până vin. Când vin târziu o găsesc cu ochii roșii. Nu de nesomn. De rugăciune și de plâns.

Faceți click pe imagine:

Discuțiile furtunoase născute de dansul de pe scena conferinței Peniel de la Oradea au scos încă odată la lumină că același eveniment se vede diferit prin ochelarii diferiți ai vârstei. Mă refer atât la maturizarea biologică cât și la cea spirituală. Pentru a ilustra fenomenul voi apela la o metaforă.

Familia tocmai s-a întors de la biserică și s-au așezat la masa de prânz. Subiectul provocator al predicii de dimineață stăruia încă în mintea fiecăruia. Venirea Domnului a fost prezentată și argumentată foarte convingător de pastorul bisericii. Discuția asupra subiectului a continuat pe mașină până acasă, și acum, în jurul mesei, familia nu se putea dezlipi de el.

Adolescentul familiei nu avea nici o opinie. Tăcea și se făcea că ascultă părerile părinților și a sorei mai mare.

– Tu nu spui nimic? Ce părere ai de predica din dimineața asta? L-a întrebat sora lui.

– Am o serie de întrebări cu privire la acest subiect! Declară destul de deranjat adolescentul.

Tata a sesizat iritarea din spatele vorbelor, și a dorit să aplaneze un eventual conflict teologic tocmai acum, la masă. Avea suficientă experiență cu exploziile verbale ale fiului său care nu prea venea cu bucurie la biserică. A intervenit pe tonul lui blând, caracteristic:

– Eu cred că ar trebui să ne pregătim pentru venirea Domnului și cel mai bun mod de a ne pregăti este să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima din viață.

La remarca tatălui, adolescentul s-a întors cu fața roșie spre el și a zis.

– Eu am încercat-o pe asta și m-am ales cu o pedeapsă de n-am mai ieșit din casă două luni de zile!

Dansul de la Oradea a fost profetic. El ilustrează prin simbolismul lui, dansul unui fiu plecat de acasă cu lumea. Rebeliunea, foamea după distracție și mintea scurtă a dus un tânăr de neam bun în brațele femeilor stricate. Simbolic, pe scena conferinței de la Oradea, Penielul a dansat cu lumea în fața lui Dumnezeu și a întregii țari.

În comentariile declanșate de „dansul de la Oradea” din conferința Peniel, am fost interpretat, ba un susținător al acestei organizații, ba un adversar înrăit al ei. Aș vrea să-mi explic punctul meu de vedere în legătură cu acest subiect atât de discutat în spațiul virtual.

1. Consider organizația Peniel un copil plecat de acasă. Vina n-o poartă numai rebeliunea sa ci o au, mai ales, părinții lui. Cultul Penticostal (CP) în sânul căruia s-a născut această fundație n-a înțeles nici măcar azi nevoia unui departament al lucrării cu tineretul, care să se adreseze noii generații. Nici la ora actuală nu funcționează un astfel de departament, el existând doar cu numele.

Pentru că atunci când s-a născut această organizație „Peniel”, CP n-a avut viziunea încorporării ei în structurile sale, ci a semnat doar protocoale de cooperare cu Peniel, acum n-are nici o autoritate să sancționeze disciplinar autorii acestui moment penibil petrecut la Oradea. Mai mult, fiind o organizație în afara oricărei denominații evanghelice, ea nu dă socoteală în fața nimănui (probabil doar în fața unui comitet de conducere sau bord de directori, pe care tot liderii organizației și l-au ales). Cel mult, CP va emite un act de departajare și de condamnare a faptului în sine, dezicându-se încă odată de această parte însemnată a tineretului penticostal.

Există actualmente aspecte de etică și morală creștină prin care unii din „părinții spirituali” și-au pierdut autoritatea fața de copiii lor duhovnicești. David nu mai poate mustra păcatul lui Amnon după aventura sa cu Bat-Șeba.

2. Conferințele naționale de tipul celor organizate de Peniel cunosc o permanentă alunecare spre senzațional și spectaculos, pentru a atrage participarea tot mai numeroasă. Eu nu sunt șocat că anul acesta la Oradea s-a recurs la angajarea unei trupe de teatru laic. Dacă anul acesta este același lucru ca anul trecut, nu mai are rost să participi. Dacă nu vin mai mulți tineri anul acesta ca anul trecut, organizația nu face bani suficienți.  De aceea senzaționalul devine în mod automat direcția pe care se mișcă evenimentele de acest gen. El este accelerat de „tinerismul” de azi – un trend de gândire în care se preamărește tineretul și gusturile lui în timp ce valorile bătrânilor sunt ridiculizate și abandonate.

Unul din liderii de la Peniel comenta pe un blog spunând că pastorii bisericilor de azi sunt „virusați” de comunism, dorind să controleze cu mână de fier evenimentele și tinerii din parohiile lor. Atitudinea aceasta revelează o altă virusare – la polul opus – a noii generații post-revoluționare, care contestă orice autoritate, neagă orice valoare a înaintașilor, propovăduind rebeliunea ca libertate, nesupunerea ca drept, și liberitismul ca noua formă a spiritualității. Când tinerismul capătă statut de organizație în afara Bisericii nu ne putem aștepta la alte exprimări ca acelea de la Oradea.

3. Goana după senzațional este un crescendo care va atinge în timp forme tot mai grotești. Industria distracțiilor de azi a Hollywood-ului este o dovadă concludentă. Senzațiile strârnite azi au nevoie de altele mai excitante mâine. Bulgărul de zăpadă devine tot mai mare pe măsură ce-l rostogolești. La sfârșit? Avalanșa.

Dar să luăm doar câteva specte în discuție:

– Muzica și „trupele” muzicale trebuie să fie tot mai „cool”, mai grozave de la an la an. Cele care reușesc să stârnească entuziasmul maselor vor fi invitate și la anul viitor. Se face astfel o selecție (nu chiar naturală) a acestora. De aceea asistăm an de an la concerte sau producții din ce în ce mai zgomotoase, la manifestări din ce în ce mai asemănătoare concertelor de muzică rock. Nu e de mirare că mii de tineri sar în sus jumătate de oră strigând din răsputeri cu chitaristul de pe scenă: „Sunt liber! Sunt liber!” (Chiar că nu vreau sa dau numele formației – pardon, trupei). În felul acesta muzica încetează să fie creștină și să fie un instrument a pregătirii sufletului pentru sămânța divină a Cuvântului.

– Predicatorii invitați la aceste coferințe parcurg și ei, uneori inconștienți, spirala ascendentă în senzațional. Subiectul ales trebuie să fie „ceva nou”, „nemaiauzit”, inedit. Prezentarea trebuie să fie șocantă, limbajul la fel și dacă se poate o găselnița populistă, cu mare apel la tânăra generație. Nu e de mirare că la aceste conferințe apar inovații ciudate – cum a fost scrierea păcatelor pe bilețele, care apoi să fie arse sau îngropate în locuri necunoscute.

Limbajul colorat, expresii la limita subțire dintre înjurătură și vorba obișnuită sunt gustate de audiența tânără dornică de senzațional. „Fratele…. le zice pe nume. Așa cum este.” Vocabularul folosit de acești idoli ai tinerimii de azi devine tot mai trivial, mai grotesc și mai nepotrivit ambianței creștine a întrunirii. Ca să stârnească râsul și aprobarea tinerismului, unii nu se sfiesc să folosească expresii colorate, total nepotrivite în gura unui predicator creștin. Am să vă dau câteva auzite de mine: „Tinere, ce stai ca un rahat în ploaie?” întreba evanghelistul făcând chemarea la pocăința. „Mâncați ca porcii, până se umflă ficatu-n voi, apoi veniți la noi să vă ungem și să vă vindecăm!” admonesta un altul. La finalul predicii s-a rugat Domnului astfel: „Doamne, scoate-ne din rahat…” Nu vreau să mai exemplific cu descrieri de scene lascive și mizerabile. În felul acesta predicarea Evangheliei își încetează mesajul profetic ea adaptându-se nevoilor spectacolului de azi în care publicul trebuie distrat.

Nu vreau să generalizez și să spun că toți predicatorii invitați fac acest lucru, și că toate formațiile muzicale se lasă duse în această direcție. Urmăriți însă și veți vedea că aceia dintre predicatori și formațiile muzicale care nu se înscriu în traiectorie n-o să mai fie invitați în anii următori.

În concluzie vreau să spun că fenomenul va cunoaște dimensiuni mult mai aberante, deoarece toboganul alunecos pe care se mișcă aceste entități aflate în afara protecției sprituale a bisericii, duce acolo unde a dus pe oameni ca Jim Backer, sau Jimmy Swaggat.

Mai nădăjduiesc însă în pocăință. Atât a celor plecați de acasă, cât și a părinților.

Cea mai minunată muzică se cântă acasă. La banchetul de întoarcere a fiului risipitor.