Cuvintele au putere… Să avem grijă cum le folosim!
Pentru vizionare faceţi click pe imagine.

Predica din duminica aceasta se bazează pe postările recente pe blogul meu, pe care presupun că-l citeşte toată lumea…

Nu ne îndoim că Domnul ne-a chemat să fim pescari de oameni.
Cam aşa ne imaginăm unii din noi că ar trebuie să fie o pescuire minunată. Să vină peştii şi să sară singuri în… biserica noastră. Nouă nu ne rămâne decât să „ne bucurăm”.

– Stimate tovarăşe!
După cum vedeţi, leul mare şi roşcat, de lângă dumneavoastră, doarme!
Şi poate aţi mai observat, câ începând de azi, veţi locui cu el împreună în aceeaşi cuşcă.
Vă sfâtuim prieteneşte să umblaţi pe vârfuri şi să nu scoateţi nici un cuvinţel.
Vă tragem atenţia,  tot prieteneşte, că n-a mâncat nimic de câteva zile de când vechiul locatar nu şi-a ţinut gura. Cu cât va dormi mai mult nu veţi „dormi” dumneavoastră. Viaţa vă va fi lungă cât somnul lui.
Vă urăm succes!

Şi au trăit mulţi ani împreună. Omul şi fiara. El plătindu-i somnul cu tăcerea.

Se spune, că venind vremea să fie eliberat, omul ar fi scos răgete de leu şi a sfâşiat
pe aducătorii veştilor bune.

August 1983

Cartea o puteţi comanda scriindu-ne pe adresa de contact. Preţul ei este de $10.00 în care sunt incluse şi cheltuielile poştale pe teritoriul USA.

„O, nu un ied, ci zeci de zeci
ţi i-aş fi dat, căci se cuvine.
Dar tu voiai ca să petreci,
vai, cu străinii, nu cu mine…”

Fiul nerisipitor – Costache Ioanid

Cineva a calculat că, în moneda de azi, o familie cheltuieşte în medie cca $270.000 cu un copil până acesta se căsătoreşte. O întreagă avere.

Cunoscând o astfel de aritmetică, aş fi reacţionat violent probabil (cel puţin verbal), dacă şmecherul mi-ar fi cerut „partea de avere ce i se cuvine”.

În primul rând i-aş fi spus: „Stimabile! Nu ţi se cuvine nimic! Absolut nimic. N-ai adus în casa aceasta decât nopţi nedormite, mie şi mai ales mamei tale. Ne-ai adus dureri de cap, de inimă, de suflet. Ai basculat nemilos peste noi tone de îngrijorări. Ne-ai stors banii, liniştea şi sănătatea. Nu ai nici o contribuţie pozitivă, valoroasă la averea acestei familii, ca acum să-ţi socotim „ce ţi se cuvine”. La moartea noastră, eventual dacă rămâne ceva din toată agoniseala vieţii noastre, o să-ţi lăsăm prin testament. Cererea ta de azi este mai mult decât o obrăznicie. În impertinenţa ta crasă, ne spui că nu mai ai răbdare să aştepţi obştescul nostru sfârşit. Nu murim suficient de repede pentru lăcomia ta. Vedem clar acum, că noi, cei care ţi-am dat viaţă, stăm cu restul din ea care ne-a mai rămas după toate necazurile pe care ni le-ai făcut, împotriva fericirii tale. Ce ar fi să-ţi încerci norocul pe munca ta nu pe transpiraţia noastră! Du-te să experimentezi pe propria ta piele tot ce ţi-am spus şi nu ne-ai crezut!”

Nu ştiu cum aş fi reacţionat. Poate mai urât. Tatăl din Pilda fiului risipitor, e cu totul deosebit.  La cererea mezinului: „Le-a împărţit averea”. La amândoi băieţii. Probabil că a vândut o parte din fermă şi le-a dat banii.

Cât de uşor ne putem înşela crezând că lucrurile care ne înconjoară, ni se cuvin! Privilegiile le luăm ca drepturi şi le revendicăm cu insolenţă.

Nu mi se cuvine să respir aerul cu care îmi oxigenez plămânii. E privilegiu şi un drept. Nu mi se cuvine frumuseţea răsăritului şi nici razele calde ale soarelui. Nu am dreptul să revedic ziua de mâine trezându-mă din somnul nopţii. Tot ceea ce sunt, ceea ce am este har şi nu merit. Trăiesc consumând din dobânda milei divine, din investiţia de inimă a lui Dumnezeu în lumea noastră. N-am făcut nimic să mă nasc în acest univers, şi cu atât mai puţin să trăiesc în el.

Ştiu aceste adevăruri fundamentale, şi totuşi… rugăciunile mele reflectă mai degrabă insolenţa fiului risipitor, decât recunoştinţa unui fiu matur. Revendic zilnic dreptul la viaţă, la pâine, la fericire. Mă înfrupt din capitalul orelor care cred că „mi se cuvin” risipindu-le lenevind în poftele şi plăcerile mele. În comoditate şi confort.

Ca orice rebel, risipitorul credea în fericirea sa departe de casă. Ea, fericirea, trebuia să existe undeva, departe de casa părintească, dar care trebuie întreţinută sau cumpărată cu banii de acasă. El ştia că fericirea costă şi era gata să plătească pentru ea. Cu ce? Cu moştenirea sa viitoare. Cu viitorul lui. Într-un fel, fiul risipitor este un Esau flămând şi nerăbdător, care îşi vinde viitorul pe blidul de linte al poftelor prezentului.

Decizia nefastă a mezinului din pilda Domnului, îl deposedează pe tata nu doar de o parte a averii sale, ci îl va priva de însuşi obiectul iubirii sale. Va pleca lăsând un tată îndurerat, aşteptând mereu întoarcerea acasă a fiului său pierdut. Pagubele morale şi sentimentale pe care le face acest fecior cu plecarea sa de acasă sunt cu mult mai mari decât cele materiale. Golul din familie şi din inima tatălui este mai greu de îndurat ca cel din punga sa. Plecarea sa de acasă era respingerea singurei iubiri adevărate şi dezinteresate. Întorcea spatele unui imens lanţ de sacrificii ale unui tată interesat în educaţia şi fericirea adevărată a fiului lui. Ea spunea de eşecul tuturor strădaniilor părinteşti. Ce tată nu s-ar fi simţit un eşec întreg după această plecare? Nimic din tot ceea ce a făcut, din toată educaţia dată acestui băiat, n-a dat roade. Era şocat să afle falimentul investiţiei sale sentimentale şi intelectuale. Fiul său nu voia nimic din tot ce a făcut pentru el. Nu-şi dorea nimic din atmosfera de acasă. Nu mai iubea locul şi relaţiile. Voia altceva. Voia lumea. A strâns totul şi a plecat. A plecat acolo unde îi era inima şi unde îl chemau dorurile. Şi tatăl l-a lăsat să plece.

A plecat să primească ceea ce i se cuvenea.

Fiinţă acvatică şi de uscat în acelaşi timp, broasca populează bălţile în proces de descompunere. Se complace în ape stătute şi urât mirositoare populându-le cu mii de mormoloci lipsiţi de odihnă. Orăcăitul ei colorează amurgul zilei. Nu poţi să nu te gândeşti la Egiptul lui Faraon invadat de broaşte. Moarte de căldura zilei au transformat ţara într-o cloacă de gunoi putrefiant, pestilenţial. Broasca este tipul unui caracter ce se complace în mizeria vieţii, lasciv şi libidinos, greţos prin conduita şi moravurile cu care se laudă orăcăind la fel cum alţii lipsiţi de modestie se laudă cu virtuţile lor. Se retrag împreună cu cei asemenea lor în bălţile fetide ale plăcerilor venale. Pradă alcoolului, drogurilor şi senzaţiilor carnale, aceste fiinţe abrutizate de pasiuni primare, crează o subcultură decadentă a fiecărei societăţi. Îngroşânduli-se rândurile alterează peisajul obişnuit al vieţii cu apariţia lor dezmăţată şi nudă. Broaşte râioase, broaşte verzi şi brotăcei, mormoloci, orăcăieli inutile – muzică decadentă de baltă seacă.

Alimentaţi de filozofii freudiene, dominaţi de patimi şi dorinţi niciodată împlinite, aceşti urmaşi ai vechii Sodome, ne patrulează anual pe străzi în nuditatea dezgustătoare a lascivităţii lor batraciene, orăcăindu-şi sloganele libertăţilor ce şi le doresc.

Omul lui Dumnezeu, nu numai că trebuie să identifice asemenea spirite dar trebuie să fugă de ele. Spiritul Dalilei, a nevestei lui Potifar, duhul Izabelei, broaşte cu sorginte infernală au distrus mari eroi ai credinţei.

Întrebat de Moise când să se roage pentru izgonirea broaştelor, Faraon a răspuns: “Mâine!”. Mai dorea o noapte cu broaştele. Unii se lasă greu de compania lor…

Prahova TV ne dă un nou argument pentru care oamenii ar trebui să meargă pe la biserică.
În discuţie este Adam şi Eva. Să mai spună cineva că noi românii nu avem imaginaţie!

Vă oferim duminica aceasta una din capodoperele muzicii creștine, O, Doamne Mare! George Beverly Shea, la 93 de ani, interpretează la fel de magistral ca în campaniile de evanghelizare ale lui Billy Graham din anii tinereții.

Pentru vizualizare, faceți click pe imaginea de mai sus.

Zîmbetul de sâmbătă

– Nu deranjez pe nimeni.
Blogoream singur așa… cu voce tare…

“Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; și cunoaște pe cei ce se încred în El” (Naum 1:7).

Lumea noastră este o lume rezultată din căderea protopărinților noștri. “Nenorocirea nu răsare din țărână, și suferința nu încolțește din pământ” (Iov 5:6), ci din circumstanțele vieții. Ne naștem să suferim (Iov 5:7). Ziua necazului este zi obișnuită.

Este adevărat că sunt zile cu soare, zile bune în care necazul e uitat. Dar vin zilele întunecoase. Zile de furtună. Zile de necaz. Unde ne vom adăposti?

Bunătatea Domnului ne asigură scăparea, spune profetul. El, Domnul este locul de scăpare când vine ziua necazului. Putem fugi la El. Ne putem scuti de viforul furtunii în brațele Lui, la adăpostul aripilor Sale.

David și ceilalți psalmiști, au spus mereu și mereu despre Dumnezeu că El este Stânca lor de adăpost. Din neam în neam. Din generație în generație. Un întreg popor și-a găsit protecția în trăinicia acestei stânci de veacuri.

Domnul nu este numai adăpostul nostru, dar îi cunoaște pe cei care în ziua necazului apelează la El, se încred în El.

În cuvântarea lui Elifaz, sunt menționate două lucruri referitoare la ziua necazului: “De șase ori te va izbăvi de necaz, și de șapte ori nu te va ajunge răul” (Iov 5:19).

Ce am observat în viața mea este că prefer întotdeauna acțiunile preventive ale Domnului. Conform lui Elifaz, ele sunt mai multe decât săparea din necaz. Problema noastră este că atunci când nu ne ajunge răul, el fiind prevenit de grația și bunătatea divină, nici nu sesizăm măcar pericolul în care am fost, și apoi nu recunoaștem pe Domnul “în toate căile noastre”. Probabil că de aceea de șase ori, Domnul ne lasă să trăim efectiv ziua necazului, pentru a ne refugia în El, pentru a ne adăposti în brațele Sale.

Natura mea coruptă mă face ca atunci când răul mă ocolește, să nu acord credit Domnului, ci mai degrabă să-l pun pe seama norocului, a șansei favorabile mie. Asta în cazul în care îmi dau seama de răul ce mi se putea întâmpla și care n-a avut loc. Când nu-mi dau seama, când trec prin viață nepăsător, păcătuiesc prin ignoranță și autoîncredere. Acceași natură umană căzută, mă îndeamnă să protestez când vine ziua necazului. Psihologii spun că prima noastră reacție la necaz este să-l negăm. “Nu se poate! Nu este adevărat!”. A doua fază este să-L chestionăm pe Dumnezeu: “De ce tocmai mie? De ce acum? De ce mi se întâmplă aceste lucruri?”
Trecem apoi la o a treia fază când începem să negociem cu Dumnezeu pentru schimbarea situației. Suntem gata de sacrificii. Facem promisiuni și juruințe. Ne luăm angajamente. Vrem să “cumpărăm” cumva favoarea divină.
A patra fază, se pare că este depresia. Dezamăgirea de Dumnezeu și viață ne coboară în depresie.
Abia la ultima fază ne resemnăm și acceptăm noua situație adusă de necaz.

Treabuie oare să parcurgem întotdeauna acest ciclu? Cum rămâne cu adăpostul în Domnul la vreme de necaz? Acest adăpost este asigurarea că furtuna va înceta, că necazul va dispare, că suferința nu va mai avea loc? Cel mai probabil că nu. Furtunile au scopurile lor. Necazul este uneori bisturiu divin, unealtă de lucru la caracterul meu. Domnul însă îi cunoaște pe cei care aleargă la El, se încred în El, indiferent de rezultatele imediate. El îi știe pe cei ce au încredere că El conduce lumea și evenimentele spre binele nostru final.

Concepția noastră despre suferință în această lume a fugii de suferință, de necaz, este că ea face parte din lucrurile neplăcute pe care trebuie să le evităm cu orice preț. Cabinetul meu cu medicamente este o dovadă în acest sens. Am pastile pentru o serie de dureri posibile. La cel mai mic semn de durere apelez la ele.

Citind cărțile doctorului Paul Brand, am descoperit că durerea este unul dintre cei mai buni prieteni ai noștri. Lucrând cu pacienții celei mai cumplite boli – lepra – doctorul explica serviciile extraordinare pe care ni le face durerea. Lipsiți de dureri, leproșii sunt condamnați la răni și degradări iremediabile ale trupului. Cercetările lui au dus la studierea unor sisteme care să averetizeze bolnavul de lepră asupra presiunilor nefirești, periculoase care se nasc din simpe, mișcări ale mâinilopr de exzemplu. Un lepros care învârte o șurubelniță nu simte presiunile obiectului din mâna sa și poate să distrugă țesuturi musculare și nervoase din simplu fapt că lucrează cu acest instrument banal. La început au încercat niște mănuși speciale care sesizau presiunile periculoase în diferite zone ale palmei și avertizau muncitorul prin semnale luminoase sau sonore. Doctorul a constatat curând că omul având acces la întrerupătorul lămpii sau al soneriei, oprea semnalul și rana se producea din nou. Și-a dat seama de nevoia arzătoare ca acest semnal să fie așezat undeva ca el să nu poată fi întrerupt și apoi să creeze un astfel de disconfort persoanei ca aceasta să înceteze activitatea periculoasă. A înțeles atunci cât de minunat a creat Dumnezeu sustemul nostru de protecție – durerea.

Am servit zilele acestea o înghețată împreună cu soția. Supraîncălzit de soarele Arizonei am luat mai mult în linguriță. O durere înțepătoare mi-a străpus parcă fruntea la rădăcina nasului. Mecanismul durerii s-a declanșat nemilos. Trebuia protejat esofagul și stomacul meu de temperatura scăzută a înghețatei. Durerea de nesuportat m-a făcut să încetez imediat consumul ingredientului cu gust atât de plăcut dar devenit periculos pentru organismul meu. Durerea era mai mare ca plăcerea. Am ascultat spre bine meu de prietenul credincios, durerea.

Mă întreb și azi dacă Creatorul acestui sistem de alarmă și protecție a avut în vedere vremurile noastre cu Baskin and Robin, cu Dairy Queen, în care găsești zeci de soiuri de înghețate?