paşi spre lumină

Exact la trei luni după alegerile de la Bistriţa, Dumnezeu dă pe faţă pe Nelu Gurău – vicepreşedintele Cultului Penticostal – care a recunoscut în faţa Consiliului Bisericesc că a avut angajament de colaborare cu Securitatea.

În zilele de 18 şi 19 ianuarie, a avut loc la Bucureşti, şedinţa Consiliului Bisericesc al Cultului Penticostal. În timpul şedinţelor, Nelu Gurău, „justiţiarul cultului” cum îi place să fie numit, a ţinut adevărate lecţii de morală şi de dirigenţie cu toţi membrii consiliului şi mai ales cu  membrii consiliului din Comunitatea Regională Penticostală Constanţa. Acestora le-a reproşat atmosfera tensionată creată de rezoluţiile lor prin care au cerut în mai multe rânduri deconspirarea pastorilor colaboratori cu Securitatea şi au insistat ca orice pastor penticostal să aducă dovezi ale necolaborării cu regimul comunist. La insistenţele sale şi ale altor membrii ai Consiliului, s-a decis ca în 9 februarie, Consiliul Bisericesc să aibă o şedinţă de analiză a atitudinii Comunităţii de Constanţa.

Ca un adevărat lup moralist, Nelu Gurău a fost nevoit ca a doua zi a consfătuirii, să mărturisească public semnarea unui angajament de colaborare cu Securitatea. Eschivările şi explicaţiile sale că n-a colaborat, ci doar a semnat un act cu Securitatea, au devenit caraghioase. Deodată s-a făcut lumină în dreptul eforturilor sale susţinute pentru  blocarea deconspirării din sânul Cultului, prin numeroase luări de poziţie împotriva celor care o cereau. A fost învinuit în faţa Consiliului Bisericesc de minciună, pentru că la Timişoara, în faţa a cca. 600 de pastori penticostali a declarat că el n-a avut nimic de a face cu Securitatea. Laşitatea şi minciuna l-au însoţit în toţi anii de după revoluţiei, făcându-se avocatul dreptăţii şi justiţiei în Cultul Penticostal, în timp ce el era unul din cei cu conştiinţa vinovată pentru colaborarea cu instrumentele regimului comunist. Descalificarea sa morală în faţa Consiliului Bisericesc a făcut ca să i se ceară demisia din partea unor membri prezenţi. N-a avut demnitate nici măcar în ultima clipă să-şi asume responsabilitatea faptelor sale şi să se retragă din conducerea Cultului Penticostal, pe care a dezonorat-o prin minciună şi făţărnicie. L-au apărat aceia care, probabil sunt la fel de vinovaţi ca şi el, utilizându-se tergiversarea rezolvării lucrurilor. Acum se va cere dosarul fratelui. Se va analiza. Se va forma o comisie…

Probabil că un lucru bun care s-a obţinut a fost că fiecare din membrii Consiliului Bisericesc a făcut o cerere către CNSAS, prin care cere o copie a dosarului personal. Preşedintele cultului, fiind acreditat ca cercetător de către CNSAS şi împreună cu comisia formată din Nelu Filip, Nelu Soltuz şi Alexandru Negruşel, vor cere în numele Cultului Penticostal dosarele de la CNSAS.

Dezvăluirea colaborării vicepreşedintelui Cultului Penticostal cu Securitatea, aruncă un mare semn de întrebare asupra durabilităţii acestei formule de conducere a penticostalilor din România. Ea vorbeşte clar că Dumnezeu nu stă nepăsător de actele trădărilor de fraţi şi că El a început să lucreze la desconspirarea celor care şi-au vândut sufletele sistemului demonic. Sunt convinşi că asistăm acum la un act al intervenţiei miraculoase a Domnului în chestiunea deconspirării, ea petrecându-se neaşteptat, la scurt timp după ce s-a sărbătorit victoria alegerilor de la Bistriţa. Cred că vom asista în următoarele etape şi la alte intervenţii miraculoase ale Domnului pentru ca adevărul să iasă la lumină, în ciuda tuturor eforturilor de reducere a lui la tăcere. Dumnezeu ne va curăţi prin adevărul care va fi spus de pe acoperişul caselor. Cartea lui Vasilică Croitor, a primit încă o confirmare a validităţii şi a importanţei demersului ei.

Alături de miile de victime ale sistemului comunist şi ale Securităţii, alături de miile de credincioşi penticostali care şi-au păstrat conştiinţa curată în anii comunismului, cerem şi noi demisia imediată a acestui om care a dezimformat corpul pastoral penticostal şi a obstrucţionat procesul deconspirării şi asanării morale a mişcării penticostale din România.

Zilele acestea, Neluţu mi-o spus că unii fraţi baptişti sunt tare supăraţi pe mine. Unul mai furios a spus că atunci când scriu despre penticostali sunt Ion Pocăitu, dar când scriu despre baptişti sunt Ion Nepocăitu. Trebuie s-o lămuresc ca să nu mai fie lumea în confuzia asta. Cum să am eu ceva cu fraţii baptişti, când Veta mea vine de la baptişti? Socrul meu (fie iertat!) se lăuda la toată lumea că el de la baptişti s-o pocăit. Ce să mai zic de soacră-mea? Ea n-a reuşit nici de la penticostali. Doamne fereşte să citească Veta rândurile astea!. Apoi, sunt în relaţii tare bune cu fratele Gheorghe, pastorul de la fraţii baptişi. Şi nu numai cu el. Cu toţi mă înţeleg bine. Îi primim cu bucurie când vin în biserica noastră. Nu ştiu însă ce se va întâmpla după ce va veni fratele Ţon la noi? Că ne-a promis să vină cât mai curând.

Ce să am eu împotriva fraţilor baptişti? Relaţiile mele cu ei se pare că se vor apropia acum că Floricuţa vorbeşte cu un băiat al unui diacon de la ei. N-am nimic împotriva băiatului. Arată destul de bine, tuns frumos, curat la haine şi vorbeşte şi politicos. Se vede că a fost crescut bine. Nu-i ca Maic, băiatul de etajul trei, cu un an mai mare ca Floricuţa. Ciudat nume mai are! Neluţu mi-a explicat că  Maic vine de la Maicăl, adică pe limba noastră Mihaiu. Ca să fie mai pe scurt, îi zic Maic şi nu Mişu. Nu ştiu unde o să ajungem noi cu engleza asta care poceşte toate cuvintele, că nu ne mai înţelegem unii cu alţii?

Se zice că unul de la oraş s-a dus la ţară să-şi vadă părinţii şi nu i-a găsit acasă. A vrut să întrebe prin vecini. Nimeni nu era acasă. A întrebat pe o bătrână care torcea la uliţă stând pe o laviţă, unde sunt oamenii din sat. „Unde să fie maică! La căminul cultural! Învaţă engleză!” Mirat, nevoie mare, omul a întrebat: „Şi cine o să adune cucuruzul de pe hotar?” Bătrâna i-a răspus: „Meibi stiudănţ, meibi armi!” (Adică „Poate studenţii, poate armata” – că bătrâna absolvise deja cursul de engleză).

E adevărat că Maic nu-i pocăit, şi se îmbracă numai în negru, cu nişte bocanci cu tureac până la genunchi, plini cu şireturi. Cred că-i trebuie jumate de oră să le lege. Apoi e plin de şuruburi prin nas, urechi, buze şi cine ştie mai pe unde. Are lanţuri peste tot.  Neluţu spune că aşa e la modă între tinerii de azi. I-am spus clar lu Neluţu, să nu-l ducă ispita să vină acasă cu vre-un şurub pe undeva, că lada mea de scule ştie el unde este.

Am avut o perioadă de nelinişte când mi-a spus Floricuţa că pe băiatul de la baptişti îl cheamă Zoro. Doamne! mi-am zis eu, ce părinţi sunt ăia care-l nenorocesc pe bietul copil cu astfel de nume? M-am mai liniştit când am aflat că numele lui este Zorobabel. Asta da. E din Biblie. Dar acum cu prescurtările astea de nume şi cu americanizarea lor, până şi Floricuţa pretinde să-i spunem Flory. Cu igrec.

O altă nelinişte m-a cuprins când Floricuţa (adică Flory) mi-a spus că Zoro este calvinist, dar nu din acela cu laleaua întreagă. Laleaua lui cică ar avea doar trei petale. Cine i le-o fi smuls? Acuma, am ştiut eu de Calvin de la cursurile de la Bucureşti, dar n-am ştiut că Zoro crede într-un Calvin care se ocupă cu cultivarea lalelelor. Şi nu cu toate petalele. A trebuit să cer ajutorul lui Neluţu care zice că dacă gugăleşti un pic pe net afli tot ce ai nevoie. Când am pus laolată informaţiile de la Floricuţa (pardon, Flory) şi cu cele de la una Vichi de pe net, am înţeles că Zoro este adeptul unuia Piper, care zice că darurile Duhului Sfânt n-au dispărut odată cu moartea apostolilor, ba chiar lui personal i-a vorbit Domnul nu de mult. M-am mai liniştit şi mi-am zis că e bine că şi Zoro crede ca şi noi. Poate o fi umblat pe la Străjeri. Cine ştie?

I-am povestit Vetei descoperirile mele despre credinţa lui Zoro şi s-o liniştit şi ea. Am dat de necazuri când i-am spus de Vichi. Cine este Vichi? Nu am ştiut prea bine cum să-i explic despre cucoana asta de pe net care le ştie pe toate.  I-am spus că e soră cu una Vichi Lichi, un fel de babă a satului, care acuma dă la iveală documentele guvernelor şi preşedinţilor, şi e scandal în toată lumea. A fost şi Veta de acord cu mine că va trebui să fim cu ochii pe Floricuţa ca pe butelie, şi să studiem mai multe despre teologia lui Zoro. Va trebui să-l invităm la noi să stăm de vorbă cu el. Dar dacă îl vom avea de ginere? Mă tot frământ cum o să-i zic, că Zoro nu-mi place (Auzi tu, fratele Zoro!). Dacă am să-i zic Babel, e şi mai rău. Ce ar fi să-i zic Zorba?
O să avem o familie ca-n filme.

Pentru a schimba lumea avem nevoie de alte arme decât cele ale lumii. Avem nevoie de armele lui Dumnezeu. Când cei care-l urmau pe Martin Luther King Jr. au pornit din Selma, Alabama spre Montgomery (marşul care este considerat momentul de cotitură în Mişcarea pentru Drepturile Civile din America), au fost întâmpinaţi de oamenii şerifului şi de soldaţii gărzilor naţionale, decişi să-i întoarcă înapoi. La somaţiile oamenilor puterii de a se întoarce înapoi, coloanele în marş, au răspuns: „Am parcurs un drum prea lung ca să ne mai întoarcem înapoi!” Acolo la podul de la ieşirea din Selma, coloana a îngenunchiat, şi-au aplecat capetele şi au început să se roage, expunându-se într-o totală vulnerabilitate paturilor de arme, bastoanele de cauciuc şi bicelor soldaţilor. O ţară întreagă urmărea la televiziune cum demonstraţia oamenilor rugăciunii era împrăştiată prin bătăi nemiloase. Haita câinilor poliţişti a fost asmuţată împotriva lor. Atunci s-a împlinit imnul acestei mişcări: „We Shall Overcome! – Vom birui!”

Biruinţa Mişcării pentru Drepturile Civile a fost de partea celor care au fost gata să se jertfească, a fost cîştigată prin non-violenţă, prin credinţa că nici porţile locuinţei morţii nu pot să te biruiască.
Este întotdeauna un preţ de plătit pentru a schimba lumea, şi uneori Dumnezeu cheamă anumiţi oameni pentru a plăti preţul suprem.

Se spune că un călugăr din sudul Franţei s-a dus să vadă şi el splendorile Romei. A fost prins de valul mulţimii care se ducea la Coliseum. Nu ştia ce se petrece acolo, dar a descoperit foarte curând că în spectacolul din ziua aceea era o mare luptă de gladiatori. Cu săbiile ridicate aceştia l-au salutat pe cezarul roman: „Ave Caesar, morituri te salutant!” Cei ce mureau doreau viaţă lungă celui ce se distra la moartea lor. Tânărul călugăr şi-a dat seama că gladiatorii se vor lupta pe viaţă şi moarte. A strigat disperat: „OPRIŢI! OPRIŢI! În numele lui Isus, Opriţi-vă!” Vocea sa firavă s-a topit în vacarmul mulţimii. A sărit peste bariere şi a fost deodată în mijlocul gladiatorilor. Cu mâinile ridicate spre cer i-a implorat: „În numele lui Isus, Opriţi-vă!” Doi dintre gladiatorii pe care încerca bietul călugăr să-i oprească şi-au înfipt amândoi săbiile în trupul firav al omului lui Dumnezeu. Trupul însîngerat a căzut la pământ. O linişte neobişnuită s-a aşternut peste tribune. În tăcerea aceea sinistră, un om s-a ridicat din tribune şi a plecat. Un al doilea l-a urmat. Al treilea…  Rând pe rând Coliseumul s-a golit de spectatori. Cezarul s-a ridicat şi a plecat şi el.

Din ziua aceea n-au mai avut loc lupte de gladiatori la Roma. O epocă a brutalităţii a încetat pentru că un om a fost gata să plătească preţul.

Este atât de uşor să vorbim despre viziunea glorioasă a credinţei noastre creştine fără să spunem de costul pe care trebuie să-l plătească aceia care devin agenţii de schimbare a societăţii, fără să vorbim despre suferinţele la care vor fi supuşi de către cei care sunt mulţumiţi de situaţia lor.

M-am gândit la aceste lucruri zilele acestea când America sărbătorea ziua de naştere a lui Martin Luther King Jr. Gândurile mi-au fost stârnite şi mai mult după ce am citit că a murit Cristian Paturca, omul care a spus în locul a milioanelor dintre noi: „Mai bine golan, decât activist / Mai bine mort decât comunist!”

„Suferinţa de bunăvoie a celui nevinovat, este arma cea mai puternică inventată de  Dumnezeu şi de om!” a spus Gandi, un altul care a învăţat să lupte cu arma suferinţei şi a nonviolenţei.

Uneori dreptul de a fi auzit se plăteşte cu tăcerea mormântului.

După cinci luni de plutire peste apele potopului, corabia lui Noe s-a oprit pe muntele Ararat. După zile lungi de plutire lină pe oceanul planetar, un şoc neaşteptat a răsturnat, la propriu şi la figurat, pe toată lumea. Era pe vremea când „toată lumea” era un termen atât de simplu că încăpea într-o singură corabie. Uriaşa ambarcaţiune cu toată lumea la bord, singura certitudine în apele potopului universal, s-a ciocnit cu o altă certitudine. Muntele Ararat.

Au urmat alte zile lungi şi grele. Mai lungi decât cele în apele potopului. Mai precis şapte luni şi zece zile. Suspendată între pământ şi cer, corabia, cu tot ce avea lumea mai valoros, aştepta ziua deschiderii porţilor spre un nou capitol al vieţii. Doamne, câtă aşteptare! Câte visuri şi presupuneri! Câtă imaginaţie s-a putut acumula în sufletele celor opt supravieţuitori ai marelui deluviu? O întreagă lume.

După patruzeci de zile de la lăsare ancorei pe Ararat, Noe deschide fereastra corabiei. Vrea să vadă cerul. Să respire aerul unei lumi noi. Vrea să exploreze lumea de dincolo de cochilia uriaşă în care îşi duce viaţa, el şi animalele salvate de potop. Trimite un corb să aducă veşti. Corbul zboară şi se întoarce zilnic la adresa cunoscută. Sătul poate de culoarea neagă a corbului, trimite un porumbel. Acelaşi rezultat. Noe ştie că mai trebuie aşteptat ca apele să se retragă, să se usuce pământul. După şapte zile trimite din nou porumbelul. La întoarcere acesta ţinea în ciocul său o frunză proaspătă de măslin. Doamne, ce multe lucruri poate să spună o singură frunză verde! După alte şapte zile, porumbelul nu s-a mai întors la Noe. Găsise oare un loc mai bun? Cu singuranţă. Uneori lucrurile care ne-au ajutat să supravieţuim devin inconfortabile după ce pericolul a trecut.
În anul 601 al vieţii lui Noe, în ziua dintâi a lunii dintâi, după cinci luni şi jumătate de la oprirea corabiei pe muntele Ararat, Noe, desface învelitoarea corabiei. Poate vedea acum uscatul. Poate cerceta cu privirea peisajul noii lumi. Observă că suprafaţa pământului se uscase. A mai aşteptat încă aproape două luni. Apoi, la porunca Domnului, a deschis uşa corabiei şi viaţa a început pe pământul „scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din ape şi cu ajutorul apei” (2 Petru 3:5).

Nu cred că Domnul se supără pe noi că încercăm să sondăm necunoscutul, ziua de mâine. Face parte din instinctul nostru de fiinţe umane. Nu putem trăi decât prin credinţă. Explorăm ziua de mâine pentru deciziile de azi. Avem nevoie de mai multe informaţii decât ceea ce conţine găoacea zilei de azi. Vrem ştiri de dincolo de ea. Trimitem mesageri. Sondăm viitorul. Interpretăm datele culese. Până şi o frunză verde de dincolo de ziua de azi, devine temelia unor mari decizii. Şi totuşi… Nu dechide încă uşa spre necunoscut bazat pe rapoartele corbilor sau ale porumbeilor. Nu porni în marile aventuri ale vieţii bazat doar pe strădaniile tale şi ale instrumentelor cercetăriilor propri. Stai şi aşteaptă ca Domnul să-ţi vorbească.

Privind în urma anilor care au trecut, m-am dat seama că am deschis uneori cu atâta uşurinţă uşa unor decizii bazat pe porumbeii sau corbii experimentelor mele. Şi Doamne, câte înfrângeri s-au născut din această mândrie pripită! În acelaşi timp izbânzile au venit de fiecare dată când am stat şi am aşteptat răspunsul Domnului.

Suntem încă la început de an. Domnul nu se supără că cercetezi viitorul. Se supără că nu aştepţi răspunsul Său. Porneşte la Cuvântul lui! Atunci îţi vor izbuti toate planurile.

Preşedintele Asociaţiai Religioase Adunările lui Dumnezeu din România anunţă „cu adâncă durere” lipsa de caracter a păstorilor penticostali care au semnat o autorizaţie de funcţionare pentru Biserica „Betel” din Paşcani, aflată în proprietatea Asociaţiei Adunările lui Dumnezeu. Vă las să evaluaţi limbajul „frăţesc şi cordial” cu care se abordează mai sus numita chestiune, pentru că el reflectă relaţiile dintre cele două entităţi penticostale.

Ne talibanizăm…
Îngăduinţa cu ideile altora are limitele fanatismului nostru.

FERICE DE CEI CE ….

Isus a zis: „Mai sunt cu voi puţină vreme, şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Voi Mă veţi căuta, şi nu mă ve-ţi găsi; şi unde voi fi Eu voi nu puteţi veni!”(Ioan 7:33-34).

„Când va veni Christosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” (v.31) se întrebau oamenii din popor, vădit încrezători că El era Cel aşteptat. Nu credeau că Mesia va face mai multe minuni decât făcea El. Credinţa lor a stârnit mânia fariseilor şi a marilor preoţi. Au trimis nişte aprozi să-L prindă. În acest context, Isus le-a spus cuvintele versetului de mai sus.

Anunţă, în primul rând că va fi puţină vreme cu ei. Şansa lor de a-L cunoaşte şi a crede în El se micşora cu fiecare zi care trecea. Timpul mântuirii este scurt. Calea ei îngustă şi poarta ei strâmtă. Puţini sunt cei care merg şi întră pe porţile ei. Vremea este puţină pentru că viaţa este scurtă în general. Este puţină pentru că viaţa are complicaţiile ei şi aşa de greu putem identifica priorităţile corecte. Principiul Paretto spune că dacă am putea identifica corect priorităţile vieţii am efectua dându-le curs la primele 20% din ele, 80% din tot ceea ce avem de făcut. Problema noastră nu este prioritatea programării ci programarea priorităţilor. Ce este cel mai important lucru de făcut azi?

O bună metodă de a identifica corect priorităţile vieţii, ar fi să ne formulăm o declaraţie de misiune a vieţii noastre, elaborarea unei liste cu ceea ce este mai important pentru noi. În fruntea listei trebuie să stea Dumnezeu, apoi soţia mea, copiii, biserica, sănătatea mea, finanţele, etc…. Apoi ar trebui să ne gândim ce am vrea să spună despre noi la moartea noastră: Dumnezeu, soţia, copiii, biserica… să ne elaborăm un epitaf pentru fiecare. Ce aş vrea să spună Dumnezeu de mine? Ce aş vrea soţia să spună despre mine? Copiii…. După aceasta ar trebui să ne întocmim o listă la fiecare capitol ce ar trebui să facem ca să poată fi spuse aceste lucruri despre noi, ca în final să ne facem un program pentru ziua de azi ţinând cont de aceste acţiuni necesare.

Dacă am gândi astfel, am începe ziua cu rugăciune, cu timp special de devoţiune, cu bune relaţii şi comunicare sănătoasă cu soţia şi copiii, având grijă de sănătatea noastră, de finanţe, etc.

Problema fariseilor şi a marilor preoţi, nu era numai că aveau lista priorităţilor inversată, pe primul loc fiind ei şi asipiraţiile lor ierarhice, dar aveau acea orbire a necredinţei, a îndoielii, care-i împiedica să-L vadă pe Chrisos Domnul.

Isus nu numai că va pleca la Tatăl, dar vor veni zile când şi ei, preoţii, Îl vor căuta şi nu-L vor mai găsi, pentru că acolo unde mergea El ei nu vor putea merge niciodată. Cuvintele Domnului sunt sentinţă dureroasă. Acum venise El să-i caute ca pe nişte oi pierdute ale casei lui Israel, şi nu voiau să fie ajutaţi de El. El va pleca la Tatăl de unde a venit, şi vor veni zile când ei Îl vor căuta şi nu vor putea merge niciodată la El. Timpul harului acordat lor era scurt.

Mă gândesc în dimineaţa aceasta la timpul scurt care mi-a mai rămas din viaţa mea. 10, 20 de ani? Numai Domnul ştie. Va trebuie să fac ceva cu ei, pentru El şi pentru cei dragi ai mei. Vreau ca El să-mi spună că L-am primit şi L-am găsit în aceşti ani puţini ai pelegrinării mele prin lume.

Ziua de azi este zi de har. Zi în care-L pot cunoaşte pe Christos. Ziua mântuirii mele.

După ce Domnul a rostit pilda samariteanului milostiv, a întrebat: „Care din aceşti trei (preotul, levitul, samariteanul) ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” Învăţătorul legii, căruia i se adresa Domnul, a răspuns corect: „Cel ce şi-a făcut milă cu el” (Luca 10:25-37). A urmat apoi porunca despre care ne place să spunem că o împlinim cu toţii cei care ne numim creştini: „Du-te şi fă şi tu la fel!” Şi facem. Facem mai mult sau mai puţin. Ne pasă de cel suferind, de cel lipsit, singur, marginalizat, închis sau abandonat de societate. Am înţeles adevărul acesta fundamental că nu putem sta nepăsători la suferinţele lumii din jurul nostru. Vei găsi pretutindeni creştini împlicaţi în facerea binelui. Şi e bine aşa. E normal. Dar nu despre aceasta aş vrea să atrag atenţia aici.

Ce ne facem dacă pe drumul care coboară de la Ierusalim la Ierihon, se petrec mereu jafuri şi bătăi în fiecare noapte? Evident că e nevoie de mai mulţi samariteni miloşi. Probabil că unii cu iniţiativă şi bani vor construi spitale pentru victime. Vor fi angajaţi doctori, şi consilieri spirituali pentru victimele drumului spre Ierihon. Alţii vor lua iniţiativa şi vor ajuta familiile celor jefuiţi. Se vor face strângeri de fonduri, campanii de colectare de bani şi bunuri pentru ai ajuta pe cei suferinzi. Unii creştini mai curajoşi vor bate la uşile politicienilor şi vor milita ca drumul să fie mai bine iluminat noaptea. Se vor cere patrule mai dese ale poliţiei. Alţii vor candida cu platforme politice bine conturale pentru eradicarea criminalităţii din zonă. Alţii vor cere legi mai aspre pentru elementele criminale. Se vor declaşa campanii publicitarea de avertizare a celor nevoiţi să circule noaptea pe aceste drumuri. Se vor tipări broşuri de supravieţuirie în caz de atac, sau de acordare de prim ajutor. Magazinele de specialitate vor vinde chituri sanitare cu undelemn şi vin. Curând această crimă repetată va da naştere unor organizaţii non-profit care vor avea ca scop ajutorarea victimelor. Treptat activismul acesta va duce la schimbarea sistemului existent. Dar… nici acesta nu este necazul meu.

Dietrich Bonhoeffer a folosit o ilustraţie grăitoare. Un nebun, la volanul unei maşini, conducea atât de periculos şi agresiv, că presăra traseele curselor sale automobilistice cu victime. Zeci de pietoni zăceau loviţi de plăcerea sadică a şoferului nebun. Îşi alegea aglomerările umane pentru a trece peste bieţii oameni cu bolidul de oţel, în hohote de râs nebun. Nu este suficient să te oferi să ai grijă de victime, spunea Bonhoeffer. Cineva trebuie să oprească nebunul. Filozofia aceasta l-a condus pe curajosul pastor german să comploteze pentru asasinarea lui Hitler. Nebunul trebuia oprit ca să nu facă mai multe victime. Aşa cum ştim, complotul n-a reuşit şi pastorul a fost trimis într-un lagăr de concentrare, unde a murit ca martir. Unii se întreabă şi azi dacă este sau nu martir.

Unde vreau să ajung? Am să vă spun imediat. La noi. La creştinii de azi. Vorbim de chemarea Domnului în lucrare. Înţelegem foarte uşor să-l ajutăm pe cel căzut între tâlhari. Când este vorba de iluminat drumul, de schimbarea legilor, de patrularea poliţiei, sau chiar de stoparea bandiţilor criminali, avem deja o altă problemă. O etichetăm ca „politică” sau „evanghelie socială”. Unele voci sună tare: „Noi nu schimbăm lumea prin politică”. Complot pentru schimbarea unui sistem? Asasinarea lui Hitler? Prea do tot! Nu-i aşa?
Tony Campolo povesteşte că la convertirea sa, şi-a imaginat procesul ca o recrutare în armată. Era un nou recrut. A primit uniforma şi documentele apartenenţei sale în armata Domnului. Aştepta ordine de luptă. Necazul era că sergentul l-a informat că slujba lui va fi să devină la rândul lui un sergent responsabil cu recrutările. Deodată, omul a devenit confuz. Ce armată era aceea care recruta recruţi, ca să facă din ei sergenţi care recrutează recruţi, ca recurţii să recruteze recruţi… Cine se duce la război? Mai există război? Sau numai parăzi miltare? Numai uniforme şi grade? Instructaj pentru recrutarea altora care să fie instruiţi cum să recuteze, oameni care vor recruta pe alţii… Şi roata se învârte. Halucinant.

În lume şofează un nebun. E nebun rău. Îl cheamă Diavolul. Victimele lui sunt la orice pas. Pătimaşi ai alcoolului, drogurilor, sexului, puterii, faimei, popularităţii… Oameni uitaţi de alţii, neglijaţi, marginalizaţi, abuzaţi, exploataţi, folosiţi. Oameni prizonieri ai urii, fricii, minciunii, sistemelor politice totalitare, dogmelor, religiilor false, vrăjitoriei, demonismului. Listele sunt inepuizabile. În faţa acestei nevoi uriaşe ne mobilizăm toate forţele şi resursele noastre de samariteni milostivi. Şi bine facem. Aşa trebuie. Dar, de ce suntem supăraţi pe cei care se duc să-l stopeze pe nebun? De ce spunem că sunt nebuni, eretici, exaltaţi, fanatici? Epitetele sunt multiple. Ofensele tot la fel de multe.

Am ajuns oare un creştinism care nu mai crede că nebunul dezlănţuit împotriva rasei umane există? Am ajuns să credem că este inutil să luptăm împotriva lui? De unde am dezvoltat o teologie doar a îngrijirii de victimele lui? De ce-l lăsăm să calce în libertate milioane de oameni fără să intervenim? Posesiunile demonice le-am transferat doctorilor şi psihiatrilor. Am găsit denumiri ştiinţifice pentru „bolile” acestea şi am scos exorcismul din practica bisericilor noastre. El aparţine acum Evului mediu şi unor charismatici de la limita periferică a exaltărilor spirituale contemporane. Sau practica aberantă a vreunui călugăr catolic demodat şi uitat de lume.

Ne purtăm ca şi cum diavolul nu există, şi în loc să ne spirjinim eroii care îndrăznesc să oprească bolidul nebun, luptăm împotriva lor. Ar trebui să ne revizuim bine atitudinea, noi cei care luptăm doar cu consecinţele activităţilor demonice. Fraţii noştri străjeri care se duc la luptă cu Satan, nu sunt duşmanii noştri. Sunt eroii noştri. Trebuie să-i sprijinim, nu să-i discredităm public. Nu să le asasinăm caracterele ci să ne rugăm pentru ei. Oamenii aceştia şi-au luat lupta în serios şi au trecut de la recrutare la misiuni de luptă. Lupta noastră nu este „împotriva cărnii şi sângelui (fraţilor noştri), ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12). Acţiunile şi atitudinile noastre vorbesc de împărăţia pe care o apărăm, până la urmă. Agenda cui o împlinim? În faţa acestei realităţi mă simt ca un recrut nedumerit şi confuz.

Oamenii care se poartă ca şi cum diavolul nu există, vor sfârşi să se poarte ca şi cum Dumnezeu nu există.