Miniserialul The Bible, produs de History Channel, îl prezintă pe Satana tare semănând cu președintele nostru. Unii spun că s-ar ascunde aici unele declarații politice, alții că asemănarea este pur întâmplătoare. Puteți citi mai multe AICI.
Cât valorează omul? (2)
(Continuare)
Gândirea platonică ne influenţează toate domeniile vieţii, chiar cel religios. Am dezvoltat trepte şi ierarhii , aşa cum structurile militare şi-au elaborat sistemul de grade şi funcţii. Nu de puţine ori asistăm la discuţii între creştini pentru a clarifica ierarhic slujbele menţionate de textele biblice. Am întâlnit destui prooroci care se considerau, sau erau consideraţi mai mari decât păstorii, evangheliştii, apostolii sau administratorii bisericii. Unul din ei ne dojenea public că în biserica noastră „funcţia doboară gradul”, voind să spună că biserica era condusă de păstorii ei, iar el, profetul, cu un grad mai mare decât cel al pastorilor, nu era preţuit îndeajuns pentru că nu deţinea nicio funcţie. Evident, se simţea nedreptăţit.
Aplicăm până şi Sfintelor Scripturi aceşti ochelari ai aprecierii valorii umane infuzate de gândirea platonică ce domină şi azi, la două mii de ani, întreaga societate umană. Oamenii sunt importanţi în funcţie de poziţia lor în biserică sau societate. Valoarea lor le este conferită de ceea ce fac ei si nu de ceea ce sunt ei, de locul pe care-l ocupă pe scara socială şi nu de unicitatea lor ca fiinţă umană.
Probabil că cea mai ilustrativă imagine asupra fenomenului ne este dată de Mântuitorul în pilda samariteanului milostiv. Preotul şi levitul făceau parte din treptele superioare ale piramidei sociale şi religioase ale vremii. Nu-şi vedeau contribuţia lor să se coboare la cel aflat în suferinţe. De altfel lipsa lor de interes nu era altceva decât preţuirea de care se bucura fiinţa aceea nenorocită în ochii lor. Nu valora mare lucru. Nu merita deranjul. Slujba lor era mai importantă. Ei erau mai importanţi. Cu samariteanul, lucrurile stau altfel. Cel căzut între tâlhari este un semen de-al său, fiinţă unică şi irepetabilă, aflată în nevoie. Era mai important decât timpul lui, banii lui, efortul lui. Viaţa umană era atât de preţioasă tocmai pentru că ea venea de la Creatorul, şi era de datoria sa s-o respecte şi s-o protejeze.
Nu vreau să pierd timpul amintindu-vă că generaţia noastră era numită “generaţia de sacrificiu”. Putea, deci, o generaţie să fie sacrificată pentru alte generaţii. Era mai puţin valoroasă decât următoarea şi ne puteam dispensa de ea. O puteam consuma.
Faţada mai sofisticată a acestei societăţi în care trăim ne împiedică uneori să observăm aceeaşi piramidă a valorilor. Evoluţia, dacă există evoluţie, atunci ea s-a petrecut din nou atrasă spre entropia maximă. Valoarea umană este dictată de produsul mâinilor sau a minţii, de mulţimea dolarilor agonisiţi în urma acestor eforturi. Suntem valoroşi atâta vreme cât producem valori. Lipsiţi de potenţa creativităţii sau a creaţiei, suntem abandonaţi ca materialul steril din care s-a extras orice minereu preţios. Suntem destinaţi la bătrâneţe să devenim povoara socială de care, recent, aceeaşi societate pe care am slujit-o, vrea să scape prin eutanasie.
Un copil costă 275000 de dolari să fie crescut şi educat până la vârsta de 18 ani. Scump, scump! Cine să plătească? Au venit în ajutorul nostru medicii cu avortul. Fiinţa umană a devenit: embrion, fetus, “sarcină nedorită”. Banii pe care mamele îi plătesc doctorilor nu sunt decât plata serviciului prestat de către aceştia pentru a le scuti de necazuri. Nu reflectă în niciun caz valoarea pe care acestea o atribuie copilului lor. Pentru ele nu valorează nimic. Poate fi aruncat la gunoi, sau poate sluji experienţelor medicinii moderne, ca şoarecii de laborator, materie primă pentru alte produse. Fiinţa umană a devenit atât de ieftină că se plătesc bani pentru a scăpa de ea ca de-o pacoste.
Bătrânii au devenit incomozi. Neproductivi. Nursing homes (casele de îngrijire) pentru bătrânii Americii nu sunt altceva decât o primă treaptă a descotorosirii noastre de părinţii noştri. Plătim din nou să n-avem necazuri. Dacă se îmbolnăvesc, unele state au votat deja legi, ca la acordul familiei, li se scot tuburile sau li se refuză alimentaţia. O injecţie dată din “milă”, ca să nu mai sufere bietul om, va termina totul. În definitiv, tot trebuie să moară. “Doctorul Morţii” din Michigam, a devenit un fel de erou promotor a asistenţei medicale date celor ce doresc să termine mai repede. O butelie cu gaze toxice şi cheltuielile medicale se termină. Un pat liber la spital. Un loc disponibil la nursing home. O pensie mai puţin. O familie fără beleaua unui bătrân bolnav. Simplu. Ieftin.
Făcând abstracţie că fiinţa vândută era Mântuitorul lumii, tranzacţia lui Iuda nu mai pare atât de groaznică prin comparaţie cu ceea ce fac fraţii lui de azi. L-a vândut să se îmbogățească. Conştient însă, de ce-a făcut s-a spânzurat.
Give me Jesus! – Fernado Ortega
O societate fără hârtie…
Evoluăm, încet-încet, spre o societate fără hârtie. Paperless society. Chiar fără niciun fel de hârtie… e cam greu! Faceți click pe imaginea de mai sus, sau AICI.
Semnale fumigene – Zâmbetul de sâmbătă
– Știu ce înseamnă fumul de la Vatican. Dar ce vrea să spună fumul de la Casa Albă?
– Obama continuă să ardă mai mulți din banii tăi!
Cât valorează omul? (1)
I-au cântărit treizeci de arginţi. Le-a livrat “marfa” în aceeaşi seară, în parcul Ghetsimani. Înainte de aceea L-a sărutat. Ultimul sărut. Soldaţii L-au prins. A urmat crucificarea. Aşa s-a încheiat cea mai murdară afacere din istorie. Şi vai!, câte nu i-au urmat!
Pentru Iuda, Isus valora treizeci de arginţi. Cât valorez eu? Ce valoare ai tu? Depinde cine face evaluarea. Cine ne cântăreşte? Cu ce cântar?
Am ajunge cu toţii milionari dacă am putea să ne cumpărăm cu cât cred alţii că valorăm, şi apoi să ne vindem cu cât credem noi că facem.
Două lucruri sunt fundamentale pentru felul în care ne ducem vieţile pe planeta aceasta. Cum Îl percepem şi ni-L imaginăm pe Dumnezeu, şi apoi care este valoarea omului în ochii noştri. De obicei, prima o determină pe cea de-a doua. Fără o rezoluţie corectă a celor două chestiuni de bază, avem toate şansele să fim nişte monştri. Bunăoară, dacă pentru mine Dumnezeu este un tiran pretenţios şi capricios, îmi voi trata semenii ca atare. Dacă, dimpotrivă, este un Dumnezeu indulgent şi nepăsător la nevoile mele, îi voi trata pe cei din jur cu nepăsare.
Privesc în jur. Afaceri necinstite. Nepăsare la durerile altora. Egoism. Răutate. Ură. Avort. Eutanasie. Ce se petrece cu valoarea umană? Ne ieftinim. Scad preţurile. Nu ne mai vrea nimeni.
“Stăm cu uimire în faţa oceanului sau apusului de soare, dar trecem pe lângă fiinţa umană fără să observăm măreţia creaţiei divine?” spunea Augustin.
Să fi pornit totul de la Platon? De la Republica sa? Probabil. Descriind structurile sociale ale vremii sale, Platon vedea lumea ca o piramidă. La bază era “populus”, poporul de rând, lipsit de sensibilitatea faţă de virtuţi pe care nici nu le cunoştea și nici nu le practica. Deasupra erau “auxiliarii”, cureaua de transmisie a directivelor ce veneau de sus de la filozofi, singurii care cunoşteau şi practicau virtuţile. Ţara era condusă de un rege filozof, mărinimos şi virtuos. Împreuna cu filozofii, el era aurul ţării. Auxiliarii (armata, funcţionarii, etc) erau argintul pentru că ştiau despre virtuţi cu toate că nu le practicau. Întreaga structură se rezema pe talpa ţării, care era bronzul şi fierul societăţii.
Modelul platonic nu numai că a inspirat în istorie structuri şi organizare socială, dar ne-a infuzat un sistem de gândire în care predomină ierarhia, piramida. Ierarhizarea piramidală ne-a pătruns în cele mai sensibile sisteme de gândire, el influenţând ca nici un altul, modul nostru de a-i evalua pe alţii. Auzind numele cuiva, automat mintea încearcă să-l aşeze pe scara”valorilor”, să-i găsească locul în sistemul piramidal al societăţii. Apreciem, de exemplu pe cel cu şcoală mai mult decât pe cei fără şi în consecinţă munca intelectuală decât pe cea fizică. Oferim cu mai multă încredere frânele societăţii celor educaţi, decât altora chiar dacă au experienţa necesară.
(Va urma)
Tâlhar – de Vasile Voiculescu
Doborât de ananghii, pe poalele tale
Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
Mă strivesc munţii de angarale:
Ce ţi-aş putea cere? Parale?
Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
Zac, aşa, despuiat, dosădit.
Doar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata pământului zgârcit…
Ce de avuţii ai strâns, părinte,
Acolo, sus, în ţărâmurile sfinte!
Gânduri păgâne îmi dă ghes…
Nu mă mai rog… Doamne, ai înţeles;
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăţeasca ta basilică albastră,
Să jufuiesc dumnezeiescul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite veşminte,
Deși n-am haine,
Nici înţelepciunea ta, deşi n-am minte.
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse
Nu-mi trebuie nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jânduiesc nimic, la nimic alt nu m-aș bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar.
Din toată holda de splendoare,
Din visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai dragostea ta aș fura…
Rugăciune de copil
Războiul lui Flory – Din Jurnalu’ lui Ion Pocăitu
Ieri, când am venit de la serviciu, i-am găsit pe Neluțu și Flory certându-se. Nu știu de unde au pornit scandalul, dar când am intrat în casă, am auzit-o pe fiica noastră mai mare spunând:
„Vorbesc cum trebuie. E foarte biblic să fii sincer și să spui ce gândești. Uită-te la apostolul Pavel. Pe unii i-a făcut scrijelați, altora le-a spus-o pe șleau că erau pereți văruiți. Ba chiar Domnul Isus a fost foarte dur cu fariseii. I-a numit fățarnici, morminte văruite, călăuze oarbe… ”
Am aflat că Flory a mea se descărcase în fața lui Neluțu, povestindu-i o ceartă pe care a avut-o cu două colege de clasă, pocăite și ele, dar care mergeau la biserica cealaltă. Fetele se purtau foarte smerite, cu baticuri pe cap și s-au legat de Flory în pauza mare, vorbind urât de biserica noastră.
Pentru ceilalți penticostali din oraș, de la biserica cealaltă, noi suntem lumești, firești, liberali, cântăm muzică modernă, avem păstor cu școală, avem internet și, culmea fărădelegilor – urâciunea pustiiri în locul preasfânt – tobe. Avem tobe și batem la ele când cântăm cu grupul de laudă și închinare. Predicatorii noștri predică după fițuici, fetele nu se învelesc în biserică și unele vin la repetițiile de cor sau orchestră în pantaloni.
Cele două colege ale lui Flory i-au amintit toate aceste aspecte „negative” ale bisericii noastre, după ce fiica mea le-a invitat să vină și ele la noi la tineret marți seara, că va predica Vladimir Pustan. Nu doar că i-au reproșat fetei mele toate aceste defecte ale bisericii noastre, dar când au auzit de Pustan, li s-a înnegrit înaintea ochilor. „Cine? Rătăcitul ăla care și-a făcut cruce în biserica ortodoxă? Voi sunteți mai lepădați ca el!”
Atâta i-a trebuit lui Flory. Seamnă cu maică-sa. Că nici Veta nu rezistă să nu le spună ăstora ceea ce merită.
„Voi vorbiți, mă, ipocritelor? Vă înveliți la cap ca măicuțele de la mănăstire, semn că sunteți supuse părinților voștri, dar umbați la discoteci cu prietenii voștri nepocăiți. Faceți pe neprihănitele, dar credeți că nu știu ce muzică ascultați? Umblați ca sfintele dar cu țigările în poșete! Vă dați sfinte și copiați la extemporale. Nu vedeți cum crapă blugii pe voi de strâmți ce sunt? Sunteți niște fariseice mizerabile!”
Când a auzit Neluțu răbufnirile lui Flory a intervenit cu mustrările. Un copil al lui Dumnezeu nu se poartă așa! Nu trebuia să folosească astfel de cuvinte.
Am intrat în casă tocmai când Flori se justifica cu Pavel și Domnul Isus. Când m-a văzut (norocul ei că Veta nu era acasă), mi-a cerut părerea.
Nu vreau să-mi rănesc copiii și mă bucur că vor să discute cu mine astfel de subiecte. Am ascultat până la capăt povestea pe care tocmai v-am spus-o.
„Spune și dumneata, tati, dacă nu e greșit din partea ei să vorbească așa de dur? Cum se poate justifica cu Pavel? Unde ea dragostea frățească?” A intervenit Neluțu.
„Adevărul trebuie apărat!” A declarat Flory. „Tocmai pentru că le iubesc, am obligația să le spun adevărul. Adevărul te face slobod! Dar ele, au avut dragoste când au vorbit urât de biserica noastră și de fratele Pustan?”
Am încercat s-o lămuresc pe Flory că n-a fost nici dragoste și nici înțelepciune din partea celor două fete să vorbească așa cum au vorbit. Ele erau victimele unui sistem de discreditare și calomnie care funcționează de ani de zile de când s-au despărțit bisericile noastre. Bietele fete erau îndoctrinate cu ură și bârfe de către părinții lor și de unii frați din biserica aceea.
Am întrebat-o pe Flory dacă avea dovezi clare că fetele umblau la discotecă cu prietenii lor nepocăiți? Era sigură de ceea ce a văzut în poșetele fetelor? Nu era sigură. Cât despre discotecă, a auzit și ea de la cineva de încredere. Dar de copiat la extemporale era sigură. Sută la sută. A văzut cu ochii ei fițuica.
„Vezi, tu draga tati, că și tu ai folosit acuzații din auzite, neverificate. „Adevărurile” astea, așa pe jumătate, nu slobozesc decât resentimentele și ura între frați. Chiar dacă știm adevărul despre ceva sau cineva nu avem voie să-l spunem decât în dragoste. Fără dragoste, adevărul ucide.
„Dar apostolul Pavel?” – a continuat ea.
„Noi nu suntem apostolul Pavel! El a avut o autoritate specială din partea lui Dumnezeu, pe care noi n-o avem. Găsești sute de versete în scrierile lui și în spusele Domnului Isus care ne învață să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri. Ai citit 1 Corinteni 13?”
S-a lăsat o tăcere adâncă, după care ne-am rugat Domnului, toți trei.
Flory era înlăcrimată după rugăciune. S-a apropiat de mine și mi-a spus. „Tati, ești un om minunat. De aceea te iubesc eu așa de mult. Mâine am să cer iertare fetelor. Am să încerc de azi înainte să gândesc tot ce spun și să nu mai spun tot ce gândesc. Dacă nu pot iubi am să tac din gură!”
Neluțu părea cam triumfător și cu nasul pe sus.
I-am spus că vreau să discut cu el în particular despre pozele pe care le-a pus recent pe Facebook. S-a roșit și a lăsat capul în pământ, uitându-se speriat să vadă dacă nu cumva a auzit Flory discuția noastră.
Fiul tunetului sau ucenicul iubirii? (3)
(continuare)
Imediat după ce au coborât de pe munte, și s-au alăturat grupului celorlalți, s-a și iscat o ceartă pentru a să fie desemnat cel mai mare dintre ei. Când au ajuns la Capernaum, Domnul S-a apropiat de ei și i-a întrebat: „Despre ce vorbeați unul cu altul pe drum?” Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei ca să știe cine este cel mai mare.” (Marcu 9:33, 34). Isus nu le-a cerut informații ci, ca întotdeauna, El a cerut mărturisiri. El nu întreabă pentru că nu știe. El te întreabă ca să mărturisești, să spui adevărul, să-ți mărturisești păcatele.
Ucenicii au tăcut pentru că erau vinovați și n-au îndrăznit să spună niciun cuvânt. Atunci Domnul a avut ocazia să le dea din nou o lecție de umilință. Sfânta Scriptură ne spune că Mântuitorul a rostit atunci aceste cuvinte: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și slujitorul tuturor!” Și a luat un copilaș, și l-a așezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în brațe și le-a zis: Oricine primește pe unul din acești copilași, în Numele Meu, Mă primește pe Mine; și oricine Mă primește pe Mine, nu Mă primește pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Marcu 9:35-37).
În spatele acestor cuvinte se ascunde o mustrare foarte profundă. Ucencii se simt copleșiți că au fost deconspirați. Li s-a descoperit taina inimii. Atunci Ioan a intervenit cu cuvintele menționate mai devreme: „…Învățătorule, noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău; și l-am oprit, pentru că nu venea după noi.”
Asistăm aici mai degrabă, cred eu, la o mărturisire. Cu o inimă grea, deconspirat, cu păcatul dat pe față, Ioan mărturisește și păcatul acesta pe care l-a comis. El vrea să spună: „Doamne, sunt sectarist, sunt intolerant, îngust. Sunt plin de ambiție. Am aspirații la un statut special în Împărăția Ta. Sunt agresiv în caracterul meu. Sunt în competiție cu ceilalți pentru locurile din frunte. Există un duh și un sentiment de condamnare la mine față de ceilalți.
Cu versetul acesta din Evanghelia după Marcu începe transformarea acestui fiu al tunetului în ucenicul iubirii.
Este adevărat că Împărăția lui Dumnezeu are nevoie de oameni curajoși, ambițioși, pasionați, plini de zel penbtru adevăr. Adevăratul potențial al omului lui Dumnezeu este atunci când aceste calități sunt menținute într-un echilibru de dragostea față de oameni.
Zelul pentru adevăr trebuie menținut în echilibru cu dragoste față de oameni. Iată ce spunea cineva: „Adevărul fără dragoste nu are decență, este brutalitate. Dragostea fără adevăr nu are caracter, este ipocrizie.”
Aici este problema numărul unu a celor mai mulți credincioși. Spunem adevărul fără să iubim oamenii. Sau iubim oamenii atât de mult încât sacrificăm adevărul.
John McCarter, în cartea sa „Doisprezece oameni obișnuiți”, spunea așa: „Mulți oameni sunt la fel de lipsiți de echilibru între adevăr și dragoste ca și Ioan, numai că într-o altă direcție. Pun prea mare greutate pe talerul dragostei. Unii o fac din ignoranță, alții pentru că sunt înșelați, iar altora nu le pasă care este adevărul. În fiecare din aceste cazuri adevărul lipsește și cu ceea ce rămân ei nu este altceva decât eroarea îmbrăcată într-o sentimentalism superficial și tolerant. Este un substitut sărac pentru dragostea autentică. Vorbesc mult despre dragoste și toleranță dar nu au niciun interes față de adevăr. De aceea chiar și dragostea despre care vorbesc ei este o dragoste pătată. O dragoste reală nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.”
John McCarter subliniază ceva extraordinar aici. Este o tendință la noi creștinii: „O, frate, să iubim, să iertăm.” E frumos, e superb, dar dragostea nu se bucură de nelegiuire. Dragostea nu sponsorizează nelegiuirea. Îl vedem pe fratele nostru, cade în păcat, trăiește într-o viață mizerabilă, dar noi nu-i spunem nimic, noi îl iubim. Din dragoste îl lăsăm pradă iadului. Pe de altă parte există oameni ai adevărului reci și neprimitori, lipsiți de căldura dragostei de oameni. C. S. Lewis a spus că asprimea adevărului trebuie înmuiată de căldura dragostei, iar moliciunea iubirii trebuie întărită cu dreptarul adevărului. Nici adevăr fără dragoste, dar nici dragoste fără adevăr. Cunoaște adevărul, dar spune-l din dragoste. Nu ai voie să spui adevărul fără să iubești oamenii.
Cred că aici, în acest domeniu, este una din problemele noastre majore. De dragul adevărului tăiem în carne vie. Probabil că este adevărat ceea ce spunem, dar nu este amabil, nu este frumos, nu ajută la nimic, distruge. Adevărul acela este mai periculos ca o minciună. Ioan a înțeles foarte greu echilibrul acesta între dragoste și adevăr.
Apostolul Pavel vorbește despre acest echilibru în Efeseni 4:15. El zice să rămânem „credincioși adevărului în dragoste”.
Ca un apostol matur, Ioan a învățat să mențină acest echilibru. În a doua sa epistolă, în primul verset, scrie: „Prezbiterul, către aleasa Doamnă, și către copiii ei, pe care-i iubesc în adevăr”. Dragoste și adevăr menținute în echilibru. El se bucură de copiii acestei alesei Doamne care umblă în adevăr. Poruncește apoi în versetul 5 „să ne iubim unii pe alții”. Sfătuiește să nu-și compromită dragostea primind învățătorii mincinoși. „Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul! Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină”, zicea el. Spunea acestei femei, probabil un lider în biserica creștină din timpul acela: „Aleasă doamnă, din multa dragoste pe care o ai, nu primi în casa ta pe prorocii mincinoșii, pe învățătorii mincinoși.” Trebuie să menții echilibru între dragoste și adevăr. Nu te contamina cu minciuna lor de dragul dragostei.
Ioan nu cere foc din cer, dar sfătuiește pe această doamnă să nu alerge la extrema cealaltă, să fie îngăduitoare cu toate doctrinele false și cu toți învățătorii falși. Nu-i cere să fie abuzivă. Trebuie să ne iubim dușmanii, să ne rugăm pentru ei. Să-i binecuvântăm pe cei care ni se opun. Dar nu trebuie să aprobăm și să încurajăm învățătorii mincinoși care corup Evanghelia și duc în rătăcire poporul lui Dumnezeu. Nu trebuie abandonat adevărul din cauza dragostei, dar nici dragostea nu trebuie pusă deoparte de dragul adevărului. Ioan a învățat un echilibru perfect între cele două.
paşi spre lumină 