paşi spre lumină

 

Vă invităm să urmăriți reportajul produs de Cristi Țepeș, privind protestanții din România. Veți găsi informații deosebit de prețioase despre credința protestantă din țara noastră.

Puteți viziona clipul făcând click pe imaginea de mai sus sau AICI.

 

Un anunț matrimonial din presa românească din 1909 din Ardeal, postat recent de Alin Gavriluc pe Facebook (https://www.facebook.com/gavreliuc), a avut darul să mă amuze copios. Oficerul nostru nu-i prea pretențios… Sau este? Frumoasă, vieață nepătată, gospodară, fără caprițuri și pretensiuni, căreia-‘i place vieața la țeară… și mai ales să poată căzni pianul și să învârtă lingura…

Mă mir că nu zice nimic de învârtitul săpii? Și de ce era nevoie să-l căznească pe pian? Ce căuta pianul la țeară?

Dar astea sunt întrebări pe care ar fi trebuit să le punem oficerului acum o sută de ani și mai bine. Socot c-o fi dat de o astfel de fată, că lumea tot așa e și acum… Fetele căznesc pianele la țeară, învârt lingura fără caprițuri și pretesiuni și știu ce să facă cu ce agonisește bărbatul. Adică, cruță coroanele…

Aș prefera ca în România religia să fie despărțită de stat. Ca în America. Dar nu e după mine. Consecințele cârdășiei dintre stat și biserică n-au dus de multe ori la binele… bisericii. Nici acum nu va fi altfel.

Ar fi tare multe de spus la subiectul acesta, dar pe mine mă preocupă acum pancarta demonstranților împotriva catedralelor. Nu vor catedrale, ci vor spitale. Mă întreb, dacă ar fi mai multe spitale ar vrea catedrale?

Sunt și eu sătul de catedrale care te bagă în spitale, de catedrale care papă banii de spitale. Sunt scârbit de catedrale care nu se roagă măcar pentru cei din spitale, care nu-i ajută pe cei din spitale și care nici nu-i vizitează pe cei din spitale. În loc de astfel de catedrale e mai bine să zidești spitale.

Știu însă și catedrale care construiesc spitale. Trec adesea pe lângă spitale construite de catedrale. Înăuntrul lor slujesc cei din catedrale, mai ales măicuțele catolice care s-au căsătorit cu Christos și slujesc frații Lui pe gratis, atunci când sunt bolnavi. Spitalul se potrivește mai bine cu dragostea de aproapele a creștinului, decât cu indiferența rece a angajatului de stat.

Nu știu de ce purtătorii pancartei din imaginea de mai sus nu au descoperit că poate exista conviețuire pașnică între catedrale și spitale. Nu este antagonism între ele. Este rimă de poem. Am venit dintr-un regim demolator de catedrale și am umplut țara de mutilați sufletește pe care niciun spital nu ne-a mai tămăduit. Nu vreau să ne mai întoarcem într-o lume fără catedrale, indiferent câte spitale ar avea ea.

Sugerez miltanților nemulțumiți de relațiile dintre catedrale și spitale să-și scrie o altă pancartă: VREM CATEDRALE CARE CONSTRUIESC SPITALE!

Vizionând acest clip m-am înspăimântat încă odată de materialismul societății de azi, de goana după avere, de prețul uriaș pe care-l plătim pentru a lăsa câteva mormane de beton în urma noastră. Nu se putea un titlu mai bun reportajului pe care-l puteți viziona făcând click pe imaginea de mai sus sau la adresa: http://mandriesibeton.ro/film.php

 

„Iată piatra aceasta va fi martoră împotriva voastră, care a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul, ea va fi martoră împotriva voastră, ca să nu fiți necredincioși Dumnezeului vostru” (Iosua 24:27).

 

Ultimele cuvinte ale lui Iosua, înaintea morții sale, sunt adresate poporului pe care l-a condus în cucerirea Canaanului. Vrea să lase odată cu tăria și longevitatea stâncilor, moștenirea legilor și poruncilor divine, unui neam pe care-l cunoaște bine din toată experiența exodului. Mai știe că, presărate printe cetățile fiecărei seminții au fost cruțate multe dintre cetățile canaanite, cu idolii lor, cu obiceiurile lor, și, mai ales, cu fetele lor care vor fi o cursă pentru feciorii lui Israel.

Cât despre Iosua, el și casa lui vor sluji Domnului. Israel făgăduiește același lucru, și Iosua vrea să imortalizeze această făgăduință, săpând în stâncă legământul și înălțând acest monument al promisiunii credincioșiei lor. Piatra va fi martoră peste generații. Va confirma sau va acuza credința lor în Iehova.

Ori de câte ori trec pe lângă o mare catedrală lăsată paraginei și biciului vremii, parcă aud cuvintele lui Iosua. La rândul ei a fost zidită ca martor al credinței acelei comunități. Și pietrele vor striga.

Pietrele aud și rețin totul. Iosua le aduce aminte că piatra a auzit toate făgăduințele lor, a înregistrat pentru eternitate legământul lor cu Iehova și va putea dovedi oricând că ei, poporul ales, au auzit toate cuvintele pe care le-a spus Domnul.

Mă uit la lucrurile din jur, la copacii care-mi vor supraviețui, la pietrele drumului pe care calc. La martorii lui Dumnezeu. Mă aflu în mijlocului norului de martori, văzuți și nevăzuți, cuvântători și nu încă. Fiecare înregistrează viața mea de fiecare zi, rețin cuvintele mele, și contabilizează faptele mele. Nimic nu se pierde. Totul se transformă în acest univers. Aceasta înseamnă că energia cuvântului meu rămâne trasnformată în stări pe care Dumnezeu le poate chema la reversibilitate.

Dincolo de spaimele trecutului peste care a curs ispășitor sângele Mielului, stau clipele de azi cu uriașa responsabilitate a rostirilor în fața acestei instanțe. Mă vor incrimina și azi cuvintele mele? Pașii mei vor înregistra din nou cărări periculoase pentru mine și cei ce vin după mine? Ce vor vorbi pietrele?

Piatra lui Iosua este un fel de ax, o osie a existenței. Punct fix într-un univers aflat în mișcare. Ea va fixa pentru eternitate cele rostite în prezența ei dar va asigura întoacerea la calea cea dreaptă a rătăciților în uitare.

Piatra martor și prilej de aducere aminte. Uneori erau numite chiar astfel: „pietre de aducere aminte”.

După o călătorie de câteva ore, am ajuns în sfârșit la lacul din inima munților. Am traversat păduri devastate de incendii, adevărate cimitire vegetale în care scheletele brazilor uciși se înălțau ca mii de mâini disperate spre cerul albastru închis al Arizonei. La malul pietros al lacului ne-am așezat undițele pentru a ademeni râvniții păstrăvi de munte. Ecourile vocilor noastre se răsfrângeau de pereții stâncilor roșii care străjuiau lacul Knol. Privirea mi-a fost atrasă de niște pietre orânduite ciudat de mâna cuiva în nisipul țărmului. M-am apropiat și am putut citi numele unui copil, care din acel îndemn lăuntric, instinctiv, a vrut să încredințeze pietrelor mesajul propriei existențe. Voia să știe și alții că el a fost acolo. Voia probabil să se mai întoarcă în locul acelor frumuseți înspăimântătoare. Voia să-și lase urmele în locul acela unde prin dimensiune dispari în nesemnificativ în fața imensităților naturii. Așezase pietre de aducere aminte.

Aspirăm nemurirea. Dorim să consemnăm în materiale durabile care să ne supraviețuiască acele lucruri scumpe nouă. Avem nevoie de martori în fața eternității. Memoria pietrelor devine prețioasă.

Iosua, mânat de importanța clipei, de nevoia permanenței, a durabilului, apelează la memoria pietrelor, la puterea lor de a păstra aducerea aminte. Le ia martor pentru sine în fața unui popor amenințat de uitare.

Privite din această perspectivă, toate cele ce ne înconjoară devin martori. Dumnezeu a luat cerul și pământul martor împotriva mea. Apa botezului va mărturisi și ea. Praful de pe sandalele apostolilor este și el un martor de temut. Dar oare plânsul unei mame? Rugăciunea unui copil? Dar lacrima rugăciunii?

Suntem încojurați, fără îndoială de „un nor mare de martori.”

Obama explică planul său pentru Afganistan!

„Păstorul cel bun” pe Nașul TV din 02 februarie 2013!.

 

Revista ARMONIA – Saltmin Media a publicat în numărul de ieri, 31 ianuarie 2013, articolul „Preotul Bisericii „Sfântul Gheorghe cel Nou” – afirmație discutabilă despre moaștele „Sfântului Nicolae”. Întreg articolul îl puteți citi făcând click pe imaginea de mai sus, sau AICI.

Lucrurile par complicate. Moaștele Sfântului Nicolae de la Sfântul Gheorghe cel Nou n-ar fi autentice în ciuda faptului că localnicii pretind că au făcut mai multe minuni. Afirmația scandaloasă a preotului se bazează pe faptul că Italia ar avea toate oasele sfântului în două catedrale. Închinătorii lui Nicolae din București (Oare unde am mai auzit eu de numele ăsta?), protestează vehement. S-ar putea ca preacuviosul preot să-și caute de lucru curând.

Aș avea eu o soluție pentru trebușoara asta, că și așa aflai că unii închinători se duc destul de des pe la moaștele sfinților Nicolae și Elena. De ce nu le-ar aduce oasele la sfântul ăsta nou, Ghiță? În primul rând că tot Nicolae e, și e mai nou decât relicvele italienilor. Să nu mai vorbim că ar fi unul de pe la noi. Apoi să vezi minuni!

Păzitorii vitelor lui Avraam se certau cu păzitorii vitelor lui Lot. Ca între văcari.

„Canaaniții și feresiții locuiau atunci în țară” (Geneza 13:7). Îi vedeau certându-se. „Iar se ceartă pocăiții!”…  ziceau ei…

Nu erau ei primii pe care bogățiile nu-i lăsau să locuiască împreună. Așa că Avraam l-a lăsat pe nepot să aleagă. Și Lot a ales. Ca un nepoțel egoist. A ales câmpia mănoasă a Iordanului care „era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului.”

Lui Avraam i-au rămas dealurile Canaanului. Era mai bătrân. Avea moșul nevoie de exerciții fizice. Avea nevoie și de un loc înalt să poată vedea până departe, „spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus”, țara pe care Domnul o va da seminței lui. Din valea Sodomei nu ar fi văzut mare lucru.

După ce a bătut cu piciorul țara promisă urmașilor lui care vor veni ca pulberea pământului și stelele cerului, Avraam s-a așezat sub stejarii lui Mamre. Acolo, la umbra lor a primit vestea tristă „că fratele său fusese luat prins de război”. Lot este prizonier cu toată casa și avuția sa, în primul război menționat în Biblie.

Știm bine ce a făcut Avraam. N-a stat pe gânduri, ci a pornit la război pentru eliberarea lor. Nu știm ce am face noi în asemenea cazuri.

În mod sigur, mulți dintre noi ne-am vedea de umbra stejarilor noștri, netulburați de veștile proase venite din Sodoma. Înțelepți, așa cum ne stă nouă bine, vom remarca probabil: „Așa îi trebuie! Nu putea să stea aici cu noi? I-a trebuit Sodoma.”

Auzim veștile rele despre războaiele altora. Prizonieri ai patimilor și păcatelor. „Își merită soarta!” La noi e pace și liniște. Sub stejarii comodității și ai confortului adie o briză plăcută. Ca să ne liniștim conștiința, care încearcă timid să tulbure apele gândului, evaluăm situația teologic: „Dumnezeu este drept. Dă fiecăruia după cum merită! Vrei Sodomă, Sodomă primești!”

Sună bine, nu-i așa? În afara cazului că Lot ești tu.