Ai călca în picioare Numele lui Isus?

Isus

La Atlantic University din Florida, profesorul Dr. Deandre Poole a cerut studenților să scrie numele lui Isus pe o foaie de hârtie și apoi s-o calce în picioare. În semn de protest față de cerința profesorului, Ryan Rotela, un mormon devotat a refuzat să participe la oră în 4 Martie, anul acesta.

Controversa născută de acest incident, de care și guvernatorul Rick Scott vrea să știe mai multe, a ocupat spațiile multor ziare. Indiferent care este devărul, studentul a fost suspendat din clasa profesorului Poole sau nu, adevărul rămâne că în America devine tot mai greu să fii creștin într-o atmosferă de intoleranță nemaiîntâlnită pe acest continent.

Mă gândeam la eventual alți studenți creștini din clasa acestui profesor. Au călcat în picioare fără remușcări numele lui Isus? Probabil că se poartă în această Săptămână mare. Petru s-a lepădat de trei ori. Ceilalți ucenici au fugit. Iuda a încasat 30 de arginți pentru vânzarea lui Isus. Ce mare lucru să-i calci numele în picioare când i-ai încălcat poruncile mai întâi?

Intoleranța ateilor Americii este încurajată de lașitatea și spoiala credinței noastre, a creștinilor.

Pentru a viziona clipul, faceți clik pe imagine sau accesați mai multe detalii AICI.

The BIBLE – Serialul de pe History Channel

Biblia

Am urmărit și eu, alături de milioane de americani, miniserialul Biblia, produs de History Channel. Popularitatea subiectului și, în mod sigur, succesul financiar, i-au condus pe producători la realizarea unui serial de televiziune care întrece acum cu mult toate producțiile Hollywood-ului.

Nu vreau să comentez modul în care o serie de texte biblice au fost reinterpretate sau omise de către realizatorii acestui serial, nici de acuratețea respectării textelor biblice. Ar fi prea multe și ar fi inutil. În ciuda lor subiectul stârnește o curiozitate nemaiîntâlnită. Golul creat de zgârcenia cu care a fost prezentată „the greatest story ever told” (cee mai măreață istorisire care s-a spus vreodată), a adunat în fața micilor ecrane milioane de suflete însetate după adevărul divin.

Cu siguranță se vor scrie multe pagini de comentarii în jurul acestei realizări unice. Vreau să comentez, acum în Săptămâna Mare, scena vânzării și arestării Domnului Isus, subiectul serialului de duminică 24 martie.

Marele preot Caiafa este terorizat de popularitatea tot mai mare a Nazarineanului și de amenințarea lui Pilat că va închide templul dacă se vor petrece tulburări și răscoale. Agitația merelui preot este expresia tulburării întregii clase sacerdotale. Ea crește vertiginos pe măsură ce Mântuitorul o provoacă cu fiecare zi ce trece de la intrarea Sa triumfală în Ierusalim. Casa lui Dumnezeu a devenit sub administrația preoților lui Iehova, o peșteră de tâlhari. Ipocrizia religioasă este expusă la lumina zilei. Minunile și videcările făcute de Isus demonstrau divinitatea Sa, dar și lipsa oricărei legături cu Dumnezeu a clasei preoțești. Pe cât creștea Isus în ochii poporului, pe atât scădea clasa preoțească. Este evident că nu puteau coexista. „Mai bine să moară un țăran decât tot neamul”, afirmă Caiafa, ca orice criminal care-și justifică crimele cu salvarea neamului.

Vânzarea lui Iuda este regizată superb. Intențiile sale sunt comunicate marelui preot prin slujitorul acestuia. Când este chemat, Iuda întreabă ce iese pentru el din toată treaba aceasta? Primește punga cu banii murdari. Bucata din pâinea – trupul lui Christos, refuză să-i intre în pântec. În fuga bezmetică spre casa lui Caiafa, i se apleacă și o varsă ca într-o incompatibilitate fragrantă. Scena, de o profunzime deosebită, evocă lepădarea pentru totdeauna a lui Iuda.

În fața lui Caiafa, Iuda se trezește parcă dintr-o transă. Nu știe exact de ce-i acolo. Trebuia să-L aducă pe Isus. Nu L-a adus, dar știe unde o să meargă Domnul în noaptea aceea. Înaintează apoi în fruntea aprozilor spre Ghetsimani. Sărutul identifică victima. Isus este arestat și dus sub bătăile ostașilor la casa lui Caiafa.

În cohorta soldaților victorioși cu un Isus legat și cu capul acoperit de un sac, înaintează și Iuda. La poarta marelui preot este oprit. Nu mai aveau nevoie de el. Este lăsat afară în noapte. Singur… cu păcatul lui.

Din moarte la viață

DIN MOARTE

„Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5:24).

Obișnuiam să citesc aceste cuvinte la înmormântare. Atunci, când conduceam pe ultimul drum din lumea aceasta pe unul dintre frați, găsisem că aceste cuvinte ofereau multă mângâiere familiei celui plecat, pentru că ele întăreau convingerea noastră a tuturora, că cel plecat dintre noi a ascultat Cuvântul lui Christos, în sensul că l-a urmat toată viața, și apoi a crezut în Tatăl care L-a trimis pe Domnul Isus în lumea noastră. El trecea acum din moarte la viață veșnică, și nu mai mergea la judecată.

Dacă avem îndoilei cu privire la doctrina catolicilor în ceea ce privește purgatoriul, atunci una din ele este hrănită și de versetul acesta.

Nu știm prea multe detalii ale vieții de dincolo de porțile morții. Unde, și cum va fi, sunt lucruri care aparțin lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne asigură însă că putem face ceva acum și aici în legătură cu locul sau starea de dincolo. Putem să ascultăm cuvintele Domnului Isus. Ascultare și nu numai auzire. Ascultarea care împlinește, care trăiește, care experimentează. Ascultarea în credința în Cel ce L-a trimis pe El, în Tatăl, Dumnezeul atotputernic, Creatorul universului.

Viața trăită conform cuvintelor lui Christos și prin credința în Dumnezeu, nu mai are nevoie de judecată. Putem reconcilia aceste cuvinte cu afirmațiile Scripturii, că fiecare din noi va trebui să ne prezentăm în fața scaunului de judecată a lui Dumnezeu. Cu siguranță. Dar dacă am ascultat cuvintele Domnului și am crezut în Tatăl ne vom prezenta pentru a ne primi răsplătirile.

Credința și ascultarea ne trec din moarte la viață.

Mă gândesc în dimineața aceasta, când ploaia de azi noapte a lăsat binecuvântarea răcorii sale peste pădurea cu frunze fragede, la ziua glorioasă când voi bate la rândul meu la porțile veșniciei. E atâta noastalgie și durere în acest gând dacă-i fixez punctul de referință aici, între acești stejari ce-mi vor supraviețui, de aici dintre florile pădurii care vor răsări și-n primăvara viitoare. Privit însă din perspectiva veșniciei, nu va fi decât o călătorie dincolo de poarta reavănă și grea a gropii, într-o lume a bucuriei pure, în prezența Celui ce l-am ascultat și iubit, spre marea și glorioasa întâlnire cu El și toți cei dragi înainte mergători. Și aceasta este fericita mea nădejde.

J. B. Philips a descris existența noastră în această lume ca viața unor scafandri care lucrează la mari adâncimi: „Apa nu este elementul nostru, dar eliberarea scufundătorului va veni curând, cu aerul proaspăt și lumina zilei, cu zâmbetul celor dragi și cunoscuți. Imaginea aceasta săracă nu poate descrie pe deplin bucuria de nedescris spre care vom irumpe din această închisoare, spre satisfacția plină de iubire a adevăratului nostru cămin”.

Seneca (Epistolae ad Lucilium) vede moartea ca o naștere. „Așa cum pântecul mamei ne ține nouă luni, pregătindu-ne, nu pentru acest pântec ci pentru viață, la fel și noi ne pregătim pentru adevărata viață… De aceea așteaptă fără teamă ceasul acela – ultimul ceas al trupului, dar nu și al sufletului. Ziua aceea, de care ți-e frică ca de un sfârșit al tuturor lucrurilor, nu este altceva decât ziua ta de naștere în eternitate.”

Un turist american l-a vizitat pe faimosul rabin de origine poloneză, Hofetz Chaim. A fost foarte mirat de simpla încăpare în care trăia rabinul, o odaie destul de mică, plină de cărți, o mică masă și o laviță de lemn care-i slujea de scaun și pat. L-a întrebat pe rabin: „Unde vă este mobila?”
„Dar unde este mobila dumneatale? a întrebat la rândul lui rabinul.
„Păi, eu sunt doar turist. Sunt doar un trecător pe aici…”
„Și eu, la fel!” a răspuns zâmbind rabinul.
Suntem cu toții trecători prin viață. Călători spre viața cealaltă. Spre veșnicie.

C. S. Lewis a spus: „Citind istoria vei descoperi că acei creștini care au făcut cele mai multe lucruri în lumea aceasta s-au gândit cel mai mult la lumea cealaltă”.

Ca să avem viață veșnică și să nu mergem la judecată, trebuie să ascultăn Cuvintele Domnuluui și să credem în Dumnezeu Tatăl care L-a trimis pe Isus în lumea noastră. Tot mai des suntem informați de cifrele sondajelor de opinie ale americanilor care sunt tare credincioși în viața de dincolo, în îngeri și reîncarnare. Condiția vieții veșnice nu este credința în viața de dincolo, ci credința în dătătorul acestei vieți, nu în eternitate ci în Mântuitorul nostru Isus Christos și în Cel ce L-a trimis.

Eternitatea este Isus Christos.

O turmă și un Păstor

o turma

Mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta; și pe care trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor” (Ioan 10:16).

Găsesc multă mâgâiere și încurajare ori de câte ori citesc texte transparente ca acesta, care fac referințe la neamuri, la noi cei din afara poporului ales. „Mai am și alte oi…” înseamnă că-I aparținem. Nu suntem doar un apendice, un plan B, păstrat în rezervă, pentru cazul în care planul A nu dă rezultatele scontate. Nu suntem un fel de ceva care e mai bun ca nimic. Isus a venit la ai Săi, iar aceștia nu L-au primit, așa că, potrivit unei astfel de teologii, atunci ne-a găsit pe noi care nu L-am refuzat. Suntem deci, în această accepțiune un fel de variantă nedorită inițial, dar abordată din lipsa preferinței. Mulți creștini se bucură de refuzul iudaic ca de harul căzut nouă la sorți din această respingere. Nu e de mirare că pe acest fond se naște și se întreține antisemitismul.

Domnul o spune clar: „Mai am și alte ori”. Suntem ai Săi pe deplin. Trebuia să fim aduși doar împreună cu oile cărora le vorbea El, ca să fim „o turmă și un Păstor”.

Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu n-a venit în lumea noastră pentru evrei doar. Ei au avut harul să-L primească. Betleemul a fost locul ales de Tatăl pentru ca acolo să ni se dea Pruncul. De acolo trebuia să se răspândească lumina Evangheliei Sale pe fața întregului pământ.

Cei care fac distincție între poporul ales și neamuri în soteorologie și mai ales escatologie, merg până acolo că ei cred în luarea harului de la neamuri pentru a fi dat evreilor la urmă. Probabil că cel mai bun lucru ar fi să definim harul, pentru a nu face greșeli și mai mari. Dacă prin har înțelegem activitatea divină, spiritul dumnezeiesc care asistă lumea în procesul mânturirii și prezervării ei, atunci este greu de crezut că Păstorul cel Bun își va abandona „celelalte ori” care „nu sunt din staulul acesta” (care nu sunt din Israel), pentru a se ocupa doar de cele din Palestina. Este adevărat că Păstorul cel bun lasă cele 99 de oi pe câmp pentru a căuta oaia pierdută, dar lucrul acesta nu înseamnă că El le va abandona, sau le va lăsa în pericolul nesupravegherii Sale, pentru a se dedica doar uneia și a rămâne cu aceasta doar. Abandonul turmei pentru a se dedica doar unei oi, ar descalifica pentru totdeauna un păstor, care ar înceta să mai fie bun. El o caută pe cea pierdută pentru a o duce înapoi, pentru a întregi din nou turma.

Este har deosebit ce i se acordă oii pierdute prin faptul că Păstorul o caută, o găsește, o pune pe umerii Săi și o readuce în turmă. Dar lucrul acesta nu înseamnă că El abandonează lupilor turma Sa de 99 de oi.

Versetul subliniază dorința Domnului de unitate a turmei Sale. Indiferent din ce staul facem parte, viitorul este o singură turmă cu un singur Păstor.

„Eu îmi dau viața pentru oile Mele” spunea Mântuitorul. Jertfa Sa a fost pentru toate oile Sale. Pentru cele de pe dealurile Iudeii, ca și pentru cele de pe toate continentele.

Ca și pentru cele din Carpați.