paşi spre lumină

L-am întâlnit zilele acestea pe Gavrilă. Să nu-l mai cunosc. Prosper. Îmbrăcat la patru ace. Într-un merțan nou-nouț. Din vorbă în vorbă, nu mă putui abține să nu-l întreb cum de a făcut atâta bănet. Era doar cioban… și nu cu prea multe oi.

Gavrilă s-a uitat în toate părțile, ca să nu audă cumva competiția… și mi-a destăinuit că lovelele au început să curgă odată cu creșterea prețului la benzină. Isteț cum era el din naștere, Gavrilă a sesizat marea oportunitate… A bătut la ușile vecinilor și și-a oferit serviciile. În loc ca oamenii să dea o avere pe benzina de la mașinile lor de tuns iarba, dau o parte mai mică pentru ca iarba lor să fie păscută de oile lui Gavrilă.

Ce să mai spunem că americanii sunt tare încântați să folosescă metode organice, naturale etc… Unde mai pui că „mașinile” lui Gavrilă îngrașă și terenul în timp ce tund gazonul. Gavrilă și-a împărțit turma pe grupe mai mici pe care le folosește funcție de mărimea tarlalei de tuns. Are deja angajați care transportă cât zici pește batalionul ovin la casa omului. Apoi lasă oile la treabă.

Spre seară când vin cu toții spre saivanul lui Gavrilă, oile sunt sătule și portofelele pline.

Să mai spună cineva că românii n-au idei!

Am primit zilele acestea o scrisoare a unui observator al vieții religioase a orașului nostru. Nu vreau să comentez conținutul și nici stilul. Se vede de la poștă că scrie într-o limbă pe care n-o stăpânește tocmai pentru ca să nu-și dovedească necunoașterea limbii materne.  Citindu-i infantilismul lingvistic și inepțiile informaționale plămădite în limba română și exprimate scremut în cea engleză, mi-am adus aminte de o poveste hazlie.

Un individ năvălește în sala de urgențe a spitalului cu ambele urechi arse grav. Doctorul l-a întrebat, cum era și firesc, cum a ajuns să aibă urechile arse.

– Păi, să vedeți, a zis omul. Îmi călcam nădragii și a sunat telefonul. Din greșeală am răspuns cu fierul de călcat și mi-m ars urechea dreaptă.

– Dar cum de te-ai ars și la stânga? A întrebat doctorul.

– La stânga m-am ars când am sunat după salvare.

De ce nu avem noi proiector?

Aseară am avut o mică reuniune de familie. Așa îi place s-o numească Veta, mica noastră șezătoare, de după cină. Veta ne-a făcut o mămăligă de milioane. Am mâncat-o cu lapte acru de la țară, de la unchiul Vasile. Are bivoli și ne cinstește așa câteodată când dă pe la noi la oraș, cu o oală de lapte acru de bivoliță. Cine n-a mâncat lapte acru de bivoliță nu știe ce e bun pe lumea asta. Poate gusta toate iaurturile din magazine că nimic nu se compară cu laptele acru al unchiului Vasile.

Am avut și o coardă de cârnaț care a dat gust bun mămăligii lu’ Veta.

Le-am urmărit pe fete, așa pe furiș. Aveau obiceiul să comenteze la mâncare. S-au pocăit de când am început să folosesc și eu metoda lu’ tata. Când făceam mofturin la mâncare, tata ne aspunea. „Foarte bine! Ia duceți-vă voi afară și vă jucați. Și așa avem cam puțină mâncare în casa asta. O să ne rămână nouă mai mult de mâncat!”

După ce am aplicat metoda asta nimeni nu mai strâmbă din nas. Nu vor să rămână flămânzi.

După ce Veta și fetele au strâns masa, Neluțu a întrebat: „Tati, de ce numai noi n-avem proiector video la biserică?”

Aflai astfel că numai noi nu aveam aparatul ăsta, că toate celelalte biserici, baptiste și penticostale, toate aveau video-proiector.

Copiii ăștia nu știu câtă bătaie de cap am avut până ne-am cumpărat retro-proiector. Numai numele lui care începea cu retro, a fost o sursă întreagă de comentarii și împotriviri. Până la urmă ne-am luat unul că ne-am convins că era mai scump să cumpărăm cărți de cântări pentru fiecare din biserică decât un retro-proector. Așa am crezut noi la început. Mai târziu ne-am lămurit că aveam nevoie de folii speciale și de pixuri adecvate lor. Să nu mai spui ce necazuri aveam cu cei care trebuiau să pună cântările pe ecran. Ba nu le găseau până la strofa a doua, ba nu veneau ei la timp, așa că unii ne întrebau mereu, de ce avem noi retro-proiector?

Cum să-l lămuresc eu pe Neluțu că nu e o treabă prea ușoară să ne cumpărăm și noi unul. Nu e vorba de bani, că se găsesc. Bunăvoință și înțelegere între frații din comitet e mai greu de găsit. Mai ales că urmează în primăvară să avem alegeri. Toți sunt în campanie electorală.

Avem unul foarte spiritual care ne lămurește de fiecare dată că e mare păcat să băgăm aparatele astea în biserică. Biserica seamănă cu un cinematograf și pângărim locul sfânt cu ecrane și proiectoare. Oameni ca ăsta sunt tare greu de mulțumit. Tabloul din spatele bazinului de botez era icoană. Niște becuri pe pereți „prea semănau cu cruci”. Un porumbel pe care un frate plin de râvnă l-a desenat în mozaicul de la intrare, ne făcea să „călcăm în picioare pe Duhului Sfânt”. Am ajuns să acoperim opera fratelui cu o ștergătoare de picoare mare de tot. După neprihănitul ăsta biserica trebuie să arate ca grajdul lui taică’su. Ce-o să sară ca floricelele calde sfântocii de felul ăsta dacă aș veni cu propunearea unui video-proiector. Mă tem că-i prea devreme pentru biserica noastră.

Cum să-i explic eu bàiatului astfel de chestii? M-a ajutat Veta. I-a sugerat lui Neluțu să împrumute unul pentru întâlnirile tinerilor de vinerea seara. Avea Pigei unul pe care l-a folosit la nunta lu’ soră-sa, când ne-a arătat la masă o groază de poze. Băiat a părut mulțumit cu soluția asta cu toate că voia să se asigure că va fi temporară. Poate fi. După alegeri s-ar putea ca lucrurile să se schimbe. Vreau să zic, în bine, că câțiva ani a fost din rău în mai rău.

 

După postarea mea cu atacul iepurilor, unii și-au explicat fobia mea de urecheați prin faptul că iepurii ar fi niște măgari altoiți. Apoi, îngrijorările mele cu privire la pozele cu prăjituri, torturi și mâncăruri în ajun de Paști și le-au explicat prin posibilele doctrine ezoterice despre post, pe care le-aș deține în ciuda circumferinței și a tonajului meu.

Eram dator oricum cu unele explicații. Clare și categorice. Îmi era greu totuși să le formulez, așa pe înțesul tuturor. Ca să nu rămână ambiguități, nedumeriri și confuzii. M-am bucurat nevoie mare de un mic video pe care l-am găsit pe Youtube. O conațională exprimă cât se poate de elocvent chestiunea aflată pe masa mea de lucru, așa că am preluat-o și pentru dumneavoastră. Veți vedea cât de elegant și de profund intelectual se poate explica de ce ar trebui să mai postim și  noi măcar în ajun de Paști. Vă veți convinge cu ușurință că ar trebui să începe un post negru. Începând cu pozele de prăjituri și sarmale. Ba chiar un post de interviuri.

A luat cuvântul cu mult curaj. Imberb. Volubil. Combativ. Insistent. Incisiv. După ce a fost convins… că ne-a convins de pericolul în care ne aflăm, a concluzionat. Simplu și categoric: „Trebuie să vă ștergeți conturile de Facebook!”

Cineva l-a întrebat dacă el avea cont sau nu. Avea. Nu l-a șters. Probabil că voia să vadă dacă ni le-am șters noi întâi.

M-am tot gândit la apelul patetic auzit. Dar dacă avea dreptate salvatorul nostru cel voluntar și gratuit? Pentru că am început și eu să-mi stochez o serie de îngrijorări privitoare la acest subiect.

În primul rând trebuie să vă anunț că recent am fost atacat de o turmă iepuri. Dar, ca să înțelegeți mai îndeaproape chestiunea, vreau să vă povestesc o întâmplare recentă, petrecută cu nepoțelul meu, Joell. Are cinci ani și a fost efectiv terorizat de un iepure de casă. A venit de la niște prieteni care dețineau cumplita fiară și a povestit acasă încercările prin care a trecut. După ce tatăl lui l-a mângâiat și l-a asigurat de protecția sa, Joell a concluzionat: „Tati, sunt atât de fericit că ești tăticul meu! Cu tine nu mă tem de nimic. Nici măcar de iepuri!”

Dar, nu de Joell era vorba, ci de mine. Eu am fost atacat pe Facebook de o mulțime de iepuri. Acum de Paști. Postare după postare, peretele meu virtual a fost decorat de tot felul de urecheați. În zilele acestea când ne aducem aminte de jertfa lui Christos, de moartea Sa răscumpărătoare pentru noi, unii ne trimit imagini cu iepuri. Mulți de tot. Înconjurați de ouă roșii sau pur și simplu fără decorul lor. Nu știu de ce cred unii că ne pot face un Paște fericit cu prezența acestor teroriști urecheați?

A făcut mult mai bine pentru liniștea mea sufletească, prietenul meu  Cuzmănuț Cionca. Mi-a trimis imaginea unui măgăruș simpatic care decora bucolic o pajiște mirifică de pe la noi. Mi-a urat: „Paște fericit!” Aș paște eu fericit dacă aș avea o asemenea iarbă. Din păcate, pe la noi, prin Arizona cresc numai pietre.

Totul ar fi fost acceptabil cu iepurii, dacă n-ar fi fost însoțiți și de prăjituri și torturi. Cozonaci și bezele. Plăcinte și tot felul de mâncăruri. Ba încă mi s-a dat să văd un adevărat castel de sarmale. Nu prea mă pricep eu, dar cred că toate erau de post. Este Paști.  Nu se poate altfel. Sarmale și prăjituri de post. Torturi de post.

Impresia mea generală este că românul nu poate fi fericit să-mi mânănce el plăcintele în pace, acasă, așa în familie. El trebuie să le facă poze și să le pună pe Facebook, să saliveze de invidie toți prietenii săi. Cum poți mânca oare fără să nu te pizmuiască alții pentru norocul care a dat peste tine? Gestul mi se pare mult mai decadent și periculos ca vizionarea canalelor de gătit mâncăruri. Ăia vor să te învețe cum să-ți faci și tu bunătățile. Cei ce pozează prăjiturile și torturile și le pun pe Facebook, vor să ne umilească și să ne terorizeze cu fericirea lor. Ce fericire este aceea de care nu știu vecinii tăi? Sau dușmanii tăi? Torturi de Paști.

Ce să vă mai spun? Prietenul meu, Teo Bulzan mi-a trimis o poză incredibilă. Pastor fiind, a primit un tort în formă de Biblie. Mă gândesc că i-ar sta bine să predice din ea de la un amvon de ciocolată. Acelea ar fi torturi adevărate.

De ce mă plâng eu de chestiile astea? Pentru că mă lupt să mai slăbesc. Pentru că nu vreau să dau în diabet.

Ce să mai spun de flori? De flori nu mă mai plâng. Poți să te plângi de flori? La vărsta mea? Nici pomeneală. Coroane de înmormântare să nu fie!

Doamne, nu-Ți cer eliberarea
Mâinilor din lanțurile grele
Ci dragostea și bucuria
Să pot cânta atunci în ele.

Nu-Ți cer să-mi potolești furtuna
Ce bate crunt în arca mea
Ci Tu să fii cu mine-ntruna
Pe mări călătorind în ea.

Nu-Ți cer pâine nici avere
Nici pescuire-mbelșugată.
Nici țară de lapte și de miere
Ci în dimineața minunată,

Sub geana cerului văratec
În pacea de la țărmul mării
La sfântul prâz al învierii
Să-mi dai din pește pe jăratec.

Nu-Ți cer răsplata celor drepți
Ci dincolo de moarte să m-aștepți.

Lacrimi pe străzile Capitalei. 70 de actori, inclusiv Maia Morgenstern, au refăcut Drumul Crucii

Sărbătoarea Învierii nu înseamnă băutură și mâncare. Trebuie să ne întoarcem la credință, să ne aducem aminte de suferințele lui Isus și de răstignirea lui pentru noi. Cu acest mesaj în suflet 70 de actori le-au oferit bucureștenilor un spectacol aparte.

Scenele biblice au renăscut și pe străzile Capitalei. Chiar dacă imaginile au fost violente, zeci de credincioși, dar și curioși au participat la dramatica reprezentare. Și asta pentru că actorul care l-a interpretat pe Isus și-a jucat impecabil rolul.

În total, 70 de actori profesioniști au redat Drumul Crucii în speranța că le vor deschide ochii și sufletele celor care au uitat adevărata semnificație a acestei zile sfinte.

Printre artiștii implicați în acest proiect se afla și Maia Morgenstern, actrița care i-a dat viață personajului Maria, mama lui Isus, în filmul Patimile lui Hristos regizat de Mel Gibson în 2004.

Pentru vizionarea materialului difuzat de Știrile ProTV, faceți click pe imaginea de mai sus.

 

La dreapta și la stânga Mântutorului, sufereau pedeapsa păcatelor lor, cei doi tîlhari. La mijloc, suferea Mântuitorul pentru păcatele lor. La un pas era veșnicia tuturor. Vor intra în ea în câteva ore după suferința îngrozitoare a crucificării.

În fața crucii Mântuitorului, cei doi colegi de fărădelegi se vor despărți definitiv. Nu-i vor despărți faptele pe care le-au făcut. Ținând cont de crimele și fărădelegile comise ar fi trebuit să fie împreună nu doar în moarte ci și în veșnicia ei. Drumurile li se despart din pricina cuvintelor rostite în fața crucii Mântuitorului.

În fața Crucii omenirea întreagă se aliniază între polii celor două cruci pe care au murit tâlharii. La stânga și dreapta mântuirii.

În centrul existenței noastre păcătoase stă Crucea lui Christos, jertfa ispășitoare pentru păcatele noastre ale tuturor. Din pricina păcatelor noastre este drept să suferim. Din pricina suferințelor Lui este drept să fim iertați. Din pricina fărădelegilor noastre merităm iadul. Din pricina jertfei Lui merităm paradisul.

Nu este oare înspăimântătoare libertatea pe care o primim în fața crucii Lui Isus? Destinul ne este hotărât de cuvintele rostite în fața Jertfei Sale. Cei doi tâlhari, vinovați deopotrivă de fărădelegile care i-a adus pe cruce se depart etern prin cuvintele rostite în fața lui Isus și a jertfei Lui pe cruce.

Este Vinerea Mare. Istoria se repetă. Stăm din nou în fața Crucii lui Isus. Ce vom spune?

Cruce lui Isus este cea mai mare intersecție din univers. De aici oamenii o iau spre iad sau spre rai. Nu din pricina faptelor comise. Suntem cu toții tâlharii acestei lumi. Pentru jafurile și fărădelegile noastre a murit Christos.

Din fața crucii Lui ne vom despărți definitiv. Din pricina cuvintele pe care le vom rosti în fața jerfei Sale.

Textele celor patru Evanghelii suprind fiecare vârtejul evenimentelor arestării, judecății și execuției prin crucificare a Mântutorului. Fiecare detaliu redat de evangheliști deține încărcături simbolice și semnificații de o profunzime fără seamăn. Cei mai mulți dintre noi parcă suntem parte din gloata uimită, curioasă de gură-cască din jurul Crucii, scăpându-ne an de an aurul adevărului în zgura tumultului răstignirii.

Citind împreună cu soția textele sacre din Săptămâna Mare, am remarcat un gest menționat de Evanghelii.

Femeile care-L urmau pe Isus plângeau și se „băteau cu pumnii în piept”. Gestul este repetat apoi de către mulțmea care se întorcea de la Dealul Căpățânii după ce a asistat la răstâgnirea Domnului.

Dacă gestul femeilor poate fi interpretat ca expresie a durerii la tragedia ce se petrecea sub ochii lor, în fața căreia erau cu totul neputincioase – gestul mulțimii de la Golgota are cu totul alte explicații. Femeile voiau să se desasocieze de crima ce se derula sub ochii lor. Fiicele Ierusalimului se boceau bătându-se în piept pentru suferințele Domnului, dar și din pricina că ele, femeile, aveau un mult mai acut simț al implicațiilor spirituale ale evenimentului decât aveau bărbații îmbătați de spiritul de turmă și de sângele condamnaților. Nu era timp de explicații și atenționări. Nu reușise nici soția lui Pilat în deșteptarea la realitate a bărbatului ei. Ce mai rămânea atunci de făcut? Să plângi și să-ți bați pieptul în disperare și resemnare în fața cruzimii bărbațior neamului tău care nu știu ce fac.

Când bărbații se întorc spre casă înspăimântați de cutremurul de pământ și întunericul de la amiază, cu vorbele răstignitului arzâdu-le măruntaiele, se bat în piept. Se bat în piept pentru ceea ce au făcut și acum nu se mai putea face nimic. Aceeași neputință ca a femeilor dar din alte rațiuni. Dacă ele se băteau în piept neputincioase la cele se petreceau, acum bărbații se bat în piept neputincioși în fața morții pe care o provocaseră.

Bărbații se bat cu pumnii în piept înspăimântați din vinovăție. Cuvintele sutașului roman le transformă bănuiala în certitudine. Au crucificat pe Fiul lui Dumnezeu. Protesta întreaga natură față de cruzimea și lipsa lor de suflet. Se cutremura pământul sub pașii lor îngroziți. Fug de la cruce bătându-se cu pumnii în piept. În același piept din care s-a ridicat urletul osândirii nevinovatului: „La moarte cu El! Răstignește-L! Răstignește-L!”

Când lințoliul de doliu al întunericului s-a lăsat peste țară, mormintele sfinților s-au deschis. Perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt în două. Ca să aibă tot omul acces liber la Dumnezeu…

Omul care va ști să se bată în piept a pocăință.