Penticostalii apără un preot ortodox

Pentru vizionare, faceți click pe imagine.

Preotul alergat de enoriași prin biserică a pățit-o iar.
Culmea, acum l-au scăpat penticostalii…

Un grup de penticostali (care sapă groapa altuia), au ajus să-l salveze pe preotul ortodox dintr-o biserică din Craiova, de a fi linșat de propri enoriași. Urmărind reportajul de la ProTV m-am întristat văzând furia credincioșilor din această biserică față de noul preot. Bietul om, este alergat prin biserică, i se întrerup slujbele și se caută alungarea lui din parohie, pentru a-l aduce înapoi pe fostul preot.

Se pare că singurii aliați ai actualului paroh sunt groparii cimitirului care sunt penticostali. Ei sunt acuzați de ortodicși că „fac ce vor în cimitir” (oare ce-o fi făcând pe acolo?) și că iau prea mulți bani pentru „o groapă suprapusă” (Doamne, cum o mai fi și aia?). Este greu să înțelegi dinamica acestui scandal, așa cum de altfel este dificil să înțelegi orice divergență ivită în Casa Domnului.

Morala:

Se spune că unul dintre enoriașii acestei biserici l-ar fi căutat pe fostul preot și l-a întrebat de ce a plecat de la biserica lor. După ce părintele i-a dat explicațiile de rigoare, omul a spus: „Acum înțeleg de ce ați plecat. Dar de ce a plecat Dumnezeu de la noi?”

Suferința și schimbarea

Doctorii spun că numai un mic procent din toate durerile scapă de sub control, cum ar fi cele provocate de bolile terminale. Cele mai multe dintre durerile noastre sunt de scurtă durată, situații care cer medicamente, odihnă sau schimbarea stilului de viață.

Citind aceste informații m-am întrebat dacă nu cumva același adevăr se potrivește și pentru suferințele noastre emoționale și chiar sufletești?

Cu siguranță suferințele, de orice natură ar fi ele cer medicamente, odihnă sau schimbarea stilului de viață. Ele sunt binecuvântări sub acoperire care ne spun că este nevoie de o intervenție, de vindecare sau o schimbare în viața noastră.

În mod natural oamenii fac schimbări atunci când nu mai pot suferi situața în care se găsesc. Atâta timp cât suferința este acceptabilă, nu prea intensă că o putem ignora sau explica prin raționamentele noastre, nu suntem gata să facem schimbări majore. Va trebui să mai suferim până ce vom decide că așa nu se mai poate.

De foarte multe ori așteptăm să se schimbe circumstanțele sau chiar oamenii din anturajul nostru. Când suferim în relații noastre de familie, din păcate așteptăm să se schimbe celălalt. Înțelegem greu că schimbarea trebuie să pornească de la mine, cel care suferă.

Dacă te doare capul cauți medicamentul potrivit, te duci la culcare sau decizi să-ți schimbi dieta sau obiceiurile care produc o astfel de suferință. De ce oare nu aplicăm aceeași regulă și la suferințele morale sau emoționale?

Privind în urmă la mesajul suferinței pe care cu atâta dificultate l-am înțeles, mă bucur acum că Dumnezeu mi-a dat puterea să fac schimbarea de care aveam nevoie.

Am fost necăjit o vreme că unii din prietenii mei nu m-au însoțit în schimbarea stilul de viață. Nu toți au suferit la fel ca mine. Unii n-au suferit suficient ca să dorească schimbarea.

Unde e teleprompterul?


Un TV show din Danemarca DETECTOR – l-a „detectat” pe Obama fără teleprompter. Îți vine foarte greu să accepți că omul cel mai inteligent dintre noi e capabil să spună atât de multe fraze tipizate. Numai în cazul în care crede că și restul lumii e tot la fel de proastă ca supușii măriei sale.

Ca să auziți perlele obamănești, faceți click pe imaginea de mai sus.

 

Regina mumă – Zâmbetul de sâmbătă

Revista „Academia Cațavencu” a publicat recent portretul „reginei mumă” a Românilor. Iată că am ajuns în sfârșit regat. Trăiască… regina!

Alegerile – Jurnalu’ lui Ion Pocăitu

În fiecare an, așa prin februarie sau martie, avem adunarea generală a bisericii. Anul acesta am avut și alegerile de comitet, așa că evenimentul a fost mai încărcat.

După darea de seamă a casierului și a pastorului am avut, ca de obicei, secțiunea de întrebări și răspunsuri, unde frații și surorile (foarte puține de altfel) pot lua cuvântul în adunarea generală. Este partea cea mai îndrăgită de frați. Cam tot aceia iau cuvântul și aproape știu deja vor spune. Ce au spus și anul trecut.

Fratele Gavrilă a lu’ sora Mărioara e tare curios să știe ce se ascunde la rubrica „cheltuieli diverse”. Casierul știe și el c-o să fie chestionat, așa că vine pregătit.

Mai avem pe unul (și socot că nu e bine să-i dau numele), care de fiecare dată critică aspru comitetul bisericii pentru cheltuielile făcute. „Banii Domnului, luați de la gura văduvei și orfanului” trebuie cheltuiți cu „frică și cutremur”. De obicei face referințe la referatele pe care le-a scris el în acest sens și le-a pus de câteva ori în holul bisericii. Bun de gură fratele ăsta. A enervat-o pe Veta anul trecut și asta cum nu se astâmpără, s-a dus la casierie și a întrebat câți bani a dat la biserică acest frate atât de sfătos. A aflat că anul trecut a dat așa simbolic cicizeci de lei. Atâta i-a trebuit lu’ Veta. Așa pe la mijlocul discursului l-a întrerupt cu o întrebare: „Frate, câți bani ai dat dumneata la biserică anul trecut?” Probabil că se vedea pe fața lu’ Veta că ea știa răspunsul, omul a admis suma cu care contribuise. Când a auzit Florica lu’ Diaconu, a sărit imediat cu gura: „Apoi măi frate nu numai că dumneata nu dai bani la biserică dar ne ții lecții cum să cheltuim banii la care dumneata nu contribui. Uite că de cincizeci de lei te-am ascultat destul. Gata, ți s-au gătat fisele!” Omul s-a așezat bombănind ceva despre femeile care trebuie să tacă în biserică.

Am mulțămit Domnului pentru femeile astea. Că tare bine i-or mai zis-o la ocoșul ăsta. De mult aveam eu pe limbă vorbele astea, dar dacă tăcem noi bărbații se ridică Debora. Domnul să le binecuvinteze!

Ce să vă mai zic de un altul (nu dau nume că nu cred că e bine), care la fiecare adunare generală, face pe spiritualul. “Nu se dă hrană duhovnicească în biserica asta!” Să nu vă mai spui că se văicărește ca o muiere: “Unde sunt rugăciunile cu lacrimi de altă dată? Stăruințele când puneam perine în geamuri?” și multe alte ofuri din astea. Ascultându-l mă rugam Domnului să ridice o altă Florică și să i-o zică pe șleau: “Unde ești dumneata la orele de rugăciune, dacă iubești atât de mult rugăciunea? Unde ești când avem studii biblice? Sau hrană spirituală primim numai când ajungi dumneata la amvon?”

Florica n-a zis nimic și nici Veta. Lu’ Veta i-am făcut eu semn cu ochiul să tacă. Îl știu bine pe “spiritualul” ăsta. Cel mai bun tratament este să-l ignori. Dacă zici ceva se ambalează și jignește. Am tăcut cu toții, și am ajuns la alegeri. Asta aștepta toată lumea.

Am votat. Secret. Pe bilete ștampilate cu ștampila bisericii. Așa ca să nu se falsifice voturile. Este oare posibil așa ceva într-o biserică? Cine mai știe? Cunoscându-i pe unii care își doresc de o viață să ajungă în comitet, nu m-aș mira de nimic. N-au ajuns nici acum. Mă tot uit la ei cu câtă uimire primesc vestea proastă. Ori au despre ei niște păreri foarte înalte, ori nu știu părerea bisericii despre ei. Una din două, sau amândouă laolaltă.

Am acum două probleme destul de mari. Îmi va trebui vre-o șase luni să-i liniștesc pe cei care n-au fost aleși, și apoi un an sau doi să-i învăț cum să lucreze în comitet pe noii aleși. Necazul cel mai mare este cu noii aleși. Unii din ei îmi spun mereu că ei “sunt aleși de biserică” și se simt ei așa responsabili în fața bisericii să te pună la punct mereu. De altfel sunt întrebați, mai ales de cei care își doreau atât de mult să fie și n-au fost aleși: “Ce păziți voi acolo în comitetul acela?” Și oamenii vor să mă păzească pe mine. Să nu păcătuiesc. Să nu greșesc. Să nu mă umflu de mândrie, etc. Dar despre meteahna asta o să scriu eu altădată. Acum am probleme cu ședințele. Vor ședințe de comitet în fiecare săptămână. Dacă se poate de două ori.

Doamne, dacă aș putea s-o iau și pe Veta la ședință! Sau măcar pe Florica lu’ Diaconu. Că bine ar fi!

Când vom învăța să vorbim cuviincios?

Imediat după Revoluție am călătorit spre țară. Lipsisem aproape cinci ani din România, timp suficient să ți se curățească urechile de cuvintele murdare rostite de conaționalii noștri. Acești ani îi petrecusem numai printre credincioși de la care n-am auzit nici o înjurătură. După cinci ani începi să crezi că ele nu mai există. Dar… am ajuns în România post revoluționară. Era în primele zile ale anului 1990 când am fost vizitat de cineva care, în casa părinților a tras o înjurătură mizerabilă. Am roșit până în vârful degetelor. De rușinea celui care o spunea, de mirezia cuvintele de care uitasem că mai există.

Am călătorit zilele acestea și cum am obiceiul, m-am apucat de citit pe avion. Am ales să-l citesc pe Antim Ivireanu, DIDAHII, colecția predicilor sale din vremea cât a fost mitropolit, propovăduite între anii 1709 și 1716, fie la București, fie la Târgoviște. Una din predicile sale vorbește despre sudalma românului, de care se pare că nu ne vindecă nici secolele.

Am ales pentru dumneavoastră un pasaj din predica La duminica vameșului, Cuvânt de învățătură (Antim Ivireanu, Didahii, Editura Litera International – Chișinău, pagina 33). Citiți aceste rânduri în limba colorată a vremii și îngroziți-vă de contemporaneitatea lor.

 

 

Strâmtorare și perplexitate

Strâmtorare și perplexitate

Suntem în mijlocul unui serial de predici privind vremurile sfârșitului. Duminica aceasta am avut ca subiect criza economică de azi. Aș vrea să supun atenției cititorilor mei un verset biblic, o afirmația a Mântuitorului din Evanghelia după Luca (21:25). „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor…” Noul testament de la Alba Iulia (1648) traduce expresia: „strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă…” astfel:  „… și pre pământ tânguirea păgânilor, pentru lipsa sfatului…”

Pentru a înțelege ceea ce a vrut să afirme Domnul va trebui să acordăm o mai mare atenție la două cuvinte din limba greacă. Unul este „sunoche” care înseamnă: stress, strâmtorare, tulburare, necaz, situație fără ieșire, a fi strâns din toate părțile.

În vremurile din urmă, înaintea venirii Domnului, neamurile pământului vor cunoaște o strâmtorare, o situație fără ieșire, stress și necaz. Această stare este agravată de faptul că nu se găsesc soluții în această problemă. Lipsește sfatul, oamenii nu nu vor ști ce să facă. Lucrul acesta ne duce la cel de-al doile cuvânt: „aporia”, care înseamnă: perplexitate, dezorientare, uimire, confuzie, lipsa unei soluții, dilemă, problemă de nerezolvat.

Gândindu-ne la criza economică și financiară din zilele noastre, termenii flosiți de Mântuitorul apar pe pagina întâia a ziarelor. O lume în strâmtorare care nu știe ce să facă. Stress economic și perplexitate. Strâmtorare și confuzie. Să fi avut Domnul în vedere criza financiară, colapsul sistemului financiar de azi? Ne putem identifica cu descrierea Scripturii? Suntem într-o vreme de tânguire și lipsă de sfat? Sau e prea devreme să aplicăm această descriere colapsului finaciar de azi care este doar la început?

Limba maternă

Un bărbat a citit într-un articol că femeile folosesc zilnic în jur de 30.000 de cuvinte, pe când bărbații numai 15.000. După ce i-a povestit ceea ce a citit soției lui, aceasta a remarcat.

– E normal. Unui bărbat trebuie să-i spui de două ori un lucru ca să-l priceapă.

Bărbatul s-a întors spre soția lui:

– Ce ai vrut să spui?